Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronică Literară:
Încurcate sunt căile verdictului de Cosmin Ciotloş

Regăsirea intimităţii, proaspătul debut al Simonei Sora, are, tehnic vorbind, de toate, dar îi lipseşte, ca aparat auxiliar, tocmai indicele de nume. Are, să spunem, chiar de la început, o dedicaţie familială, două motouri eseistice şi un capitol preliminar de reverenţioase mulţumiri. Mai are, odată ce avansăm în corpul cărţii, o sumedenie de note de subsol împănate cu referinţe, în funcţie de situaţie, exacte, o altă, destul de doctorală, listă de subcapitole ramificate şi, desigur, o foarte întinsă bibliografie. Nu şi acea atât de utilă filologic sinteză finală a tuturor prezenţelor onomastice, marginale cel mai adesea, dintr-un text. Observaţia poate părea, pe urmele exigenţelor de modă veche ale lui Şerban Cioculescu, meschină. Eu unul o exploatez însă, din perspectiva mărcilor stilistice, altfel.

În primul rând pentru că, eliminând cele câteva ipotetice pagini de index, Simona Sora elimină de fapt prejudecata istoriei literare ca gen care nu se citeşte, ci doar, cu superbie autohtonă, se consultă. Structura demonstrativă a Regăsirii intimităţii pretinde, intransigent, o parcurgere fără discontinuităţi şi fără ocoluri. Atâta vreme cât capitolele teoretice introductive precizează termenii discuţiei făcând apel la instrumente relativ maleabile, a urmări, în aplicaţiile pe text, sensurile - restrânse de nevoie - ale noţiunii de intimitate devine un gest strict necesar.

În al doilea rând, absenţa indexului e în măsură să justifice neîncrederea Simonei Sora în poeticile, critice, ale interferenţei. Apariţia, din loc în loc, a aceluiaşi set limitat de nume constituie, în definitiv, o marcă a imanenţei metodologice. Or, se constată uşor, în cursa de înarmare terminologică şi de blindare conceptuală începută acum, graniţele sunt simple convenţii temporare. Aproape că nu există teorie fastuos dimensionată care să nu participe, cu bagaje mai grele sau mai uşoare, la construcţia sferei culturale a intimului. Exemplele cele mai frapante, pentru mediul românesc, mi se par acelea ale lui Paul Cornea (cu a sa Introducere în teoria lecturii) sau Matei Călinescu (mai cu seamă cel din A citi, a reciti). Intimitatea - şi, decurgând din ea, corporalitatea - se află, în strategia implicită a Simonei Sora, nu numai într-o notabilă dinamică, ci şi într-o continuă expansiune.

Dar, deşi această tendinţă anexionistă operează de multe ori cu sateliţi provizorii, câţiva autori par să fie, totuşi, pietre de hotar în demersul Simonei Sora. Unuia dintre ei, sociologului Anthony Giddens, îi aparţine de altminteri, şi matricea de definiţie, insinuată în carte, pentru atât de largul concept titular: "A scrie despre intimitate (văzută, giddensian, prin triada corp-încredere-libertate) înseamnă a reciti literatură, critică literară, filozofie, psihologie, religie în mediul unui dublu revelator extrem de puternic: corpul propriu şi intimitatea (regăsită sau atrofiată) a epocii proprii. Întreprinderea (niciodată strict personală) poate fi periculoasă, ierarhiile şi canoanele de mult stabilite pot fi complet răsturnate. Revelator deopotrivă al ideilor primite, corpul poate fi un obstacol în calea receptării adecvate sau un perturbator al înţelegerii. Cum scriu despre corp un critic sau un poet, un îndrăgostit sau un mizantrop, un priapic sau un ascet, un narcisist sau un eisoprofob (cel ce se teme de oglindă)? Unde se despart aceştia - în scris sau în corp - şi ce degajă literar această diferenţă?" (pag. 272)

Iată, expusă - în mod excepţional - sintetic, adevărata miză intelectuală a Regăsirii intimităţii, dincolo de aparenţa ei, din pricini istorice, monografică. Simona Sora chestionează, cu toată seriozitatea analitică de care dă dovadă şi în cronici, canonul literar românesc. O face nonşalant, detaşându-se de multiplele parti pris-uri care pândesc, în fiecare moment, o astfel de încercare. Întâi fiindcă abordarea nu e nici estetică, nici politică, ci, într-o măsură numai, mentalitară. Corporalitatea e ridicată, atunci când e cazul, la statutul de obligaţie, iar, din această raportare, o nouă exigenţă se instituie aproape natural. Apoi fiindcă, dacă verificăm statistic, multe dintre verdictele virtuale pe care analizele de aici le conţin, se suprapun peste convenţiile, de suprafaţă sau de adâncime, ale investigaţiei estetice. Ceea ce rezultă, ca metodă, nu e, prin urmare, dictat de legile concurenţei, ci de acelea ale analogiei. Faptul că, de pildă, Camil Petrescu nu e cruţat nici pentru felul cum "deturnează" autenticitatea, nici pentru ceea ce Simona Sora numeşte "eşecul intimităţii" se poate - aşa spectaculos cum pare - întâlni şi într-o sumă de comentarii autonome dedicate autorului Sufletelor tari. Şi, în sfârşit, fiindcă acolada pe care cartea o trasează peste o întreagă epocă - aceea marcată istoric de regimul comunist - e, prin precizia excluderii, extrem de interesantă.

Pragurile la care se opreşte, de două ori, cercetarea Simonei Sora sunt glorioşii ani 1933 şi 1989. Nu atât prin încărcătura lor evenimenţială, cât prin caracterul definitoriu pentru aceste etape, fie de înflorire, fie de liberalizare, a discursului intim al literaturii noastre. Argumentul pentru această opţiune e lipsit de orice echivoc: "Nu vom intra mai mult pe teritoriul socio-filozofic al încrederii, deşi trebuie să recunoaştem importanţa sa decisivă atât în relaţiile interpersonale ale vieţii, cât şi în cele ale Ťspaţiului literarť. În literatură - în artă, în general - numirea falsităţii, a imitaţiei, a diletantismului implică întotdeauna ruperea unui pact de încredere între artist şi receptor. Aşa cum nu vom intra (cel puţin în această fază a lucrării noastre, lăsând totuşi subiectul deschis pentru definirea intimităţii într-un spaţiu concentraţionar) în definirea transformării intimităţii ca democraţie. Literatura nu este un spaţiu democratic, indiferent ce ar implica această restrângere. Nu e însă mai puţin adevărat că Ťdemocratizarea sferei privateť - diagnosticată nu doar de Giddens - influenţează în diferite feluri cel puţin acea zonă a literarului intrată, prin efracţie (adică prin stabilirea unor criterii în afara literaturii) în atenţia criticii literare: memorialistica, biografia, autoficţiunea." (pag. 31)

Pe o asemenea perioadă, postbelică, dar anterevoluţionară, Simona Sora îşi suspendă răspunderea discutării canonului prin prisma acestei metodologii. Substituţia nu s-ar rezuma, atomist, la autori, ci, iată, la genuri ca atare, riscând să devină, ca urmare a unei prea hotărâte desţeleniri, necreditabilă. Ion Ioanid, Ion D. Sîrbu, N. Steinhardt, Oana Orlea, Paul Goma - în enumerarea autoarei - nu pot ţine din nefericire, în canon, decât locul ocupat, multă vreme, de propria absenţă.

Exersându-şi mâna pe un model valoric greu de supus variaţiilor de gust - Hortensia Papadat-Bengescu, Camil Petrescu, Mircea Eliade, G. Ibrăileanu, Liviu Rebreanu, G. Călinescu, Anton Holban, M. Blecher, Constantin Fântâneru şi Mihail Sebastian - autoarea Regăsirii intimităţii lansează provocarea unor concluzii parţiale privind o listă similară, cu adevărat contemporană, alcătuită integral din romane apărute după 1990. Femeia în roşu (Adriana Babeţi, Mircea Mihăieş, Mircea Nedelciu), Coaja lucrurilor sau Dansând cu Jupuita (Adrian Oţoiu), Pupa Russa (Gheorghe Crăciun), Orbitor (Mircea Cărtărescu), Exuvii (Simona Popescu) şi Fric (Ştefan Agopian) candidează tacit, cu drepturi egale, la un număr neprecizat de poziţii canonice.

Verdictele, în această perioadă tulbure ca şi în aceea aparent mai cristalină dintre războaie, sunt, uneori, contrariante. Inserate, însă, într-o minuţioasă textură analitică, ele nu participă, totuşi, la construirea vreunor ierarhii. Aplicaţiile pe text sunt, nu o dată, fermecătoare. Câteva ar trebui, spre folosul personal, conspectate. Cum e aceea dedicată ultimului, de după intrarea în noul mileniu, Agopian. Pusă sub semnul literei ebraice jod, simbol creaţionist şi, deci, falic, literatura lui îşi află, în capitolul care-i este dedicat, şi sursele fantaste, şi mostrele esenţiale. Ce mai contează că, după nici zece rânduri, i se administrează, admirativ, un meritat perdaf: "În Fric, un mare scriitor s-a mulţumit să fie doar un bun scriitor, un profesionist al unui domeniu în care nu mai crede, dar pe care îl evocă cu tristeţe, umor şi o ştiinţă a scrisului ce-ar trebui să-i zdruncine neîncrederea de fond." (pag. 269)

Convins că am în faţă un debut critic dintre cele mai interesante, îi reproşez, totuşi, Simonei Sora nu - aşa cum s-ar fi aşteptat - prezenţa subsolurilor încărcate de note, ci, ca să forţez o imagine, lipsa, între etaje, a unor scări interioare. Periculos de apropiate cantitativ, respectând regula unei nefaste parităţi, numeroasele concepte ale primei părţi şi diversele interpretări ale celei de-a doua comunică între ele extrem de precar. Lucru lesne de anticipat, atâta timp cât unele sunt, prin substanţa lor, infinit iradiante, iar celelalte - absolut etanşe.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara