Amplificatorul Bahtin
Rămân însă încă alte câteva lucruri de precizat, precum noua „buclă” interpretativă promovată pe la 1980 grație descoperirii lui Bahtin în Franța. Ea are relație și cu Julia Kristeva, un alt semiotician bulgar, activă la Paris. Născută în 1941, aceasta ajunge în Franța în 1966, trei ani după Todorov. Diferența de tip de personalitate este imensă: introvertit, foarte reținut în public, chiar timid, în ciuda sarcasmului, și bazat doar pe bibliotecă și argument tehnic, Todorov este opusul Kristevei, extrovertă, flamboyante, intelectuală mondenă, activă în avangarda de stânga alături de soțul ei Philippe Sollers, directorul revistei Tel Quel, admirată de Barthes ca și de Benveniste, psihanalistă teoretic dar și medical, și o romancieră de succes. Paralelismul carierelor lor este notoriu, la fel lipsa reciprocă de relații, fie ele colaborare, polemică, sau măcar citare1. Poate că Todorov o ignora pe Kristeva nu atât din gelozie pentru excelentele ei lucrări de semiotică ori psihanaliză, cât pentru că deși fugiseră amândoi de un trecut comun comunist în Bulgaria, ea cultiva atitudini pro-comuniste de notorietate publică, niciodată negate a posteriori 2. În ciuda unor fraze lirice despre țara de origine, amintirea acesteia este evident refulată din motive politice, de oroare tăcută la Todorov, dar de verbiaj „idealist” la Kristeva. Amândoi vor trăi le retour de refoulé freudian abia după căderea zidului berlinez, ca și cum acesta ar fi fost totdată zidul din ei înșiși, zidul refulării ororii, urmat de arborarea unei alte măști, la Kristeva, dar de desvelirea feței, cred, la Todorov. Ce înseamnă a scrie, de fapt? „S’estranger à soi même et se faire le passeur de cette étrangeté continûment retrouvée” scrie Kristeva în parțial superbă franceză veche3. Scriitorul se înstrăinează de sine însuși dar transferă totodată cititorului această înstrăinare / stranietate mereu regăsită (cuvântul francez are ambele sensuri).
Dacă tot așa se simțea Todorov, cum cred, refularea ororilor trăite în tinerețe explică nu numai tăcerea lui politică în Franța, dar și faptul că le regăsește supurând sub bandajele de elegante concepte teoretice inventate de Bahtin pentru a le masca văzului public, dar și pentru a putea astfel discuta, pe nesimțite, măștile însele. În vreme ce Kristeva îl citează pe Bahtin doar rapid și, dacă nu mă înșel, doar în prima sa carte importantă Le texte du roman4, ignorându-l apoi, pe măsură ce se identifică unui comunism de operetă, deși cumplit, spre a uita comunismul real din tinerețea sa, Todorov, dimpotrivă, dezbate întreaga operă a lui Bahtin într-o monografie5 și scrie o prefață la o traducere a uneia din cărțile sale în Franța6. Faptul că după interesul arătat în tinerețe formalismului rus Todorov se consacră lui Bahtin, dar mai ales după moartea acestuia în 1975, odată cu tipărirea vechilor lui manuscrise, interzise timp de decenii, face aproape să coincidă descoperirea acestui nou model, Bahtin, cu propria lui nouă orientare spre simbol și interpretare. Coincidența este poate mai curând o relație de la cauză la efect, deși nu aș ști să precizez care fapt determină pe celălalt. Bahtin introduce ca obiect de studiu nu (doar) opera unui sciitor ci (și) dialogul dintre comentator și aceasta, actul de-a enunța o opinie și nu doar enunțul în sine, ciocnirea dintre doi subiecți vii, căutarea adevărului de amândoi și nu doar comunicarea lui seacă prin mijloace lingvistice. Adevărul există, dar el nu e dat dinainte, conclude Todorov7 pentru a preciza apoi că doar un act de interpretare ca dialog ne permite să regăsim libertatea umană8. Todorov își manifestă astfel acordul cu numeroase concepte ale lui Bahtin. Omul medieval, spune Bahtin, ducea o viață dublă: oficială, „monolitic serioasă”, și una de carnaval în piața publică9. Poate așa era și în comunism la servici, respectiv pe stadionul de fotbal, ori, câteodată, la teatru, de exemplu? Și totuși, numai privirea celuilalt (autrui) îmi dă sentimentul că exist, spune Todorov10. Nimic nu este mai înfricoșător decât absența unui răspuns, sună un alt citat din Bahtin11. Normală este însă, după el, o dublă mișcare: prima de distanțare de sine însuși – „un dessaisissement de soi” – o ieșire din sine, numită și exotopie, ca și de identificare cu celălalt, urmată, a doua, de reintrare în sine și de descriere a întregului proces12. Pe de-altă parte, trebuie evitată închiderea în opera comentată; dimpotrivă, receptorul (cititorul) constituie un contre-discours în raport cu cel al locutorului (autorului)13. Rezultatul este un dialog interior în text, cel dintre autor și grupul lui social din afară căruia autorul încă îi aparține, deși nu o spune, în fond o confruntare a autorului cu propria lui normă etică, acum încă secretă14. Mi se pare a simți aici un gol care corespunzător unui prea plin absent, altfel spus, un concept avansat aparent pur teoretic dar trimițând deja la un conținut faptic viitor, cum așa de des se întâmplă la Todorov. Ce este aici virtual, anume raportul lui Todorov cu lumea lui originară, din Bulgaria, dar nu numai, va deveni manifest când îi va putea da un glas audibil și independent după 1989, în Secolul totalitarismului. De fapt numeroase alte comentarii ale lui Todorov revelă în teoria lui Bahtin, așa cum acesta, cred, a și dorit, faptul că autorul aștepta un răspuns, atunci măcar secret, venit dinspre publicul cititor. Scrisul cu cheie al lui Bahtin a declanșat oare o lectură în cheie de către contemporani? De la prietenii lui desigur, dar câți erau ei? Suficienți pentru a o transmite mai departe, iată, până la Todorov, și alții. Cred de-aceea că în acești ultimi ani înainte de 1989 descoperirea lui Bahtin a clarificat și amplificat propria devenire interioară a lui Todorov dinspre un scris cu tâlc, teoretic, spre o vorbire pe față, politică, apărută după căderea zidului la Berlin, cum s-a explicat el însuși. De ce nu mai devreme, cum s-ar fi putut la Paris, măcar din vremea lui Gorbachev? Nu știu, dar ... păcat. Totuși prin zidul spart în 1989 s-a deslănțuit un torent care, la alții, precum Kristeva, nu a izvorât.

Ce e mai teribil în comunism este ce vine după el15
Renunțând să mai discut cele două excelente cărți despre pictura olandeză și flamandă16, importante și pentru că ne arată o fațetă nebănuită a capacității de interpetare a lui Todorov, adresată artei vizuale în loc de textul scris, trec acum la masivul său volum despre totalitarism17 din 2010 care adună la un loc diferite cărți pe această temă din anii ’90.
Face à l’extrême, prima sa carte, din 1991, după căderea comunismului, se referă acum la probleme politice actuale, inserând cu italice, în diferite locuri, reflecții personale despre Bulgaria, inclusiv vechi amintiri din familie. Dramatică este voința de-a spune acum, în fine, tot adevărul, inclusiv despre el însuși, fără precauțiile precedente. Sunt exprimate astfel direct opinii pe care mai înainte am încercat să le deduc analitic, încă o dovadă că aluziile precedente erau un mod de-a ocoli expresia prea dură, nu adevărul, ca și o încercare de-a stabili relațiile cu „celălalt”, cu cititorul, în cheia atunci posibilă. Ca student la Sofia, prin 1959-1962, Todorov mergea adesea seara să danseze cu prietenii, neștiind absolut nimic despre lagărul de prizonieri politici de la Lovech. A căutat să afle ceva? Nu, era prea bucuros de micile lui privilegii, spune el. Tatăl conducea un institut de documentare și a vrut să angajeze tineri care știau limbi străine pentru a lucra cu folos. Rrezultatul? A fost concediat18. O citează pe Evghenia Ginzburg, autoarea unor memorii în rusește din Gulag, unde a fost închisă 12 ani pentru vina imaginară de-a fi fost troțchistă, și care se întreba cum de oamenii acceptau cecitatea voluntară (l’aveuglement volontaire), decizia de-a nu pune întrebări despre ceea ce sigur că le sărea în ochi. Da, așa făcuse și el, ca student, admite Todorov, după cum și votase pentru excluderea unei colege, deși știa că nu era vinovată de nimic19. Am trăit până la 1963 în Bulgaria, precizează Todorov, dar lagărele de concentrare nu făceau parte deloc din universul meu de atunci20. Dacă ar fi rămas acolo, ar fi devenit un soi de complice și ar fi continuat să scrie încă 30 de ani semiadevă ruri21. Ce-i caracterizează pe toți? Fragmentarea comportamentului, ruptura dintre acesta și conștiință, depersonalizarea și plăcerea puterii22. Dedublarea duce la schizofrenie: toți arată docilitate în public, dar în privat vorbesc numai de rău și fac cum le taie capul23. Rezultatul este că nu dorește să se mai întoarcă în Bulgaria. Dacă ar fi rămas ar fi suferit de aceleași frustații și malformații ca prietenii lui de atunci, manevrând în fel și chip24. „Bulgaria reală se îndepărtează de mine pe zi ce trece, nu o mai cunosc și nici nu țin realmente s-o cunosc. Cea care mi-a influențat (infléchi) privirea rămâne în mine și nu mă va părăsi niciodată. Nu pot, nici nu vreau să uit astăzi acest trecut, nici ceea ce el m-a învățat”25.
În realitate, vechiul comunism bulgar era în același timp arhimodern, prin industrializare și activism energic, dar și antimodern, privilegiind interesele de grup ale oligarhiei. Societatea rămăsese ierarhică, în ciuda retoricii egalitariste, nu mult diferită de societatea traditională26. Astăzi, vechii dizidenți sunt uitatați și evident nedoriți în Occident, în timp ce vechii comuniști se reîntorc la putere sub alt nume27. De aici, butada lui Michnik. Nu am vrut să analizez regimurile politice ele-însele ci experiența oamenilor sub comunism, mărturiseste Todorov28. Ar trebui să ne ferim însă și de banalizarea trecutului și de sacralizarea lui, între a-ți servi propriul interes și a face morală celorlalți. Acel drum este foarte îngust, dar există, încheie Todorov un capitol, fără a mai preciza însă care este acel drum29.
Așa are loc a doua despărțire a lui Todorov de Bulgaria. În memorie, imaginea ei este simultan dulce firavă și amar detestabilă. Înainte de 1989, uitarea ei voluntară era inconștient compensată de căutarea cu disperare a unui limbaj dublu și a posibilității ca prin el să înțeleagă, poate și să ajute, comunicarea secretă cu oamenii striviți de totalitarism. De-ar fi rămas în Bulgaria, gândea el fără să o scrie, ar fi procedat ca Bahtin și poate ar fi supraviețuit. De unde, reflex teoretic tipic penrtu Todorov, importanța dialogului interior și a ceea ce noi în România am numit limbajul esopic. Reluarea pe față a contactului cu Bulgaria – tipic pentru Todorov este faptul că nu spune dacă a fost fizic în Bulgaria postcomunistă – i-a reamintit însă și ticăloșia vieții duble sub comunism, nu numai ingeniozitatea ei, așa cum o vedea prin ochelarii lui Bahtin. Lectura teoretizării acesteia l-a făcut să uite, înainte de 1989, mizeria practicii cotidiene. Descoperirea acesteia l-a făcut însă să-și reconsidere încă o dată atitudinea față de comunismul real și, prin aceasta, relația cu Bulgaria istoric reală. Nu numai tragedia lagărului a distrus viața a milioane de oameni în comunism, ci și mocirla cotidiană în care au trăit cei rămași în afara lui. Ar fi putut rezista el fie la prima, fie la cea de-a doua, dacă rămânea în Bulgaria comunistă? Așa cum începuse, așa cum pe nesimțite devenise, sigur nu, el ar fi devenit schilodit moral în viață, sau mort în lagăr. Drama însă nu s-a terminat numai prin această concluzie pentru că, după căderea comunismului, vechii dizidenți, câți vor fi fost, nu au fost primiți cum li se cuvenea în Occident, în timp ce vechii comuniști au revenit, deghizați, la putere și ca atare, foarte probabil, unii au devenit partenerii aceluiași Occident. De unde dreptatea lui Michnik. De unde, și a doua ruptură a lui Todorov, acum definitivă, de patria mamă. Spun aceasta pentru că nu știu nici dacă Todorov a revizitat la propriu Bulgaria după 1989, nici dacă a fost invitat, ori sărbătorit acolo în lipsă. Todorov rămâne definitiv în Occident, episodul redescoperiii Bulgariei încetează, el redevine autor exclusiv occidental și scrie ultimele cărți exclusiv despre Occident.

Un regret
O întrebare importantă dar care mi-ar lua mult prea mult spațiu spre a o dezbate, ar fi de ce, simultan cu Todorov și Kristeva, nu s-au afirmat la Paris la un nivel comparabil de înalt și alți doi „semioticieni”, aceștia din România, adică Toma Pavel și cu mine, doi tineri care au frecventat o vreme în paralel grupul lui Greimas. Este drept că niciunul dintre noi nu a rămas definitiv la Paris și că noi nu am fost, eu sigur nu, la același nivel de creativitate precum Todorov și Kristeva. Da, dar de ce niciun alt român nu a urcat în acea perioadă atât de sus, în timp ce din generația precedentă, cel puțin trei au atins acel nivel mondial, dacă nu au ajuns și mai sus, adică Mircea Eliade, Cioran și Ionesco, poate și alții? Cine știe, poate că se va găsi odată vreun tânăr la fel de iritat de întrebare ca și mine, dar care va fi și în stare să-i găsească un răspuns obiectiv.

Final, pentru Tzvetan
Nu ascund faptul că am scris acest articol cu sentimentul permanenței imaginare a unei relații cu Todorov care, în fapt, nu s-a mai prelungit de pe la mijlocul anilor ’80 și mai după moartea lui Greimas în 1992, când raporturile mele cu vechii semioticieni parizieni s-au împuținat aproape pină la dispariție. Cred că motivarea acestei distanțări a fost atunci concentrarea pe alte priorități, teoretice dar și practice, inclusiv politice, la Amsterdam, precum organizarea de proteste anti- Ceaușescu și publicarea de scrieri despre România sub comunism. Nu mai știam atunci amănunte despre Todorov și deci nici faptul că evoluam, fără să știm, paralel. Știam însă, desigur, din simplul fapt că îi rămăsesem un cititor fidel, deși nu totdeauna de acord cu el, că și în acest domeniu, precum în cel teoretic, scrierile mele nu se puteau compara cu multitudinea și complexitatea publicațiilor lui. Grație acestui eseu, descopăr însă paralelismul unor atitudini și acesta mi-l readuce brusc in memorie pe Tzvetan, tânărul întâlnit la Paris prin anii ’70. (Re)citindu-l, îmi dau seama cum amîndoi, fără să știm unul de altul, ca și mulți alți intelectuali din Est, atunci în Occident, am trăit cam la fel disperarea de-a nu putea face nimic pentru cei rămași dincolo, inclusiv familiile noastre, ca și înverșunarea de-a face publică drama lor, direct (cazul mai curând al meu) sau indirect (cazul lui). Altfel decât Tzvetan, eu, finalmente, am revenit însă în locul pe care tot timpul l-am considerat ca fiind cel de acasă. Nu ascund unele dezamăgiri, despre care am și scris30. Poate au fost mai mici decât ale lui, nu știu. Pe de-altă parte am fost, la Amsterdam, mai puțin „reînrădăcinat”, decât el la Paris. Retrospectiv, nu neg un neașteptat sentiment cvasi-fratern care mă cuprinde (re)citindu-l, ca și tristețea profundă că nu i-am mai putut spune acest lucru. Mi-a rămas, după atâta timp, putința doar de-a i-l scrie, cumva, deși la inițiativa altcuiva, unde merg și mulțumirile mele.

______________________________
1 Dicționarul enciclopedic o citează doar de 2 ori în articole scrise de Ducrot, cărțile lor nu se menționează reciproc, nici citează. Singura excepție, pe câte știu, este termenul lui Kristeva de intertextualitate, citat neutru de Todorov în cartea lui Mikkaïl Bakhtin. Le principe dialogique , din 1981, menționată și mai jos, la p.95, specificând însă că ceea ce Kristeva numește intertextualitate, el, Todorov, numește principiu dialogic. În rest, deși amândoi vorbesc de dialogism, cei doi autori par mai curând să se ignore reciproc.
2 Cea mai cunoscută asemenea atitudine este cea pro-chineză, rezultată într-o vizită oficială în China împreună cu soțul ei Philippe Sollers și, din păcate, și Barthes. După aceasta, ea a lăudat „eliberarea femeii”, și alte realizări din China lui Mao, în Des chinoises, Édition des femmes, 1974, scriind, printre altele, această frază într-o altă carte, autobiografică: „S’il n’y a pas en effet des «droits de l´homme» en Chine aujourd’hui, il est toutefois relativement possible de revendiquer des «droits de la femme»” (Pulsions du temps, Fayard, 2013, p. 598). Aceeași carte revelă însă că tatăl ei ar fi fost „assassiné” într-un spital din Bulgaria, „quelques mois avant la chute du mur de Berlin”(idem, p.578). Aceste bruște „fulgere negre” pe un cer politic relativ senin sunt deci legate exclusiv de Bulgaria, ca și cum aceasta ar fi mai curând o excepție într-un comunism mondial în rest pozitiv.
3 Idem, p. 22.
4 Haga, Paris, 1970. Kristeva vorbește aici despre monolog și dialog la diverși scriitori ruși clasici.
5 Tzvetan Todorov, Mikkaïl Bakhtin. Le principe dialogique, Editions du Seuil, 1981.
6 Mikkaïl Bakhtine, Esthétique de la création verbale, Gallimard, 1984, préface p. 7-23.
7 „Pour la critique dialogique, la vérité existe mais on ne la possède pas” (Mikkaïl Bakhtine, 1984, p.21).
8 „C’est l’interprétation comme dialogue qui seule permet de retrouver la liberté humaine” (idem, p. 22).
9 Tzvetan Todorov, 1981, p. 121.
10 „Seul le regard d’autrui peut me donner le sentiment que je forme une totalité”, după Todorov care-l citează apoi imediat pe Bahtin: „si autrui ne la crée pas, cette personalité n´existera pas”. Ambele citate în T.Todorov, 1981, p. 147.
11 Idem, p. 171.
12 Idem, p. 152-153.
13 Nu în sensul de discurs contra celuilalt, ci de discurs comparabil cu acesta (idem, p. 39). Aceste două discursuri sunt de fapt însoțite de un al treilea, discursul celor din afară care „rezonează” în text. Altfel spus, orice discurs este de fapt o dramă cu cel puțin trei roluri (idem, p. 83).
14 Idem, p. 109.
15 Este o butadă a lui Adam Michnik: „Ce qu’il y a de plus terrible dans le communisme est ce qui vient après lui” (Le siècle des totalitarismes, Robert Laffont, 2010, p. 580).
16 Éloge du quotidien, essai sur la peinture hollandaise du XVIIe siècle, Paris, Editions du Seuil, Editions Adam Biro, 1993; Éloge de l’individu, essai sur la peinture flamande de la Rennaissance, Éditions Adam Biro, 2000. Nu am reușit încă să citesc ultimele lui cărți: Le Nouveau Désordre mondial (2003), Les Aventuriers de l’absolu (2005), L’Esprit des Lumières (2006), La Peur des barbares (2008) și Les Ennemis intimes de la démocratie (2012). Dintre acestea cel puțin Teama de barbari se referă la terorism și relațiile cu musulmanii. Interesul pentru contemporaneitatea politică i-a dominat deci ultimii ani.
17 Tzvetan Todorov, Le siècle des totalitarismes, 2010.
18 Idem, p. 575.
19 Idem, p. 171-174.
20 „L’horreur était à mes côtès, je l’ignorais et ne faisais rien pour qu’elle cesse”. (idem, p. 471).
21 Idem, p. 174.
22 Idem, p. 185.
23 „C’est bien ainsi que nous nous conduisions, mes amis et moi, du temps où je vivais à Sofia”(idem, p. 468).
24 „Je ne serais pas devenu un héros, ni un pur salaud; j’aurais passé ma vie à louvoyer entre ces deux pôles extrêmes” (idem, p. 501).
25 Nu mă pot opri să transcriu aici acest pasaj în franceză, poate cel mai dramatic din întreaga carte și care explică, cred, cam tot ce am comentat până acum: „La Bulgarie réelle s’éloigne chaque jour de moi – je ne la connais plus et ne cherche pas vraiment à la connaître – la Bulgarie qui a infléchi mon regard reste en moi et ne me quittera plus. Je ne peux, je ne veux aujourd’hui oublier ce passé ni ce qu’il m’a appris” (idem, p. 501).
26 Idem, p. 574.
27 Idem, p. 497- 500.
28 Idem, p. 305.
29 Idem, p. 719.
30 „Întors în România, dar nu acasă”, în: Sandra Pralong (ed): De ce m-am întors în România, Iași, Polirom, 2010, p. 243-253.