Le passé peut nourrir nos principes d´action dans le présent; il ne nous livre pas pour autant le sens de ce présent.
(Tzvetan Todorov, Le siècle des totalitarismes, Robert Laffont, 2010, p.719)
Dans quel lieu doit-on se situer soimême pour être en état de décrire toutes les stratégies interprétatives?
(Tzvetan Todorov, Symbolisme et interprétation, Seuil, 1978, p.163).

Întâlnire
Cred că prima oară când am auzit de Tzvetan Todorov a fost prin 1970, când tocmai ajunsesem la Amsterdam dar pregăteam împreună cu Mihai Nasta antologia Poetică și stilistică1 și am inclus în ea articolul „Categoriile narațiunii literare”, publicat de autor puțin mai înainte în prestigioasa revistă de atunci Communications2. Nu știam aproape nimic despre el dar, când l-am cunoscut mai târziu la Paris, am avut o simpatie bruscă pentru acel tînăr atât de învățat, deși cu doi ani mai tânăr decât mine, slab, suferind de strabism, ceea ce-i mărea și mai mult aerul timid, dar și tonul politicos-sarcastic în vorbire. Un oarecare sentiment de (foști) vecini din Est, amuzant la prima vedere, nu s-a adâncit: Tzvetan era atât de parizian, cel puțin pentru mine, încât l-am asimilat, ca și pe maestrul meu Greimas, lituanian de origine, semioticii franceze, fără nuanțe distinctive.
Abia de curând, citind mai atent volumul lui masiv Le siècle des totalitarismes, din 2010 (mai departe: ST)3, descopăr, în introducere, fragmente autobiografice. Născut în 1939, a plecat în 1963, după studii universitare la Sofia, cu o bursă în Franța, a prelungit-o, a intrat la Centre National de la Recherche Scientifique, și... a rămas la Paris definitiv. Uluiala în fața simpatiilor comuniste a multor intelectuali francezi (ST, 3) l-a făcut să se închidă în sine, culmea, la fel de prudent în fața lor precum mai înainte la Sofia, ca student, atunci când toți cârteau, pe ascuns, inclusiv prietenii lui cei mai buni, dar „ideea însăși de dizidență nu exista, înainte de 1956” (idem). Chiar la traducerea franceză a Arhipelagului Gulag, de Soljeniț`n, în 1970, nu a reacționat; i se păreau toate de mult cunoscute și nu mai avea chef să reintre în vechea „mlaștină desgustătoare” (bourbier répugnant, ST, 4). Dărâmarea zidului la Berlin a făcut să cadă parcă un dig în el însuși (ST, 5), ceea ce a coincis și cu moartea mamei, la Sofia, și cu venirea definitivă a tatălui său la Paris. Dispariția fizică a unei lumi pe care voise cu tărie s-o uite spre a-și trăi propria lui viață, l-a făcut însă să vadă comunismul ca o lume din care el nu mai făcea parte și pe care deci, acum, o putea analiza4. Împrumutându-i cumva ironia, aș putea observa că este ușor să combați un adversar după ce a murit5, totuși aș voi să văd aici un caz aparte nu numai al relației cu comunismul, ci și al unei atitudini mai generale a lui Todorov, anume convingerea lui că sensul unui eveniment, text, epoci se constituie abia după ce aceasta s-a terminat sau, altfel spus, că noi nu putem înțelege (definitiv) sensul unui eveniment în chiar momentul în care el are loc. Și mai general spus, dificultatea de a vorbi despre ceva esențial, ori de-a se înțelege pe sine însuși, a fost un punct permanent al reflecției filosofice a lui Todorov despre lume dar și despre sine înuși. În fond, așa cum orice operă literară sau de artă este analizată a posteriori, așa și el, ca si noi înșine, ne analizăm, sau credem că aflăm cine suntem, tot a posteriori. Meritul acestor mărturisiri este însă acela că ne dezvăluie un om, Todorov, descoperind sensul devenirii sale la fel cum descoperă sensul lumii exterioare: sinele și lumea au același tip de transparență, sau de opacitate.
În fine, aș remarca și faptul că atitudinile de stânga din Occident, ca și dictaturile din Est, în orice caz cele din Bulgaria și România, deși în alte împrejurări concrete, au dus pe unii intelectuali nu numai la același reflex de dezangajare imediată, prudentă, în viața zilnică, dar și la aceeași reflecție tăcută asupra acesteia, la același mod de-a săpa adânc sub comportamentul cotidian până la o zonă profundă unde sensul biogaficului se constituie retrospectiv altfel. Urmându-l pe Todorov însuși, aș merge de aici înainte în evocarea lui, biografic dinspre trecut spre viitor, dar în același timp mereu înapoi, dinspre viitor spre trecut, așa cum el însuși explică sensul dat propriei biografii.

Semn și analiză
Devenirea intelectuală și mai ales succesul de autor al lui Tzvetan Todorov este uimitor: rubrica „du même auteur” la cartea menționată mai sus despre totalitarism, numește 41 de cărți, adesea masive, publicate în 44 de ani, începând cu Théorie de la littérature, textes des formalistes russes, Seuil, 1965. La acestea se adaugă nenumărate traduceri în alte limbi, unele cu titluri diferite decât în original, ceea ce indică, poate, culegeri de studii nepublicate identic și în franceză. Oricum, o carte pe an este o medie cred prin nimic exagerată, și ea se adaugă activităților publice, inclusiv universitare.
Prestigioasa lui listă acoperă întinse domenii intelectuale și artistice studiate în textele lor cele mai importante, adesea în original, datorită faptului că acest „bulgar francez” cunoștea perfect germana, engleza, ca și rusa. Privind producția sa acum dinspre început spre final, este evident că tocmai calitatea de poliglot l-a proiectat pe la mijlocul anilor șaizeci în prim planul actualității. Grație mai ales lui Roman Jakobson care, după cvasi-legendara sa fugă spre Vest, ca evreu și avangardist în lingvistică și poezie, din Moscova la Praga și apoi în Danemarca, scapă de război prin Suedia în 1940 și ajunge la Harvard University, grație lui, lingvistica devine în acei ani „știința pilot”. Jakobson generalizează descoperirile lui Saussure în lingvistică și semiotică și pune astfel bazele teoriei comunicării și ale poeticii, ultima mai ales prin eseul Linguistics and Poetics (1960). Todorov acestei linii de modernitate în studiile lingvistice și literare i se asociază traducând texte6 – toate atunci inedite – din formaliștii ruși7, ca și aplicându-le în Littérature et signification (1967) și mai ales în Grammaire du Décaméron (Mouton, 1969). Tot la Seuil apar Poétique de la prose, 1971, o culegere de diferite studii și, mai ales, ceea ce va deveni prima sa carte importantă de autor, astăzi încă citată ca un clasic, anume Introduction à la littérature fantastique, la Seuil, din 1970. Aici, el descrie fantasticul drept un anume tip de discurs în care explicarea faptelor ezită între cauzalitatea normală, precum în literatura realistă, și cea prin miracol, în mitologie8. Inspirat de Todorov, am `ncercat atunci să introduc conceptul de „straniu” exact în locul gol din tabelul său, definindu-l prin dubla inaplicabilitate la astfel de texte atât a explicației realiste, cât și a celei miraculoase, așa cum reieșea dintr-o povestire de Mauppassant9. Gestul meu era atunci – îmi dau și eu seama tot a posteriori – într-un fel „generat de sistem” în sensul că aceiași factori „lucrau” la straniu ca și la celelalte genuri, dar în altă combinație, explicând astfel straniul ca un tip de discurs înrudit celorlalte. În fond, acesta era mecansimul de gândire a ceea ce numeam atunci structuralism și apoi semiotică franceză: extinderea unor structuri discursive, deja cunoscute, la noi aspecte textuale, prin alte combinații ale acelorași elemente structurante de bază.
Această fază continuă la Todorov cu publicarea unui volum de eseuri numit Poétique și mai ales cu excelentul Dicționar enciclopedic realizat împreună cu Oswald Ducrot10, un foarte bun lingvist. El prezintă într-adevăr domeniul complet de cunoștințe presupus de structuralism, un mod de gândire care se dovedea astfel, atunci, comun științelor limbajului și teoriei literaturii, a doua fiind în fond un domeniu de aplicare al primului domeniu. Todorov explică astfel fapte literare prin analiza limbajului: domenii, precum poetica și retorica; concepte metodologice, precum genurile literare; concepte descriptive, precum personajul, ficțiunea, enunțarea etc. Substratul lingvistic al textului literar explică funcționarea literaturii, considerată doar un limbaj special. Această abordare se dovedește foarte utilă în analiza narațunii. Încă din cartea despre Decameron, Todorov putuse izola anumite tipuri de enunțuri care rezumau narațiunea ca tot atâtea tipuri de acțiuni, repetate de la o povestire la alta în ciuda conținutului factic diferit și care alcătuiau astfel anumite axe de sens la Boccaccio. Metoda este sustenabilă într-un gen de literatură bazată pe, sau reductibilă la acțiune, așa cum și Umberto Eco a lucrat cu intriga din povestirile detectivistice11. Ce se întâmplă însă cu alte tipuri de texte literare, ca și cu alte etaje de semnificație ale unui roman de acțiune?
Aici intervine un punct de fricțiune de care Todorov a fost printre primii care și-a dat seama și care, cred, l-a făcut să caute un alt orizont conceptual decât cel semiotic. Eu nu, mai bine zis nu în acel moment. Cred chiar acum, într-un moment în care eu însumi privesc în urmă, că vrând atunci să rămân fidel semioticii, nu l-am mai căutat pe Todorov, ca și pe alți teoreticieni parizieni tocmai pentru că se depărtau de semiotică, precum Genette, ori Louis Marin, pentru arta vizuală. Barthes, la începutul anilor șaptezeci, și mai ales după Le plaisir du texte (1973), se desparte de asemeni de semiotica propriuzisă pe care tot el, la începutul anilor șaizeci, o întemeiase. Todorov a intrat și mai puțin în semiotica discursului în felul întreprins de Greimas, ca o analiză a producerii textului printr-o serie de transformări de sens la nivele adânci, logic presupuse de ceea ce constatăm la suprafață în textul citit. Lucrând în acest fel, Greimas era mai aproape de semantica lui Claude Lévy-Strauss, constant în deceniile ´60-´80 în această metodă12.
Revenind la Todorov, poziția sa rămâne diferită de toți acești contemporani străluciți. Mai întâi, el opune constanței lor – poate cu excepția lui Barthes – o mobilitate deosebită de-alungul domeniilor și a metodelor. Străbate cu exuberanță filosofia, domeniul artei vizuale și studiile politice, asociind fără nicio dificultate reflecția profundă cu privire la producția de sens cu diferența dintre limbaje și textele discutate. De fapt, el urmărește tot modul cum este produs sensul într-un text, dar din alte puncte de vedere. Nu se poate spune, cred, că acele concepte discutate cu Ducrot în Dicționarul enciclopedic nu-l mai interesează, ci mai curand că limbajele acum studiate sunt altele și modul lor de funcționare nu mai este considerat a fi automat. Reapare, astfel, în tablou subiectul ca operator autonom și sursă de sens, după ce în Dicționar el fusese discutat doar lingvistic de Ducrot, ca parte a propoziției. Acum, Împreună cu Genette, Todorov conduce o serie numită Poétique la Seuil, unde, în loc de studii de „sémiotique pure et dure”, ei aduc, în afară de lucrări proprii, volume de Wellek și Warren, Jolles, Zumthor, Lejeune, Hélène Cixoux etc.

Simbol și interpretare
Todorov vine cu masivele Théories du symbole în 1977 și Symbolisme et interprétation în 1978. Tratat în Dictionar, chiar de Todorov, numai ca un tip de semn, conform semioticilor lui Peirce și Hjelmslev, simbolul este acum pus în drepturi ca un mod profund diferit de-a produce sens, anunțat deja în hermeneutica și retorica clasică, dar promovat mai ales în romantismul german. Se vorbește și acum de semiotică dar în sensul larg al cuvântului, pornind de la Augustin, Doctrina creștină, și asociind-o, ca și la acesta, hermeneuticii13. În definiția mai largă dată de acesta, semnul ne trimite „au-delà” de obiectul la care referă. Dar ce înseamnă acest „dincolo”? În secolul clasic francez, Todorov citează pe Fontanier care contrazicea pe Du Marsais și traducea acel „dincolo” prin nimic „mistic”, ca acesta din urmă, ci prin „intelectual” sau „spiritual”14. Iată strecurându-se în peisajul riguros structural o sursă de sens altădată condamnată, acum acceptată, și din care, pentru Todorov și mulți alții, se vor ivi germenii unei spectaculoase răsturnări de perspectivă analitică. În al doilea rând însă, grație lui Goethe, Shelling și romanticilor germani, simbolul este contrapus alegoriei ca un alt tip de semn, capabil de-a produce alt tip de sens: simbolul este opac și intranzitiv, față de alegoria tranzitivă, se adresează percepției, nu intelectului15, exprimă indicibilul etc.16. În chiar ultima pagină a cărții, Todorov, numind acest scurt capitol de concluzii, „Ouvertures”(!), proclamă faptul că „les modes de la signifiance sont multiples”, fapt pe care el îl numește hétérologie17, apoi că este interesat de opoziția dintre clasici și romantici, ca și dintre semn și simbol, și conclude: „typologique, plurifunctionnelle, hétérologique, telle m’apparaît la perspective qui nous permet aujourd’hui de lire le passé” (p.359). Să reținem din acest citat termenul de plurifuncțional dar și acela de „citire a trecutului”, ca scop al unei cunoașteri care nu se mai poate baza pe automatismul unor relații logice, așa cum prevedea semiotica la care subscrisese odată și Todorov. Semne ale acestei schimbări de analize se vor înteți în cărțile următoare.
Symbolisme et interprétation reia aceste idei un an mai târziu afirmând faptul că simbolicul și interpretarea sunt corelate, dar că el, Todorov, nu are ambiția de-a propune o nouă metodă, nici de-a selecta interpretarea cea mai bună, ci numai aceea de-a înțelege și de-a menține complexitatea și pluralul interpretării unui text, sau eveniment18. Cartea conține apoi multe accente care pe moment par întâmplătoare dar care, tocmai la lectura spre înapoi a operei lui Todorov, adică din viitor spre trecut, anunțată de mine mai sus, luminează o extraordinară creștere a personalității și operei sale dinspre trecut spre viitor. Autorul se întreabă de exemplu foarte pe scurt de ce este nevoie într-un text de o a doua formă de expresie, simbolică, deci indirectă, pe lângă cea directă, obișnuită (p.113). Poate pentru că astfel intră în text contextul său istoric, răspunde el (p.147), sau pentru că așa se vede coexistența analizei structurale și a celei marxiste (p.163). Într-o societate ierarhică dominată de un singur adevăr, integrarea acestuia este obligatorie, dar în cea democratică fiecare susține adevărul lui propriu (p.158). În fond, coexistența în lumea noastră a unor ideologii diferite este condiția necesară a co-prezenței unor strategii interpretative diferite. Destinul meu istoric (mon destin historique), conchide neașteptat Todorov la persoana întâia, mă obligă să rămân într-o dublă exterioritate, de parcă lumea din afară (le „dehors”) nu mai implică una înăuntru („un dedans”).
Este caracteristic timpului nostru faptul că dăm dreptate fiecăruia dintre cele două câmpuri opuse fără a mai ști să alegem între ele, de parcă definitorie pentru noi ar fi suspendarea opțiunii și tendința de-a înțelege totul, fără a mai face nimic19. Este, cred, prima sau una dintre primele decizii exprimate de Todorov de-a face public substratul politic al polemicilor cu privire la analiza literaturii. Acestea nu exprimă deci doar o ciocnire de metode, ci și un conflict între o explicație obiectivă, cum este cea structurală, și una imperativ ideologică, marxistă. Caracteristic destinului meu istoric este o dublă exterioritate, altfel spus, dezinteres, față de ambele explicații, spune Todorov. Nu-i dezvăluie cauza, dar o sugerează: la explicația structurală a devenit el treptat exterior, la cea marxistă așa a fost totdeauna, dat fiind „destinul” nașterii sale, dar această din urmă exterioritate a putut-o ascunde – trebuia, dat fiind dominanța ei incomodă pe scena pariziană! – ca derivat din angajamentul structuralist atât timp cât a durat acesta. Nu o mai poate face acum pentru că el a încetat. Îi rămâne atunci o a doua linie de repliere, faptul că occidentalii, în genere, nu aleg nimic, nu fac nimic, în numele unei – false – înțelegeri universale. Pasiunea lui pentru a înțelege obsesia însăși a înțelegerii arătate oricărei atitudini îl face să se angajeze în labirintul hermeneutic dar și să iasă din el prin studiul simbolului pentrucă numai simbolic el se poate mărturisi. Iată o dramatică punere în scenă de care atâția alții s-au putut feri pentru că trăiau în afara câmpului minat parizian; aș numi, ca un loc fericit exterior acestui câmp, și desigur toutes proportions gardées, Amsterdamul, unde în anii ´70 analiza semiotică era de asemeni mai accesibilă decât atitudinea deschis politică, cel puțin unui esteuropean.
Sublinierea pluralității sensului și a simbolului în genere, ajută nu numai exprimarea complexității textului, ci și a relațiilor umane, chiar al societății în care trăim. Toate acestea, desigur, nu sunt astfel spuse de Todorov dar sunt clar sugerate de el. Noi, urmând acest non dit al textului de interpretat, lumea anilor ´70, discutată de Todorov, brusc distingem un non écrit în textul interpretant, cel aparținând lui Todorov însuși. Astfel lumina Todorov propriile lui opțiuni trecute dinspre un viitor al acestora care era prezentul său din 1978, tot așa cum eu însumi în 2017 citesc ce a scris el în 1978, dinspre viitoarele sale scrieri politice (Le siècle des totalitarismes) din anii nouăzeci.
(va urma)

______________________________
1 Poetică și stilistică. Orientări moderne. Prolegomene și antologie de Mihail Nasta și Sorin Alexandrescu, București, Editura Univers, 1972, 702 p., p.370-400.
2 Nr.8, 1966, p.125-151.
3 Paris, Robert Laffont, 2010, 918 p. Cuprinde volumele anterioare Face à l´extrême, 1991, Une tragédie française, 1994, L´homme dépaysé, 1996 și Mémoire du mal, tentation du bien, 2000.
4 ´Il a fallu que le communisme s´effondre pour que je puisse le voir comme un tout dont je ne faisais plus partie, et commencer a l´analyser´, ST, 5.
5 Mulți români s-au manifestat la fel în Olanda; în ce mă privește, am trecut la organizarea de marșuri de protest abia după revolta de la Brașov din 1987, înainte doar scriind în presă contra comunimului ceaușist. Multe detalii biografice s-ar putea adăuga, printre altele faptul că și mama mea a decedat, dar lovită de o mașină (!), tot în 1989, fără să mai prindă revoluția.
6 Vezi în volumul menționat în nota 1, a mea „Introducere în poetica modernă”, p.LXXII-CVI. Mihai Nasta se ocupă mai mult de stilistică în cealaltă introducere.
7 Théorie de la Littérature, textes des formalistes russes, Seuil, 1965. Seuil devine curând editura ´formaliștilor´ mai ales în literatură, după cum Mouton, atunci la Haga, era deja editura lingvisticii structurale și a semioticii.
8 Această metodă este perfect aplicabilă literaturii lui Mircea Eliade și altor moderniști contemporani lui, dar dificil de utilizat la postmoderni și în literatura, ori filmele, de azi.
9 Articolul meu, „Le discours étrange. A propos de «La Nuit» de Maupassant”, a apărut in: Claude Chabrol (réd.): Sémiotique narrative et textuelle, Paris, Larousse, 1973, p. 55-96. Alți autori în acest volum erau tocmai semioticienii dar și analiștii de literatură și folclor atunci foarte inovatori, Greimas, Barthes, Bremond, Teun van Dijk, Pierre Maranda și Siegfried Schmidt.
10Dictionnaire encyclopédique des sciences du langage, Seuil, 1972, 470 p.
11 Eu însumi am lucrat așa la analiza lumii narative la Faulkner în monografia pe care i-am consacrat-o : William Faulkner, București, Editura Univers, 1969, 576 p, continuată cu mai tehnica Logique du personnage, Paris, Mame, 1973, 368 p. (seria Univers sémiotiques, coordonată de A.J.Greimas), 368 p.
12 Încrederea mea în semiotică avea să fie zdruncinată abia de cărțile lui Derrida și Foucault din anii ´80; renunț însă la amănunte.
13 „Le signe est une chose qui nous fait penser à quelque chose au-delà de l’impresson que la chose même fait sur nos sens”, îl citează Todorov (Théories du symbole, Seuil, 1977, p.39) pe Augustin.
14Idem, p.92-93. Todorov citează aici Figures du discours al lui Fontanier, din 1818, dar republicat la Paris în 1968, semn al interesului renăscut pentru retorică în plină dominanță structuralistă! (idem, p. 88).
15Idem, p.237.
16 „[le symbole] est producteur, intransitif, motivé; il réalise la fusion des contraires, il est et signifie à la fois; son contenu échappe à la raison, il exprime l’indicible. Par contraste, l’allégorie est... transitive, arbitraire, pure signification, expression de la raison” (idem, p.243).
17 Heterologies, the discourse of the Other, este titlul dat traducerii engleze a unei colecții de eseuri de Michel de Certeau, apărute în 1986. Autorul a decedat pe 9 ianuarie în același an, deci nu se știe exact ce a dorit să spună cu acest termen. El are însă, probabil, o anumită relație cu sensul medical al termenului de lipsă de corespondență între aceleași două părți din două organisme diferite. Extinderea acestui sens în analiza literară este evident pasionantă.
18 Symbolisme et interprétation, Seuil, 1978, p.21.
19 Nu mă pot opri de-a oferi și în franceză acest final dramatic de carte: „șC’estț plutôt un trait constitutif de notre temps précisément que de pouvoir donner raison à chacun des camps opposés, et de ne pas savoir choisir entre eux: comme si le propre de notre civilisation était la suspension du choix et la tendance à tout comprendre sans rien faire.” (Symbolisme et interprétation, Seuil, 1978, p.164).