Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Muzică:
Începutul de Ada Brumaru




Stagiunile merg odată cu anotimpurile; pentru o lume mică de amatori - să păstrăm vechiul ănteles al cuvântului folosit ăn "Academiile" la care cântau Mozart si Beethoven odinioară - ritmul lor are o pulsatie vitală. A ănceput stagiunea? Viata noastră capătă alte repere... dacă nu cumva ele devin obligatii odată cu asumarea unui cât de mic rol ăn marea aventură a petrecerii timpului. Jocul este ca orice joc plin de neprevăzut, implică si ceva bucurii pe lângă opinteli, lupte cu morile de vânt sau cu propriile inertii.
A ănceput stagiunea... la Filarmonica "George Enescu" ăntr-o vineri seară care l-a găsit pe Dan Grigore ăntr-o dispozitie muzicală pură al cărei efect a fost o versiune, "a lui", dintre cele mai elocvente ale Concertului nr. 5 ăn Mi bemol major de Beethoven.
Comentarii despre anvergura pianisticii lui Dan Grigore sunt pe toate buzele fanilor (are multi, mai vechi si mai noi); o evaluare stă oricum ăn ierarhii ănalte, dar ăn seara aceea muzica somptuoasă constituind cea mai importantă emanciapre a genului concertant la Beethoven a reprezentat cam tot ce ăi era necesar creatorului să exprime atunci (anul 1809). Bravura cutezătoare, multiplele ipostaze si reliefuri desfăsurate ăntr-un imens ciclu armonic (partea I). Protejat de partenerul său, dirijorul Nuanjo Mena, Dan Grigore duce ideile muzicale, volutele configuratiilor pianistice acolo unde "clasicul" este si "romantic" sau invers, până la finalul, "capcană" pornire ăn avânt cu elan irezistibil. Nimic violent; echilibrul este marele câstig al acelei seri.
La Nuanjo Mena trebuie să luăm ăn considerare o calitate esentială; el apreciază "nuanta" cu o observare constantă a sonoritătii compuse ămpreună cu orchestra. Sunet armonios, plăcut, niciodată confuz sau ostentativ. Asa s-au precizat calitătile acompaniamentului la Concertul de Beethoven si timbralizarea tipică a Simfoniei a IV-a de Brahms. Abilă distribuire de intensităti, raporturi interesante ăntre masivitate si cursivitate. Muzicianul ănfruntă cu o anume lipsă de experientă, să spunem dificultate?, spiritul bachian (Ciaccona) care impregnează nu numai finalul, ci si structurile complicate ale primei miscări. ăntelege ănsă cam ce este melancolia de toamnă despre care tot vorbim când vine vorba despre Brahms. Vom mai auzi, probabil, numele oaspetelui spaniol (din Tara Bascilor) care a ănteles să se alăture necazurilor Filarmonicii, acceptând banderola albă purtată de toti instrumentistii. Ei deplâng conjunctura nefavorabilă ăn care si cultura muzicală se află pe meterezele nesfârsitei noastre tranzitii.


1999-2000. Notate pe fila albă, lucioasă, a unui program de sală al Orchestrei de Cameră Radio, datele extreme ale ultimei stagiuni muzicale din secolul XX inaugurează ciclul de concerte cu o certitudine: Mozart. Neatins de mutatiile induse si domeniului sonor de vremurile mereu mai noi. Horia Andreescu s-a dus spre o perioadă cumva umbrită de compozitiile cele mari. ăn preajma vârstei de 20 de ani Mozart se afla la Salzburg, printre muzicienii curtii arhiepiscopale si producea cuminte mai multe Serenade si Divertismente pentru a ănsoti destinul unor oameni multumiti de viată. Cu mica "Serenadă nocturnă" executia arată o proiectie a autenticului: cântăm cam ca pe atunci. Usor, transparent, cu ceva umor. 4 solisti, Valentin Năstasă (vioara I, atentiune - e probabil că Mozart ănsusi se afla la acel prim pupitru!), Neculai Nistor (vioara a II-a), Emilia Nădejde (violă) si Dragos Serbănescu (contrabas) se ăntretin cu voce scăzută, elegant si confortabil. Mult mai complicată, Serenada "Haffner" rar interpretată ăn totalitatea celor 8 părti, depăseste ăn rafinamente de scriitură caracterul ei circumstantial, cu toate că Mozart nu
s-a dezbrăcat ăncă de cutumele cumva obligate. Repetitii multe, da; dar si surprize. De aici pivotul ordinii pe care o manevrează Horia Andreescu, mozartian prin vocatie si dedicatie. Este clar ănsă, orchestra de cameră Radio nu are instrumentele care să sune asa cum muzicienii ănteleg că trebuie să cânte.
ăn altă ordine de idei, succesul tinerei pianiste japoneze Hiroko Sakagami ăn unicul concert de Mozart ănscris ăn "Memorialul" Dinu Lipatti atestă o realitate considerabil modificată, acum ăn preajma anului 2000 - fată de jumătatea veacului. Accesul muzicienilor asiatici (japonezi, ăn primul rând) la stilemele muzicii clasice si romantice europene era dificil, problematic. Tehnica nu depăsea un fel de...blocaj spiritual. Iată-ne astăzi contemplând interpretări extraordinare editate pe CD-uri la "case" grele. Mozartiană si ea, de stil si suflet, Hiroko Sakagami ăsi sustine cu brio un premiu I la concursul "Clara Haskil" (si ăn superba cadentă de Dinu Lipatti).
ăncheiem săptămâna inaugurărilor cu...Simfonia a IX-a de Beethoven. Câti dintre noi nu si-ar putea reconstitui o biografie personală structurată pe auditiile, nenumărate, ale opusului cu mult mai complex, mai extraordinar decât celebritatea lui! E frumos ănsă când un sef de orchestră, acum Iosif Conta, sărbătoreste 75 de ani de viată cântând această simfonie pentru el si pentru noi. Orchestra Radioteleviziunii (astăzi Orchestra Natională Radio) a fost o falangă puternic individualizată ăn anii cei multi pe care Conta i-a trăit ca prim conducător. Era o imagine limpede a naturii lui energice, voluntare, impetuoase, active, capabilă de efort. O estetică a comunicativitătii directe a dominat interpretările lui Iosif Conta.
Este revelatoare o răsfoire a documentelor de evidentă ale Redactiei Muzicale din Radio pentru a ăntelege cât de mult a lucrat Iosif Conta. Astfel că, o urare de prosperitate trebuie să ăncheie aceste gânduri. Asa cum au făcut-o solistii săi la Simfonia a IX-a, Felicia Filip, Claudia Codreanu, Ionel Voineag, Gheorghe Rosu, Corul Radio, ămpreună cu un vechi partener, Aurel Grigoras. Dar si Dumitru Capoianu (ămplineste si el, 70 de ani luna aceasta!) căruia Conta i-a cântat, ăn fine, un fragment dintr-o lucrare interzisă prin 1985: Oratoriul Flăcări de sânge. Tatăl nostru la sfârsit de mileniu (solo recitare Constantin Codrescu) pe versuri de Eugen Jebeleanu: "Tatăl nostru, carele esti ăn ceruri/ coboară, dacă esti, pe pământ"...