Închei anul 2012 cu sentimentul reconfortant că, pentru cronicarul literar, a fost încă un an normal, deci... plin. Poate că n-au fost, e drept, aşa multe cărţi „mari”, ca în alţi ani, dar a fost o carte cu adevărat mare de tot: Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste, de Andrei Pleşu. Poate cea mai pregnantă carte de până acum a filosofului şi o rară demonstraţie de gândire bună, pe un subiect adesea minat de prezumţiozitate sectară şi scolasticism.
Apoi, m-am delectat cu splendida recitire a lui Caragiale, pe care ne-a oferit-o Dan C. Mihăilescu în cele două cărţi ale sale: I. L Caragiale şi caligrafia plăcerii şi, respectiv, ediţia de Cele mai frumoase scrisori. Li se adaugă, în chip natural, la fel de îndrăzneaţa carte a Martei Petreu dedicată aceluiaşi clasic: Filosofia lui Caragiale. Împreună cu inspiratele reeditări de la Humanitas (Şerban Cioculescu, Viaţa lui I. L. Caragiale şi, respectiv, Ştefan Cazimir, I. L. Caragiale faţă cu kitschul), aceste apariţii au marcat un centenar Caragiale lipsit de festivism, dar plin de substanţă.
Poezia a adus câteva volume care rămân în memoria mea de împătimit cititor. La pierderea speranţei, de Nicolae Prelipceanu, Substanţe interzise, de Liviu Ioan Stoiciu, Amor cortese, de Adrian Pârvu, Trecutul e o sărbătoare, de Horia Gârbea, Vântureasa de plastic, de Marius Chivu sau Kemada, de Paul Vinicius, reprezintă o „recoltă” apreciabilă, mai ales într-o literatură care, în ton cu lumea, devine tot mai prozaică pe zi ce trece...
Romane mi-au plăcut mai puţine. Aş reţine doar După Sodoma, de Alexandru Ecovoiu, Morţii mă-tii, de un cristian, şi, mai ales, Teofil şi Câinele de lemn, bizarul roman-poem al lui Cosmin Perţa.
În schimb, ediţiile demonstrează un îmbucurător reviriment. Humanitas (cu ediţia Dinu Pillat, îngrijită de Monica Pillat şi George Ardeleanu), Polirom (cu seriile sale de autori contemporani şi cu integrala Steinhardt) sau Tracus Arte (care a dat lovitura, cum se spune, nu numai publicând insistent autori contemporani, ci şi cu colecţia Avangarda, coordonată de Ion Pop), au revigorat un domeniu al vieţii literare care părea, sub povara comercialului, condamnat la extincţie. Sigur, rămâne deschisă problema marilor ediţii critice neterminate sau chiar neîncepute, ca şi a tinerilor dispuşi să-şi asume ingrata meserie de editor. Însă avem, cred, motive să privim viitorul editologiei cu mai mult optimism.
Nu am să vorbesc de traducerile curente, prin care literatura română este racordată la stricta actualitate europeană şi mondială. Ele sunt, har Domnului, numeroase, prompte şi, multe dintre ele, de bună calitate. Remarc, însă, pentru anul care se încheie, excepţionala ediţie Homer – conţinând Iliada şi Odiseea – pe care ne-o propune, în traducerea în hexametri antici aparţinând regretatului Dan Sluşanschi, Editura Humanitas: o realizare de anvergură a şcolii româneşti de studii clasice şi o bijuterie editorială, în acelaşi timp.
Neajunsurile sunt de înregistrat la alte capitole: tiraje confidenţiale, circulaţie redusă a cărţii, lipsă de receptivitate a media şi a societăţii în general, irelevanţa criticii de întâmpinare... Probleme vechi, care n-au lipsit nici în 2012.
