Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronică Literară:
Încă 11 elegii de Cosmin Ciotloş

Cu totul aparte este povestea acestui volum. Scrise în 1975, poemele de aici au fost dăruite Serbanei Drăgoescu pentru totdeauna. Petre Stoica n-a ţinut să le recupereze. E posibil să fi şi uitat de ele. Doar întâmplarea i le-a scos în cale, 34 de ani mai târziu, lui Marcel Tolcea.
Scena, fabuloasă, e relatată în Cuvântul înainte. O lansare de carte, o întâlnire de curtoazie, câteva amintiri din tinereţe: „Înainte de plecare, Doamna Drăgoescu m-a întrebat cine e bărbatul ale cărui fotografii se derulau pe monitorul computerului meu. I-am răspuns ca şi cum le-aş fi făcut cunoştinţă: Petre Stoica. Apoi am adăugat: «A plecat anul ăsta, în 21 martie». A tresărit, s-a reaşezat şi, vizibil tulburată, mi-a spus că l-a cunoscut cu mulţi ani în urmă, că încă nu ştie dacă l-a iertat şi că el, Petre, i-a dedicat un ciclu de poeme. De mult!” După care totul a decurs normal: {erbana Drăgoescu i-a trimis editorului timişorean dactilograma însoţită de un CD care conţinea înregistrarea unui vernisaj din 1981 (în cadrul căruia Ovidiu Iuliu Moldovan citea, în contrapunct, chiar aceste poeme). Patru ani mai târziu, în vara lui 2013, în toiul pregătirilor pentru publicarea volumului de faţă, {erbana Drăgoescu se stingea discret şi semnificativ.
Nu vreau să supralicitez aceste detalii de viaţă. Dar nici nu le-aş fi putut omite, împrejurările ţinând de însăşi substanţa cărţii. Voi explica mai jos cum anume.
Prima astfel de împrejurare o reprezintă un eveniment anterior cu nouă ani scrierii acestor poeme: aparţia volumului 11 elegii (1966) de Nichita Stănescu. Ridicat în slăvi de critică, el a rămas, până astăzi, cel mai reprezentativ volum al poetului, dacă nu cumva al generaţiei şaizeci în ansamblu. (Sunt critici, încă tineri, care îşi întemeiază şi acum admiraţia pe lectura oraculară a acestei cărţi). Aura glorioasă a Elegiilor a dăunat însă, cred eu, receptării poeziei lui Nichita Stănescu, redus la această formulă abstractizantă, din care imaginaţia comentatorilor a stors tot ce se putea stoarce. Citite într-o grilă metafizică astăzi repugnantă, aceste poeme au infuzat, o dată pentru totdeauna, în imaginarul colectiv mitul poetului (cu iniţială majusculată) ca oficiant al unor de tot ciudate ritualuri orfice. Că acest tratament i-a dăunat lui Nichita Stănescu însuşi, nu mai încape îndoială. Dar, după mine, el a dăunat profund inclusiv libertăţii poeziei române din a doua jumătate a secolului trecut. Pentru a nu contrazice regula, chiar şi spiritele cele mai „democratice” (citeşte: mai orientate către cotidian) au făcut mici concesii registrului „înalt”. Excepţiile sunt puţine şi cunoscute.
Cred sincer că printre ele se numără şi acest ciclu conjunctural aparţinându- i lui Petre Stoica. Mai mult: că acest ciclu a fost scris într-un răspăr intenţionat faţă de cartea-cult a generaţiei lui. Marcel Tolcea intuieşte excelent această frondă atunci când vorbeşte, en passant, despre „tonul elegiac” al bucăţilor de aici. Corelată cu titlul, Unsprezece adnotări lirice pentru covoarele {erbanei, observaţia se explicitează de la sine.
{i se potenţează pe parcursul lecturii, când întâlnim secvenţe ca aceasta: „Cifra 9 care atinge aripa îngerului/ litera gama care atinge orbita timpului fără timp/ ochii albi din zarul care atinge floarea de la buza prăpastiei/ o adiere caldă care răsuceşte roata somnului/ linia care atinge linia vieţii din palma mortului/ o armonie care atinge nimbul fluturelui după-amiaza// Din ce spaimă s-a născut această unică nespaimă?” (p. 11).
Nu numai versul final trimite la autorul Necuvintelor. Înaintea lui, altele, destule, vădesc un aer de pastişă. Tipică pentru poezia lui Petre Stoica e numai imaginea chiromantică din antepenultimul rând al citatului. Dar aşa singulară cum este, e de neuitat. Exemplele se înmulţesc la aproape fiecare pagină: „O formă apropiindu-se de o altă formă/ încet ca freamătul sărutărilor” (p. 13); „iarba albă a timpului/ ţesută de melodia acestor degete fără oase” (p. 15); „cuvinte frânte semne de ani şi de ani/ toate adunate de pe pietre de pe unghii/ adunate de pe urne sparte/ şi adunate poate/ din inima unui vultur tăcut” (p. 24). În anumite momente ale sale, placheta aceasta e atât de stănesciană încât, parafrazez, gestul devine de neînţeles.
Nu şi inexplicabil. Spuneam că împrejurările joacă un rol de căpătâi. Dacă este să credem notiţele manuscrise de pe marginea foilor (căci volumul reproduce întocmai dactilograma, cu tot cu însemnările şi corecturile lui Petre Stoica) o bună parte din aceste poeme au fost scrise în noaptea de 30 spre 31 decembrie 1975 (în pagină apare 1957, ceea ce este destul de greu de crezut: {erbana Drăgoescu avea pe atunci doar 16 ani; era o copilă, nu o artistă ale cărei lucrări să merite „adnotate”; e de presupus că antedatarea face parte din aceeaşi strategie polemică). Doar două zile pentru un ciclu întreg ! Pare că Petre Stoica vrea să depăşească recordul legendar al lui Nichita Stănescu, care şi-ar fi scris Elegiile tot într-o asemenea grabă inspirată.
Micul afront pe care-l detectez eu aici nu pare o simplă reacţie spontană, ultragiată. Asemenea gelozii (sau inaturi, ca să rămânem în zona Banatului) sunt, de obicei, lipsite de interes. Petre Stoica încearcă să submineze nu faima unui confrate, ci, în definitiv, rostul unei formule poetice. Ce frapează mai ales la aceste piese e tendinţa abstractizantă, neobişnuită la autorul Arheologiei blânde. Pionier al unei poezii „cu priză la real”, Petre Stoica pare să exerseze aici exact poezia pe care s-a ferit instinctiv s-o practice. Evident, o face tocmai în virtutea acestei ostilităţi funciare. Dar nu „de ce” trebuie să ne întrebăm, ci „cum anume”.
Fiindcă de fapt regimul abstract al acestor poeme e numai aparent. Petre Stoica adnotează liric, cum singur o spune, o serie de covoare ale artistului vizual {erbana Drăgoescu. Covoare ilustrând, abia ele, arta abstractă. Să nu confundăm natura cu maniera. Referentul fiind nonfigurativ, poezia rămâne cât se poate de figurativă. E uşor să ne imaginăm, citind-o, cum vor fi arătat respectivele ţesături. Iată, de pildă: „O bucurie fără nume/ într-un chenar de aur alb/ nu privi prea mult/ s-ar putea să mori/ sub aripa porumbelului bocitor” (p. 43). Sau, şi mai elocvente, aceste două tentative de a reproduce „desenul din covor”:
„Apoi a venit un cântăreţ/ cu barbă şi fără liră/ uşile basmului s-au deschis/ vrând să-şi spună numele/ silabele cântăreţului/ s-au risipit în ţesătura covoarelor/ risipind-o” (p. 19) şi: „Pe amurg/ dindărătul urzelii/ se înalţă un cocoş ancestral/ cu cheia miturilor/ prinsă în cioc” (p. 20).
Nici un compromis, aşadar. Petre Stoica rămâne el însuşi, nu-şi preface vocea. N-a făcut-o nici de dragul módelor, n-o face nici din pricini aşa zicând private. Admiraţia pentru {erbana Drăgoescu se opreşte la stil. Poetul se lasă cucerit, dar nu contaminat. Demonstraţia lui Petre Stoica merge şi mai departe: aşa-numita poezie abstractă poate fi foarte uşor falsificată (citeşte: mimată). Nu e nevoie, pentru asta, de înclinaţii speciale, de ascunse calităţi divinatorii. E suficient să ştii să schimbi la timp obiectul şi, fără alte eforturi, banalul reportaj se ridică la metafizică. Pledoaria aceasta indirectă ne obligă să fim atenţi la deghizamente: câte dintre poemele celeste nu vor fi fiind, de fapt, de o frapantă tranzitivitate?
Ca şi Elegiile lui Nichita Stănescu, nici aceste Adnotări nu sunt numai unsprezece. Volumul are peste 50 de pagini, numerotate în fel şi chip după poziţia în sistemul imaginat de Petre Stoica. Unele poeme sunt, în chip evident „ciorne” ale „definitivelor”. Folosesc ghilimele pentru că e realmente greu de decis cum se distribuie acest statut. Uneori migrează versuri, alteori imagini, alteori blocuri mai mari de text. Volumul e, în totului tot, un conglomerat. Dar acest dezavantaj poate prilejui interesante investigaţii tehnice. Cum lucra Petre Stoica? La ce tipuri de substituţii era sensibil. Ce-l nemulţumea, generic? Ce soluţii găsea pentru aceste nemulţumiri. La p. 21, de exemplu, avem o rescriere a textului (deja citat de mine) de la p. 11. Diferenţele sunt minimale. Dar trădează un radicalism: „aripa îngerului” devine „aripa clownului” (scris exact aşa), adierea caldă nu mai „răsuceşte roata somnului”, ci „despică piatra somnului”. Direcţia e clară. Are dreptate Marcel Tolcea să vorbească despre „cutremurarea în faţa trecerii timpului”. Imaginile capătă duritate şi ilustrează mai degrabă dezagregarea (fie ea şi morală, căci ce altceva e saltimbancul faţă de arhanghel?). Se vorbeşte adeseori despre orbire, despre condamnări şi pedepse, despre moarte, Numai că, dincolo de tot instrumentarul noir de aici, eu cred că resortul intim al acestor variante e altul: Petre Stoica ezită între un tip de poezie pe care-i place s-o scrie (şi care e o poezie a palpabilului, a materiei abrazive) şi una pe care i-o impune regula jocului polemic pe care l-am detaliat mai sus. Pur şi simplu, nu ştie dacă să îmbrace hainele aspre în care se simte comod sau pe acelea mătăsoase şi evanescente cu care, drapat, ar scandaliza „burghezia” poeziei metafizice.



Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara