Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Naşterea unui brand de Tudorel Urian

In anii '70-'80 ai secolului trecut deveniseră foarte la modă studiile de sociologia lecturii şi de teoria receptării. Pentru Hans Robert Jauss, Wolfgang Iser şi discipolii lor din faimoasa şcoală de la Konstanz sau Robert Escarpit, (la noi studii foarte interesante de sociologia lecturii au scris la începutul deceniului nouă Paul Cornea, Constantin Crişan, Ion Vasile Şerban ş.a.) literatura devenea în primul rând un act de comunicare între un emiţător (autorul) şi un destinatar (cititorul), mediat de mai multe instanţe (sistemul editorial, critica literară, mass-media, opiniile prietenilor şi ale membrilor familiei cititorului). Spre deosebire de semiotică şi structuralism, specializate în studierea măruntaielor textului, această metodă ridica cititorul la rangul de (co)autor, opera devenind în egală măsură (cel puţin) şi rezultatul lecturilor diferenţiate (în funcţie de gradul de cultură, background-ul existenţial ale celor în cauză) şi oarecum independentă de intenţiile scriitorului care a redactat-o.

Foarte relevante până la un punct, studiile de sociologia lecturii au făcut în ultimul timp un inexplicabil pas în spate, în favoarea metodelor mai mult sau mai puţin tradiţionale, menite să pună în valoare aproape exclusiv dimensiunea estetică a operei literare. Şi când spun că pasul în spate este inexplicabil, mă gândesc la faptul că epoca actuală este, prin definiţie, una a comunicării şi a relaţiilor publice. Totul se negociază şi se tranzacţionează, emiţătorii (de bunuri materiale sau simbolice) dezvoltă campanii de seducţie din ce în ce mai sofisticate pentru a-şi cuceri destinatarii (fie că ei se numesc cititori, cumpărători de bunuri de tot felul sau alegători în procesul electoral).

Un autor debutant, nu foarte tânăr, Iulian Costache, a publicat o carte mai mult decât convingătoare în legătură cu revelaţiile pe care le pot aduce astăzi studiile de sociologia lecturii. Mai ales că analiza lui vizează un autor despre care, cu excepţia unor juvenile pusee de teribilism, generos revărsate într-un faimos număr al revistei "Dilema", mulţi ar fi fost tentaţi să spună că este epuizat din punctul de vedere al interpretării critice: însuşi Mihai Eminescu. Or, studiul lui Iulian Costache are o prospeţime a abordării (nimic nu este omis, de la strategiile de construire şi fixare a unei imagini publice - cu siguranţă editorii şi oamenii politici vor avea multe de învăţat dacă se vor încumeta să citească această carte - la detectivistica istorică şi analizele pe text) perfect adaptată preocupărilor societăţii noastre de consum cu vocaţie euro-atlantică (la un moment dat exegeza eminesciană este pusă în relaţie chiar şi cu ... aquis-ul comunitar).

Eminescu este cel mai important brand din istoria culturii române. Construcţie sa a început odată cu publicarea articolului lui Titu Maiorescu, Direcţia nouă, în "Convorbiri literare" (1872) - într-un moment în care poetul, deşi publicase doar trei poeme în celebra revistă ieşeană, este pus în imediata vecinătate a lui Alecsandri) şi s-a perpetuat de-a lungul secolului care a urmat, până la definitiva impunere a efigiei de azi a geniului eminescian în imaginarul colectiv. Iulian Costache are ambiţia şi puterea de a face abstracţie de imaginea clasicizată a poetului. Prin intermediul colecţiilor de ziare şi reviste se întoarce în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi urmează pas-cu-pas, fără complexe şi fără idei preconcepute, etapele edificării mitului Eminescu: "Am încercat să propun o viziune nouă despre Eminescu, ferită de bruiajul prejudecăţilor literare, didactice sau critice actuale, renunţând pentru o clipă la imaginea noastră despre Eminescu, în favoarea inventării unei alte percepţii asupra lui Eminescu. Am recurs astfel la re-construirea, re-inventarea imaginii lor, a contemporanilor poetului, despre cel care avea să devină, în timp, o marcă de referinţă a culturii române. Am fugit totuşi de orice imixtiune a involuntarei perspective teleologice, de care se contaminează, prea adesea discursul istoriei literare." (p.16)

Pentru a demonstra modul în care s-a cristalizat în timp imaginea "poetului naţional", criticul studiază presa vremii şi grupează pe categorii articolele referitoare la Eminescu: valorizări negative (polemici în care a fost implicat şi articolele critice referitoare la creaţia sa literară), valorizări pozitive şi semioza extraliterară (articolele cu privire la Eminescu fără o legătură directă cu literatura sa - cele mai multe din intervalul 1883-1889 despre boala şi moartea poetului). Nu în ultimul rând, exegetul face o analiză a operei poetice eminesciene din punctul de vedere al "publicului ţintă", cu referiri directe la ofertele identitare şi genealogice propuse acestuia, dar şi la potenţiala ei arie de răspândire, din perspectiva accesibilităţii tematice şi artistice. Nu în ultimul rând, sunt avute în vedere intervenţiile exterioare asupra operei (voite sau nu), care au contribuit şi ele la fixarea unei anumite imagini despre poet (greşelile de transcriere şi de tipar, unificarea şi aducerea la zi a normelor lingvistice). Aceasta explică într-o oarecare măsură de ce poetul, considerat astăzi întemeietorul limbajului poetic modern în limba română, era criticat în stricta lui contemporaneitate pentru greşelile gramaticale, prozodia imperfectă şi precaritatea limbii sale literare.
Cel puţin din perspectiva studiului lui Iulian Costache, brand-ul Eminescu îl vizează exclusiv pe poet. Publicistul (periodic, în funcţie de cursul istoriei, re-inventat din considerente politice) şi prozatorul nu au contribuit substanţial la modelarea şi impunerea acestuia.

Privind, oarecum din avion, peste argumentaţia foarte strânsă a lui Iulian Costache se poate spune că elementele care au contribuit decisiv la impunerea unui brand Eminescu în literatura română au fost: articolul lui Maiorescu din anul 1872, un pariu cu numele unui tânăr cvasi-necunoscut la vremea respectivă, accidentul biografic din 1883 şi felul în care a fost el mediatizat (inclusiv gazetele ostile poetului au deplâns, sincer sau în termnei convenţionali, suferinţa sa, iar teribilista epigramă a lui Macedonski - "Un X... pretins poet - acum/ S-a dus pe cel mai jalnic drum.../ L-aş plânge dacă-n balamuc/ Destinul său n-ar fi mai bun,/ Căci până ieri a fost năuc,/ şi nu e azi decât nebun" - care, în condiţii normale, nu ar fi fost mai mult decât o împunsătură, poate nu foarte elegantă, a căpătat dimensiunile unui cataclism), rumorile publice legate de suferinţa şi moartea poetului (unele perpetuate până în stricta contemporaneitate), emoţia pricinuită de moartea tânărului artist şi articolele encomiastice publicate cu acest prilej, articolul lui Maiorescu, Eminescu şi poeziile lui (1889) şi, mai ales, publicarea de către acelaşi Maiorescu, în anul 1884, a volumului Poesii (singurul volum antum al lui Eminescu, tipărit în anul care a urmat îmbolnăvirii poetului, Poesii este o adevărată lovitură de imagine. Prin selecţia poemelor şi ordinea lor în volum, Maiorescu acomodează imaginarul poetic cu existenţa zbuciumată a poetului şi impune un şablon de interpretare preluat de mai toate generaţiile următoare de exegeţi ai operei eminesciene), caracterul complex al liricii sale, apte să ofere satisfacţie şi cititorilor experimentaţi, dar şi celor ocazionali (romanţele), permanentul proces de up date de care a beneficiat limbajul său poetic în editările succesive şi care a făcut ca limba sa literară să surprindă mereu prin prospeţime, indiferent de mutaţiile fireşti petrecute în spaţiul limbii române pe durata unui secol şi jumătate.

Dincolo de toate rolul lui Titu Maiorescu în crearea efigiei Eminescu este determinant. Iulian Costache sugerează chiar că junimistul a lucrat cu bună ştiinţă la impunerea unei anumite imagini a poetului folosindu-se de ceea ce astăzi s-ar putea numi o strălucită campanie de PR. "Eminescu şi poeziile lui (...) a fixat Ťprima imagine durabilăť a poetului şi (...) alături de alte elemente a stat la baza emergenţei mitului eminescian, aşa cum s-a configurat el, într-o primă etapă, până la finalul deceniului doi al secolului XX" (p. 152).

Cărţii Eminescu. Negocierea unei imagini de Iulian Costache i se pot găsi tot felul de cusururi, de la multele şi inexplicabilele greşeli de tipar, la formulări confuze şi chiar lipsite de logică ("Dar se poate spune, în cazul lor, că a nu fi înţeles altceva decât ceea ce noi înţelegem astăzi constituie un delict? Deoarece a nu înţelege ceea ce am înţeles noi din oferta eminesciană constituie cumva un delict?" - p. 74), uneori într-un limbaj preţios-academic sau la repetarea supărătoare a aceloraşi argumente, însoţite de aceleaşi exemple. Dincolo de aceste greşeli cauzate poate şi de o excesivă grabă editorială, un lucru este evident. Volumul lui Iulian Costache este cel mai interesant studiu despre Eminescu apărut la noi în ultimii ani. O carte fundamentală, utilă deopotrivă eminescologilor şi specialiştilor în relaţii publice.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara