Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Optimistei:
Nasturele şi fermoarul de Ioana Pârvulescu

De câte ori mi s-a pus întrebarea despre cum văd eu diferenţa principală între secolul 20 şi secolul 19 am vorbit despre suflet, caracter, predispoziţia spre sacrificii şi despre alte lucruri impalpabile de soiul acesta. Însă acum aş răspunde mai simplu: diferenţa principală e fermoar în loc de nasture. Desigur, e o sinecdocă. Încerc s-o explic.

În secolul 19 oamenii îşi încheiau toate hainele cu nasturi. Ce înseamnă un nasture? Ceva de tip utile dulci, un obiect în acelaşi timp desfătător şi plin de folos. În toate casele se găseau cutii zornăitoare din care se revărsa o ploaie de nasturi. Copiii se jucau în fel şi chip cu ei, grupându- i pe culori şi specii: nasturi cu doi ochi sau cu patru, nasturi de os, de sticlă, de lemn sau de metal, nasturi laţi sau bombaţi ca mugurii (bouton), înveliţi în piele sau din sfoară răsucită, năsturei micuţi şi uşori ca bobul de linte sau lucitori şi mari cât ochii fiarelor sălbatice. Băieţii duceau războaie cu nasturi, aşa cum erau şi cele cu soldaţii de plumb, existau în regnul năsturesc soldaţi şi generali, laşi şi viteji. Fetele desenau case cu acoperiş roşu şi, alături, copii albi. Mai târziu, alegerea nasturilor pentru o rochie era la fel de importantă ca toate alegerile care-ţi pot determina viaţa. Pernele, plăpumile, diversele huse sau botinele şi ghetrele se încheiau cu găici şi butoniere în care se lăfăia câte un mic disc colorat. Desigur, nasturii erau numai o parte a acelui coş cu minuni care era coşul de cusut, plin de lucruri magice, de la degetarul „cu gropiţe”, până la acele de siguranţă, agăţate ca gimnaştii de bara unuia dintre ele, care le ţinea prizoniere pe toate. Am fost surprinsă când am descoperit, la Walter Benjamin, că şi bărbaţii – desigur, cei care erau copii în preajma lui 1900 – pot purta amintirea tainiţelor coşului de cusut: „Pe lângă regiunea superioară a cutiei, unde stăteau unul lângă altul mosoarele, unde sclipeau micile suporturi din pânză neagră, în formă de caieţele, pentru păstrarea acelor şi unde erau ţinute foarfecele, fiecare în tocul lui de piele – exista subsolul întunecos, mormanul în care dormea ghemul desfăcut şi unde erau strânse laolaltă rămăşiţe de elastic, capse moş şi babă, fâşii de mătase”. Iar cusutul cerea timp şi era garanţie pentru meditaţie sau schimb paşnic de vorbe şi pentru intimitate: „Mama Albei-ca-Zăpada coase, afară ninge. Cu cât e mai adâncă liniştea care se lasă peste ţară, cu atât e mai preţuită această îndeletnicire domestică...” (din volumul Copilăria berlineză la 1900, trad. de Andrei Anastasescu, Humanitas, 2010). Perna de ace cu gămălie, ciuperca de cusut ciorapi, aţa de toate culorile şi grosimile, metrul răsucit din care poţi face drumuri şerpuite sau cu care-ţi poţi măsura talia şi câte alte lucruri cu care strângi laolaltă peticele imaginaţiei se aflau în coşul de cusut.

Încheiatul puzderiei de nasturi care-ţi trasau drumuri şi semne de orientare pe tot trupul îmbrăcat, aşa cum pistruii se aşază pe piele în diverse constelaţii, pusul butonilor la mâneci şi al balenelor la guler sau înnodatul lavalierei, la bărbaţi, şi nenumăratele detalii ale veşmintelor femeieşti luau timp. Timp de visare, tihnă, dar şi emoţia pregătirii pentru întâlnirea cu celălalt. Un avantgoût al bucuriei. La diversele ţinute de gală, oficiale, nasturii erau ca broşele. Din „haina plină de fireturi” şi nasturi de primar a unui străbunic din familie, toate urmaşele, între care şi eu, au moştenit câte unul singur, adaptat ca broşă.

Pierderea unui nasture era un eveniment, iar dacă se repeta, devenea o catastrofă: implica schimbarea tuturor semenilor celui dispărut pe neaşteptate. Iar dacă-l recuperai, cusutul nasturelui era o artă: să găseşti aţă de aceeaşi nuanţă cu a celorlalţi, să-i dai exact acelaşi loc şi acelaşi joc, să nu-l lipeşti, pur şi simplu, de stofă. (Când am învăţat să cos, mă opinteam să înţepenesc nasturele de material, iar încheiatul devenea aproape o imposibilitate, până când o persoană miloasă, poate bunica, m-a învăţat trucul pentru începătorii într-ale cusutului: să pui un băţ de chibrit sub nasture, cât timp coşi, apoi să-l iei înapoi, lăsând liberă mişcare micului disc.) Otilia îi coase lui Felix un nasture, iar acesta nu se poate abţine s-o sărute. Tocmai atunci intră Stănică Raţiu şi-i îndeamnă să nu se sfiască. Ca toate personajele negative, şi Stănică e un om opac la tot ce ţine de inocenţa intimităţii.

Desigur, se irosea mult timp cu nasturii, iar din momentul în care oamenii au înţeles că timpul e bani, specia acestora s-a împuţinat dramatic, la fel cum, în acelaşi secol, s-au împuţinat, de pildă, bizonii în preriile Americii. Şi, în epoca de maximă înflorire a invenţiilor, un american de cincizeci şi ceva de ani, Whitcomb L. Judson a brevetat, în 1893, prima formă de fermoar, o mică bijuterie mecanică, două şiruri de dinţi care se prindeau unul de altul cu o cremalieră. L-a numit clasp-locker (nu zipper). După mai bine de două decenii, odată cu începutul Marelui Război, Gideon Sundbäck, un suedez, a perfecţionat fermoarul până la forma asemănătoare cu cea de astăzi. Nasturii n-au dispărut, însă supremaţia lor s-a încheiat. Francezii numesc fermoarul fermeture éclair – adică închidere fulger. Un fulger care a fost marca secolului vitezei. Un fulger care a schimbat totul: principii, sentimente, viaţă. Aşadar, de câte ori mi se va pune de acum încolo întrebarea despre cum văd eu diferenţa principală între secolul 20 şi secolul romantic nu voi mai vorbi despre suflet, caracter, sacrificii şi alte lucruri impalpabile de soiul acesta. De acum voi răspunde simplu: hegemonia fermoarului.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara