Ca poet, dar şi ca autor al romanului Mortido, O. Nimigean a fost caracterizat îndeosebi prin termeni care ţin de sfera optzecismului postmodernist: histrionism poetico-stilistic, prestidigitaţie, disponibilitate experimentală, ludic şi (auto)ironie, ostentaţie intertextuală, sarabandă livrescă.
Odată cu Rădăcina de bucsau, o naraţiune autenticistă cu trenă simbolică, în care miza existenţială surclasa jerbele esteticului, ex(-) centricul O. Nimigean a părut să fie acceptat, cu bilet personalizat, în „loja“ literaturii.
E drept că unele voci critice încercaseră, încă de la apariţia volumului de versuri nicolina blues (2007), să-l scoată pe scriitorul ieşean de sub umbrela epigonismului optzecist. De pildă, Andrei Terian, care atrăgea atenţia că „pactul pe care O. Nimigean îl stabileşte cu precursorii săi este fundamental diferit de acela din optzecismul «canonic»“, întrucât „livrescul nu e doar un arc pentru propulsarea propriei viziuni literare, ci şi o componentă necesară a propriei vieţi, o clipă de graţie în care intertextualitatea se transformă în intersubiectivitate (şi invers)“.
A şasea carte de poezie, Nanabozo, conţine, concentrat, la scară mică, şi romanul Rădăcina de bucsau, dar şi deja familiarul carusel literar, al formulelor şi al stilurilor poetice diverse. În mod paradoxal, autenticitatea existenţială coexistă cu „jocul“ istorico-literar, duhul vital (neo)avangardist cu melancolia alexandrină, într-o poezie căreia cu greu i se poate stabili genul proxim. Cu toate diferenţele de rigoare, cred însă că O. Nimigean, în modul de asumare a scrisului, se întâlneşte cu nouăzecistul Cristian Popescu. Într-un fragment de jurnal, autorul Artei Popescu vorbea despre „poemul care înglobează în el şi împrieteneşte cititorul cu un personaj liric (poetul în carne, hârtie şi oase) compus explicit din mai multe euri: auctorial, biografic, moral, ontologic, «lectorial» (adică eul care-şi cară în cârcă toate lecturile atunci când se rosteşte, atunci când se scrie...)“. Nu altceva spune O. Nimigean, într-un poem discursiv, subliniind identitatea dintre sine şi text, dintre viaţă şi poezie: „Să încetăm cu ipocriziile! Hai să n-o mai dăm pe după teoria literaturii! Ştii foarte bine că aici sînt eu. Un anahoret bărbierit. Un templier căruia i se dezveleşte gîtul între coif şi armură. Un cerebel transpirat. Un pangolin jupuit. Un cărăbuş căzut pe spate. O xenofioforă smulsă din Groapa Marianelor şi aruncată pe plajă. Un alien fără cap, fără trunchi, fără mîini, fără picioare, fără sex. O răscruce a regnurilor. O rotiferă bdeloidã. Un pacient legat de pat. Un pervers. Un urît. Un gras. Un peltic. Un omulete. Un vai de capul lui. O stîrpitură. Un vibrion. Un punct sensibil. Orice spui împotriva acestor rînduri spui împotriva mea. Şi mă doare“. De altfel, dacă întâia secţiune a volumului, Aura efemeridelor, îmbracă haina unui lirism aparent cuminte, de coloratură „stoică“ (Bogdan-Alexandru Stănescu identifica aici „o voce blînd-ironică, cultă“ pillatiană şi o „delicateţe jammesiană“, în pasteluri ale unei naturi „casnice“), cea de-a treia, Studio cu vedere spre poieniţa druidică (a doua, Eu, unul, aş prefera, este una accentuat meta-poetică şi de trecere), devine un interregnum textual, o deltă în care se varsă poezia şi proza, poetul şi lumea, imaginaţia şi istoria, nebunia şi luciditatea, viaţa şi literatura.
Nici prima parte nu stă însă, până la capăt, precum un elev disciplinat, în banca stampelor naturiste, senin-melancolice, fiindcă O. Nimigean aruncă în tabla de hârtie cu versuri macaronice (în limbi străine), transcrie sms-uri în limbaj abreviat (într-o serie de sms story), trimite S.O.S.-uri tulburătoare („nu-i decît o fantasmă/ dar doare ca un animal jupuit“), cântă ludic prohodul sobei de tablă, descrie frigiderul Indesit ca pe un personaj de desene animate şi, nu în ultimul rând, sub ştergarul curat de ţară, cusut cu motive naive, acoperă tensiunea mocnită a revoltei: „o rugăciune/ ar fi de mare ajutor/ numai că nu-i atît de simplu/ să spui o rugăciune// adică e simplu/ vii cu nişte tatăl nostru/ cauţi prin diverse broşuri/ (găseşti peste tot/ e plin la poartă la mitropolie)/ dar eu mă refer la altceva/ la o şoaptă ininteligibilă/ sau mai bine/ la aburul plămînilor smulşi/ aruncaţi între urzici pe taluz/ sau la cheagurile acestea de sînge/ rămase ca un muşchi pe scoarţa stejarului/ sau la pumnii strînşi/ care se desfac încet/ şi se-apropie// nu ştiu cum să-ţi explic“ (nu ştiu cum să-ţi explic). tatăl bosonilor, un poem din secţiunea secundă, anunţă auto-persiflant maelström-ul final, „discursul diform incapabil să urmeze-o retorică sau o poetică/ paralogic/ întrerupt de gemete şi horcăieli de fîsîituri/ adeseori indecente de strigăte şi sughiţuri/ de repezi aglutinări şi/ tăceri succedate de explozii“. Discursul vorticist şi extensibil (fragmentele au ca titluri &&&) adună, teoretic, tot ce se poate aduna: pasaje confesive, memorialistice, reflecţii intelectualiste, note diaristice, prozopoeme, definiţii metaforice, scintilaţii vizionare, videoclipuri psihedelice, dialoguri colocvialargotice, într-o rotaţie ameţitoare a imaginarului şi a registrelor, de la banalitatea cotidianului la bizareria suprarealistă, de la cultural şi ştiinţific la scatologic, grotesc şi funebru, de la poetic şi diafan, la interjecţional, ironic şi sarcastic. În bună măsură, acest continuum de „vorbe“ şi imagini, cu multă- multă poezie, aminteşte de filmul muzical The Wall al formaţiei Pink Floyd.
Chiar şi „poieniţa druidică“, văzută la început ca un topos paradisiac, se transformă treptat într-un aleph borgesian, ea poate fi orice şi totul, în acelaşi timp, în ea se regăseşte şi ţara-„smîrc“ (iată un extras de cea mai pură ascendenţă patapievici-ană: „Nu ai de ales: trebuie să recunoşti drept patrie o caricaturã. Un plai cu inşi extrem de abili şi abjecţi. În gurile cărora flutură steaguri. Şi cu turme de oi vorace, cu capete de lăcustã. Totul mirosind a odicolon, a tămîie şi a căcat.“), şi moartea (cu nume generice, fără chip precis, dar şi purtând chipul mamei), şi crimele istoriei, şi ideologiile, şi „omul-detritus“, şi „poporul-peluză“, şi biblioteca, şi starurile muzicii, şi peliculele celebre, şi pânzele pictorilor, şi dragostea, şi Wonderland, şi timpul biblic, şi panorama deşertăciunilor, „Poieniţa druidică e Cetatea ideală a lui Francesco di Giorgio Martiri, populată de personajele lui Giorgio de Chirico“, „Poieniţa druidică e un perete desenat de Perjovski“, „Poieniţa druidică e pianul preparat al lui John Cage“, „Poieniţa druidică este aruncarea de zaruri a lui Mallarmé“, „Poieniţa druidică e un motor de căutare“, „poieniţa druidică“ este şi infernul, şi Arcadia ş.a.m.d., „fără început şi fără sfîrşit“. „Studio-ul“ ar putea fi un submarin jules-verne-ian („Valul se prelinge pînă la fereastra studioului, urcă pe sticlă. Hublou cu meduze“), trimiţând atât la o scufundare în apele subconştientului, cât, mai ales, la „nebunia“ lucidă a ciudatului căpitan Nemo. Noul căpitan Nemo este însă Nanabozo, o figură mitologică de tip trickster, demiurg, personaj literar, dar şi de B.D., iepurele magician din Yakari. Între iluzie şi realitate nu mai există graniţe.
O. Nimigean este în Nanabozo un poet pe cât de virtuoz, pe atât de profund. Dar şi unul îndrăzneţ, încercând să facă din poezie un discurs total(izant), cu toate riscurile ce decurg de aici. Numai că scriitorul ieşean le manageriază admirabil.
