În spiritul tradiţiei împă- mântenite în spaţiului nostru cultural românesc, în ultimii zece ani, rând pe rând, instituţiile închinate dansului dispar sau intră într-o criză instituţ ională vecină cu dispariţ ia.

Aşa au dispărut treptat companiile de stat de dans contemporan Orion şi Contemp şi s-a desfiinţat Teatrul de Balet „Oleg Danovski”, mai întâi prin fuziune cu Opera constănţeană, apoi prin comasarea acesteia cu alte instituţii scenice. În prezent, în noua instituţie de operă şi balet, relativ recent preluată de Ministerul Culturii, nu ştim câţi dansatori au mai rămas, căci mulţi au fost nevoiţi să plece, ca să-şi poată asigura traiul zilnic. Şi iată că, de curând, i-a venit rândul şi Centrului Naţional al Dansului Bucureşti, instituţie unică în România, care nu a fost desfiinţată, ci a rămas fără sediu, ca urmare a transformărilor în care intră clădirea Teatrului Naţional din Bucureşti, în care a funcţionat până acum. Viitorul Centrului se prefigurează astfel: va avea câteva birouri la Sala Palatului şi, o dată pe săptămână, Sala Atelier a Teatrului Naţional, iar în decursul anului – într-un răstimp greu de apreciat în actuala situaţie financiară dificilă – va primi un cort cu toate utilităţile, ce va fi instalat lângă Biblioteca Naţională. Până atunci, fără săli de repetiţie, dansatorii vor repeta fiecare la el acasă, ca în preistoria dansului contemporan de la noi.
În acest moment de nesiguranţă şi derută şi înaintea părăsirii spaţiului pe care l-au avut în clădirea TNB, Centrul Naţional al Dansului Bucureşti a programat, în toată luna februarie, o serie întreagă de spectacole, semnate de aproape întreaga comunitatea a dansului contemporan românesc. Cum o bună parte dintre ele au fost deja consemnate în paginile acestei reviste, mă voi opri asupra a trei creaţii recente, reprezentative de altfel pentru spiritualitatea acestei comunităţi, în care experimentul, necontenitele căutări ocupă primul plan.
Pretend we make you happy – spectacolul desfăşurat sub direcţia de scenă a Andreei Novac – se integrează unei formule scenice care acordă deplină libertate interpreţilor, care îşi compun singuri propriile partituri, formulă destul de des întâlnită în piesele coregrafice contemporane Ştefan Lupu, Alin State şi István Téglás sunt, în egală măsură, creatorii şi interpreţii succesiunii de momente care alcătuiesc spectacolul, fragmentarismul postmodern fiind de altfel o caracteristică generală a dansului contemporan. Alin State este singurul interpret nou, cunoscut abia cu prilejul acestui spectacol. În schimb, actorul István Téglás este integrat mai de mult în comunitatea dansului şi, totodată, un mai vechi colaborator al Andreei Novac, la fiecare nouă apariţie fiind apreciat pentru valoarea în sine, înnăscută, a plasticii sale corporale. Tot astfel, şi celălalt actor, Ştefan Lupu, a realizat momente remarcabile, sub atenta îndrumare a coregrafului Arcadie Rusu, în mai multe spectacole, dacă ar fi să amintim doar de ultima sa creaţie din Nesomn. Şi de astă dată ne-am bucurat de calităţile celor trei interpreţi, dar nu deplin, aşa cum ne promitea titlul piesei, din pricina lipsei coordonării lor de către un ochi din afară, cu o viziune de ansamblu.
Back to Zero – compoziţia gândită şi interpretată de Carmen Coţofană – a fost realizată în urma unei rezidenţe coregrafice la Luxemburg, oferită de Centrul de Cultură „George Apostu” Bacău, Asociaţia ArtistNe(s)t şi Centrul de Creaţie Coregrafică Trois C-L din Luxemburg. Marcat de acelaşi fragmentarism, spectacolul lui Carmen Coţofană a evocat în două dintre secvenţe momente din istoria dansului – al Regelui Soare (Ludovic al XIV-lea) şi al unui personaj romantic – evocări reuşite prin reprezentările lor inspirate, care sugerau esenţa proprie lumii în care au apărut şi, fapt remarcabil, realizate cu mijloace scenografice minime. Tot inspirată a fost şi partitura de dans contemporan creată şi interpretată de coregrafă, care nu s-a mai servit de nici un detaliu de decor, ci a spus totul prin mişcare. Din păcate, intercalarea între fragmentele coregrafice a unor citate din Plotin, Jung, Platon şi Spinoza a rămas fără nici o acoperire în economia spectacolului. Doar o pretenţie, inadecvată contextului.
Să fie dans – spectacolul conceput de Cosmin Manolescu – a fost un eveniment inedit, realizat împreună cu un grup de spectatori, de toate profesiile, participanţi la cursurile de dans de la Centrul Naţional al Dansului Bucureşti, şi cu tineri dansatori. Prezentarea era rezultatul unei săptămâni intense de lucru şi era dedicată Anului European al Voluntariatului. Coregraful a dorit şi a reuşit să demonstreze că oamenii au nevoie de dans, că dansul îi poate scoate din automatismele zilnice şi le poate aduce destindere şi bucurie. Şi chiar dacă unii interpreţi, luaţi în parte, puteau să fie mai stângaci – alţii în schimb fiind cât se poate de dezinvolţi –, modul cum au fost integraţi, cu toţii, unor structuri compoziţionale dispuse pe diagonale, cercuri etc. i-au făcut nu numai să se bucure ei de mişcare, dar să ofere şi spectatorilor armonioase desene coregrafice de ansamblu, între care s-au intercalat şi câteva duete şi solo-uri de certă calitate. Floria Capsali spunea că nu toţi elevii care participă la cursurile de dans vor deveni profesionişti, dar ei vor fi cei mai buni spectatori. Acelaşi lucru se poate presupune şi despre toţi participanţii la aceste cursuri finalizate cu un spectacol. Şi, după două astfel de spectacole date la CNDB, Cosmin Manolescu recidivează şi la ArCuB. Centrul de proiecte culturale al Municipiului Bucureşti va fi producătorul conceptului Companiei Paradis Serial/Fundaţia Gabriela Tudor, care va pune pe picioare un nou proiect de acelaşi fel, condus de Cosmin Manolescu şi încheiat din nou cu un spectacol, pe 6 mai.
Alături de aceste trei piese mai sus prezenate, o serie întreagă de spectacole, aproape zilnice, din februarie curent, s-au costituit într-un adevărat maraton, care a dorit şi a reuşit să demonstreze că mişcarea coregrafică de dans contemporan românesc este suficient de puternică pentru a face faţă noilor împrejurări în care este nevoită să se desfăşoare. Acest dinamism, alături de faptul că e vorba despre o categorie de artişti care nu vor să plece din ţară, chiar dacă au foarte multe contacte internaţionale, constituie cel puţin două dintre principalele merite ale acestei direcţii coregrafice de la noi.