Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Actualitatea:
În vâltoarea viitorului de Barbu Cioculescu


Îmbietoare, prin titlu şi conţinut, cartea dlui Lucian Boia, Cum să trăim 200 de ani (Humanitas, 1999), mi-a făcut – cu întârziere faţă de data apariţiei, altfel, însă, picând la ţanc – nepreţuitul serviciu de a-mi rememora că, octogenar, deci pe calapodul unei existenţe biseculare foarte aproape de jumătatea vieţii, indicat este ca, mai întâi efectuând un sever examen al trecutului, să-mi ordonez prezentul, spre a trasa rodnice linii ferme îndelungatelor activităţi viitoare ce mă aşteaptă. Pentru ca, înspre finele secolului, să-mi dau liniştit şi senin ultima suflare, în mijlocul tribului generat de par mes oeuvres, model pentru dânşii, pentru cercuri mai largi, şi prin urmare cu conştiinţa unei datorii pe deplin împlinite.

Scăderea naturală a vederii unui veteran până de curând lipsit de adevărata perspectivă a duratei unei vieţi, precum şi culoarea mai închisă a supratextului – Mitul longevităţii – nu m-au tulburat, o dată ce două secole de târâit pe această planetă mi se păruseră dintru început o cifră negociabilă, cu atâtea reduceri de procente cât s-o aducă la vârsta maximă a celui mai longeviv om din lume din acest moment – eventual cu ceva peste. Adică exact cât să-mi adeverească luminoasa evidenţă că mă aflu la jumătatea vieţii, la borna ei de ani. Exemplul optim, reprezentat de Henry Jenkins, britanicul plecat dintre noi la frumoasa etate de 169 de ani, creşterea mediei de viaţă în statele Occiedentului căruia năpristan ne vom alătura, lasă, totuşi, loc unor variante într-un domeniu destul de lax.

Scria dl. Boia: „Unii specialişti avansează ca limită a vieţii omului o sută cincisprezece ani sau intervalul dintre o sută zece şi o sută douăzeci de ani”. Pe când „alţii evită să ia în considerare o limită imobilă şi promit pentru mâine imposibilul de astăzi.” Prin urmare, două secole hărăzeau insului uman oameni de ştiinţă din secolele mai îndepărtate. În zilele noastre, Gabriel Simonoff, profesor de fizică nucleară la universitatea din Bordeaux, preconizează, în studiul său La nouvelle éternité – Bien vivre 120 ans numai două decenii peste sută, cu specificarea: „perfect sănătoşi şi în deplinătatea puterilor”. O precizare absolut necesară atunci când, păşind cu încredere în cea de a doua jumătate a vieţii, ai parte de o excelentă vedere cel puţin la un ochi, cu ajutorul unei lentile aditive, un auz de fiară de savană, prin purtarea unui minuscul melc în miezul urechii, o dantură ideală, cu cei mai albi dinţi de porţelan înfipţi de-a dreptul în maxilare, muşchi de atlet în urma unei stăruitoare cure antireumatismale, când, la mijloc de bulevard ştii, fără să ai nevoie să întrebi, dacă te duci sau te întorci.

Încă din timpuria antichitate agerii elini remarcaseră puţinele foloase ale unei senectuţi devastate, unui personaj al mitologiei lor, căruia cu totul întâmplător i-am uitat numele, i se acordase nemurirea, nu însă şi eterna tinereţe. Ajunsese, decrepit, muncit de suferinţi, disperat, să cerşească zeilor o imposibilă moarte. Atâta cât îmi îngăduie puterea de observaţie, remarcasem că, de câte ori este adus, la televizor, un centenar – nu pun preţ pe o excepţie – acesta este filmat în pat, pe spate, nu prea de aproape, că nu mişcă şi, sâcâit să spună ceva, întredeschide buzele într-un suprem efort.

Cea mai bătrână femeie din lume, japoneza Kamato Hongo, în vârstă de 116 ani mai poate efectua un dans al mâinilor, dar la filmare dormea, cu porţii de somn de câte 48 de ore. Şi, presupun, cu treziri de câte zece minute. Altcând, cel mai vârstnic bărbat, de vreo sută patruzeci de ani, muntean din Caucaz, călărea vesel, muncea zdravăn la colectivă, se însurase de nu ştiu câte ori, avea prunci în bătătură – dar informaţia venea din surse sovietice, nu totdeauna riguros verificabile.

Oricât te-ar oripila ideea randevuului cu aceea cu coasa, care te răpeşte dintr-o lume pe loc devenită minunată, dintre semeni numaidecât simţiţi dragi şi în cel mai nepotrivit moment, gândul de a trăi decenii şi decenii în stare de legumă nu te atrage. Campania care se duce în zilele noastre în ţări cu înaintată conştiinţă civică pentru oficializarea eutanasiei în cazuri precizate, din motive bine stabilite medical, la manifesta voinţă a bolnavului dovedeşte, dacă mai era cazul, că să vieţuieşti două veacuri merită exclusiv în condiţiile enumerate de savantul Simonoff! Religia nu-ţi îngăduie să-ţi iei viaţa când vrei tu, oricare ţi-ar fi motivele şi oricât ai afirma că-ţi aparţii, morala se împotriveşte şi ea, chiar când la mijloc sunt probleme de onoare, istoria, în fine, cunoaşte exemple celebre, dintre care cinematografia l-a reţinut pe acela al reginei Egiptului – Cleopatra.

Dacă oameni iubiţi de Providenţă aproape că au atins două secole pe care se pare că le-ar admite fiziologia speciei, ca punct maximal, în mit faimoşi longevivi au trăit trei, cinci, nouă veacuri. Tot în mit, căi de a alunga nesuferita senectute se găsesc – nu chiar la tot pasul, dar, orişicât, începând cu scăldatul în izvorul juvenţei: citind cu atenţie lucrarea dlui Lucian Boia vă veţi face o cultură în materie. Remedii la insuportabilele ofense ale bătrâneţii se găsesc la dorinţă, după posibilităţi, în zilele noastre, în moştenirea anticelor elixiruri şi balsamurilor nemuritorului conte de Saint Germain, şi anume sorbind cu răbdare şi credinţă ceaiuri din diferit asortate plante naţionale şi exotice, dând pe gât, la regulat respectate intervale, câte un pumn de drageuri (filmate), conţinând zinc, seleniu, argilă, magneziu şi alte săruri şi metale în a căror lipsă organismul cade pe tânjeală, nutrimente concentrate menite să repare capital organisme demoralizate de stres, ruinate de poluarea crescândă, minate de viciile tranziţiei, de instabilul regim al taxelor şi impozitelor. Sucuri de copaci, zemuri de muguri, extracte de rădăcini, ceva mişcare, hotărâta eliminare a fumatului, o alimentaţie de lagăr de exterminare, duc cu voioşie către acei 110-120 de ani poftiţi, într-o formă convenabilă, dacă nu extraordinară – cu adaosul muzical al binecunoscutei bucăţi Be happy.

Celor cu zece-douăzeci de ani mai vârstnici decât mine, cărora toate acestea li se vor părea de domeniul purei frivolităţi le opun o zicală a Orientului, enunţând că „nimeni nu este atât de tânăr încât să nu poată muri mâine, nici atât de bătrân încât să nu poată trăi încă un an.” Dacă nici cea mai verificată dintre sapienţe nu-i convinge, îi socotesc pierduţi. Aşa că, recapitulând, pe magistrala a o sută cincizeci de ani de fertilă existenţă, la jumătatea existenţei, în cazul meu, scoţând din calcul meschinul barem de numai o sută zece – o sută douăzeci de ani, ce aş avea de întreprins şi ce s-ar întâmpla în jurul meu, către plinii ani 2080? Pe atât de întinsa plajă cu umbrele ameţitor colorate ale globalizării?

Oare ce-mi rezervă destinul, acum că mă aflu în posesia unui considerabil stoc de experienţă, după ce am trecut teafăr printr-un pustiitor război mondial, seisme, comunism? Călătorii – iniţiatice? – prin continente pe care, la frageda-mi vârstă de astăzi încă nu le-am călcat cu piciorul, desigur m-ar înviora. A trage pe nări nărăvaşul aer umed al cascadei Niagara mi-ar trezi apetitul de a ajunge la izvoarele Zambezi-ului, ispite greu calificabile, o dată ce, cu cât vor trece anii, deceniile, voi fi mai vânjos, mai vital, mai tenace, mai întreprinzător, mai setos de viaţă. Spre a face de râs nesărata vorbă a bătrâneţelor haine grele voi purta pantaloni de cârpă cu două palme deasupra gleznelor, maiouri imprimate, vestoane, geace pe piele, voi avea pe încheietura mâinii stângi un gros lanţ de aur alb, însoţit de o secretară căreia îi voi croi un drum în viaţă, sărăcuţa fiind căzută în fund după mine – las’ că am cea mai grea servietă din Sud-Estul Europei–, întovărăşit de ţuţeri, reporteri, partizani ai originalelor mele opinii.

Depăşind meschina sută de ani, voi trăi, totuşi, cea mai mare parte a timpului în scumpa noastră republică, redevenită socialistă, România fiind mai departe guvernată de un puternic partid majoritar cu bune note în NATO şi U. E. Tensionatele raporturi, mirosind a război, dintre acestea ne vor găsi situaţi cu cea mai vie adeziune de partea fiecăreia, pregătiţi să candidăm la o prefigurată Uniune Mondială ce ne-ar integra Moldova din stânga Nistrului. Interval în care baronii vor deveni lorzi, marile lor feude nu vor mai purta modestul nume de judeţe. Măreţe castrele de granit, ferestruite termopan, înconjurate de late şi adânci şanţuri colcăind de crocodili, meniţi a-i ţine departe pe băştinaşi, vor înlocui arhaicele vile de câte douăzeci şi patru de încăperi recuperând evuri istorice, nutrind, prin pitoresc şi logistică, un înfloritor turism internaţional.

Voi locui în preajma pieţei centrale Adrian Păunescu, colţ cu stradela Ion Iliescu, aproape de fundătura dr. Beuran, într-o elegantă garsonieră cu balconaş la al patruzeci şi şaptelea etaj, emiţând mai departe ipoteze asupra datei când România va avea cu adevărat o economie de piaţă funcţională, când se va pune capăt proliferantei corupţii, în ce fel se va stăvili prăbuşirea sistemului sanitar, cum ar putea justiţia naţională să dobândească un minim credit moral, prin ce mijloace ar putea scădea cu un grad sărăcia generală. Puturoşii nori de gaze de la milionul de vehicule vor urca, din fericire, doar până la etajul al patruzeci şi cincilea, în zilele fără vânt.

Cât priveşte ghidul bunei longevităţi, el ne lămureşte cum să faci să trăieşti două sute de ani, dar nu ne explică şi de ce.

Dar şi să mori chiar mâine!