Am în faţă două cărţi memorialistice, diferite una de alta prin multe aspecte (construcţia narativă, mediile evocate ş. a.), dar apropiate prin ceea ce numim îndeobşte problematică. Mă refer la Cronica unei vieţi. Internaţionala mea de Ion Ianoşi şi la Ce a fost – Cum a fost, convorbirile lui Paul Cornea cu Daniel Cristea-Enache.
Au apărut amândouă cam odată, în 2013, bucurându-se de ecouri, mai ales ultima. Fiecare în felul ei urmăreşte avatarurile unui intelectual care din adolescenţă, în anii dinaintea războiului, a aderat la comunism, l-a slujit cu abnegaţie multă vreme spre a ajunge, până la urmă,la sentimentul amar al dezamăgirii, la înţelegerea faptului că îşi jucase viaţa pe o carte greşită. Mărturisirile lui Paul Cornea, provocate de Daniel Cristea- Enache, discipol din noua generaţie, de aici pornesc, din acest punct care marchează recunoaşterea eşecului şi voinţa de a-l face cunoscut şi explicat. Poate şi pentru a nu-l încerca şi alţii. Citim chiar în introducere : „Ţineam mult să nu plec înainte de a-mi destăinui experienţa crucială a vieţii şi anume militantismul în slujba utopiei şi dezangajarea, survenită cu greu, prin destrămarea crezului tinereţii şi câştigarea normalităţii“.
Despre cartea lui Ion Ianoşi am scris mai demult un comentariu. O carte mare, cum mi s-a părut nu numai prin dimensiuni (900 de pagini), dar şi prin ceea ce izbuteşte autorul în reconstituirea unei epoci pline de evenimente răvăşitoare, toate cu răsfrângeri în existenţa celui care le evocă şi a generaţiei lui. Cealaltă carte, aceea în care Paul Cornea este convocat de Daniel Cristea-Enache să vorbească, ne transportă în aceeaşi lume, văzută altfel în multe detalii deşi, istoric vorbind, este aceeaşi. Deosebirile ţin de perspectiva personalizată a celui care vorbeşte despre ea, de condiţia lui în lume, de filosofia lui, de felul propriu în care vede existenţa.
Dar vorbeam despre „asemănările“ dintre cele două cărţi. Să vedem mai de aproape care ar putea fi.
Şi Ion Ianoşi şi Paul Cornea se referă la evreitate ca factor decisiv al aderării lor timpurii la socialism, reacţie la „antisemitismul latent“, dar mai cu seamă la cel „manifest”, devenit astfel după 1938 când întruchipa „însăşi legea”. Expulzarea de la liceul în care învăţa îl face pe Paul Cornea să fie sensibil la chestiunea apartenenţei etnice de care altfel nici nu ar fi luat act. Se hrănise spiritual cu „Eminescu şi Caragiale, cu Sadoveanu şi Arghezi“, istoria pe care o ştia „începea cu Traian şi Decebal, trecea prin Ştefan şi Mihai, încheindu-se cu Unirea Principatelor şi formarea României Mari“ . Şi, dintr-odată, problema unei identităţi aparte şi chiar vinovate apare în conştiinţa unui adolescent căruia tatăl se vede obligat să-i dea explicaţii. „Şi atunci în ce consta identitatea mea? Deşi tata se străduise să-mi explice, mergând dincolo de evidenţa că suntem evrei fiindcă părinţii noştri erau evrei şi tot aşa părinţii părinţilor ş.a.m.d., argumentele lui nu reuşiseră să-mi clarifice în ce constă specificitatea iudaică atunci când toate componentele ei definitorii (religie, limbă, cultură, teritoriu) lipsesc. Însă întrebările fără răspuns revin adesea ca stafiile în castelele englezeşti“.
Foarte tineri în deceniul al patrulea, şi Paul Cornea şi Ion Ianoşi spre ce să se fi îndreptat? Dreapta i-ar fi refuzat din principiu chiar dacă, prin absurd, ar fi dorit să se ducă acolo, totul îndreptându- i către stânga politică şi chiar către „liliputanul UTC“, „organizaţia sectară, fără antene în marile centre industriale, cu un număr de membri inferior celor cca 1000 atribuiţi Partidului Comunist“. Şi totuşi îl vom afla acolo pe un Paul Cornea încă însufleţit de mirajul „Revoluţiei“, încrezător în mitul URSS-ului şi al lui Stalin, laolaltă cu bunii săi prieteni, intelectuali străluciţi ca Barbu Câmpina sau Eugen Stănescu, încrezători în ţeluri pe care primii trei ani postbelici par să nu le dezmintă. O prelungire a interbelicului „e drept, foarte deteriorată“ nelăsând totuşi oricui să întrevadă ce va urma. Pentru Paul Cornea încrederea în comunism rezistă până „la faza de disoluţie, având ca moment decisiv evenimentele din 1956“, până la abjurarea definitivă petrecută la mijlocul anilor ’ 60. Desigur e vorba despre credinţele intime, proces interior pe care azi ni-l dezvăluie fără reticenţe. Alţii încă îl tăinuiesc în timp ce Paul Cornea vorbeşte despre el în termeni limpezi, neapelând la formulări echivoce, la eschive verbale. „M-am rupt definitiv şi irevocabil de comunism în 1968. Zdrobirea «primăverii pragheze» sub şenilele tancurilor sovietice m-a făcut să înţeleg că nu există nicio şansă de a reconcilia ideea comunistă cu drepturile omului“.
Poate unii se vor întreba : dar încă atunci Paul Cornea deţinea funcţii publice, conducea instituţii şi cum se împacă acest fapt cu ceea ce gândea , cu ruperea atât de precis datată de comunism? Nu avem alt criteriu de a-l judeca, pe el şi încă pe atâţia, decât acela de a vedea ce a făcut în acele funcţii, bine sau rău. Atât cât i-a fost în putinţă, voi spune, a făcut bine, a favorizat deschiderea spre Occident, cărţile bune, scriitorii care au promovat puncte de vedere critice faţă de ceea ce era rău în societate. Ileana Mălăncioiu, Augustin Buzura, Lucian Pintilie, Ion Vianu, Radu Cosaşu pot vorbi despre liberalismul său, după cum ar fi putut să o facă Teodor Mazilu,Matei Călinescu, Constantin Ţoiu şi încă mulţi alţii. Sunt filme, sunt spectacole, sunt cărţi din anii anteriori lui 1989 care nu ar fi existat fără avizul unui Paul Cornea taxat nu o dată drept „împăciuitorist“ sau „liberalist“ de către executorii liniei dure a partidului. Că a urmat mereu o „strategie prudentă“, adept al „filosofiei paşilor mici“ e un fapt incontestabil, dar cu efecte benefice, după cum poate să vadă oricine judecă trecutul fără impulsuri justiţiare manifestate târziu. Din nou mă văd îndemnat să mă raportez (am mai făcut-o) la ce spunea Matei Călinescu: „...nu împărţeam lumea intelectualilor în «rezistenţi» (eroi, martiri) «colaboratori» (pe diferite planuri şi în diferite proporţii) şi persecutori comunişti, ci – pe o scară mergând de la bine la rău – între oameni care făceau obiectiv binele, fie şi relativ (...) şi, la polul opus, oameni care făceau răul“.
Nu încape discuţie că Paul Cornea este din prima serie, a celor care au făcut obiectiv binele şi a celor care încă îl fac. Caută să fie drept când judecă, să perceapă şi binele şi răul din viaţa unuia sau a altuia, întemeiat pe convingerea că numai bine sau numai rău sunt puţini care au făcut. Aproape nimeni.Îşi judecă nuanţat contemporanii şi avem câteodată surpriza de a asista, în scrierile lui, la reabilitări măcar parţiale ale unor personaje marcate îndeobşte negativ. A cunoscut îndeaproape şi poate vorbi cu înţelegere, de pildă, despre drama unui Ion Vitner, cărturarul trezit prea târziu din somnul dogmatic. Girase proletcultismul, îl exaltase pe D. Th. Neculuţă, văzuse în Eminescu şi Caragiale exponenţi ideologici ai clasei muncitoare, spre a se revizui târziu, mai târziu decât alţii pentru păcate de acelaşi calibru sau aproape. Va veni după 1968 cu studii substanţiale dedicate lui Camus şi altor mari francezi dar era târziu, „ştampila de campion al proletcultismului îl va urmări toată viaţa“.
Reabilitată pe jumătate, am putea spune, este Constanţa Crăciun, cu „o atitudine în general reformistă şi liberală”, opusă echipei Chişinevschi – Răutu, dogmaticii intransigenţi. O doză de simpatie pentru Constanţa Crăciun transpare şi în portretul pe care i-l face şi în care nu ezită să descrie trăsăturile de femeie atrăgătoare ale ministresei : „Avea calităţi de prezenţă şi suflet ce nu puteau decât să displacă ortodoxiei partinice. În primul rând trebuie să fi fost foarte frumoasă în tinereţe, cu capul ei de nemţoaică, păr şaten şi ochi albaştri, graseierea uşoară, zâmbetul fugar ce-i lumina figura de madonă“.
Deţinător de variate poziţii în ierarhiile culturale dinainte şi de după 1989, pentru că aşa s-a întâmplat să fie, Paul Cornea la altceva cu mai multă pasiune nu a râvnit, cum mărturiseşte, decât la „răsfăţul în mijlocul cărţilor“. Şi, adaug, la bucuria de a le vorbi despre cărţi şi altora, iubitorilor de literatură mai tineri, auditorilor săi de la Universitate, un eveniment fast la care mi s-a întâmplat şi mie să particip. Sunt azi, mai mult ca sigur, unul dintre cei mai vechi foşti studenţi ai profesorului excepţional Paul Cornea.