Plină de nerv polemic, pe gazetăria lui Sebastian o poți citi între trei feluri: cu ochi estetic, savurînd întorsăturile de expresie tăioasă; cu poftă filosofică, căutînd să depistezi premisele de care ziaristul își atîrna mintea, și în fine cu răutate ideologică, spre a adeveri regula subjugării la context, adică prinderea scriitorului sub spiritul epocii, prindere de care nimeni nu scapă, indiferent că e vraci, politician, somnambul sau cioclu.
Selecția pe care Miruna Lepuș a operat-o în mulțimea de articole a ascultat de două criterii: au fost alese numai textele apărute în „Cuvântul“ și, în al doilea rînd, numai cele care privesc cultura sau politica clipei. Au fost lăsate deoparte recenziile literare, fragmentele de corespondență de la Paris sau cronicile mondene. Deși parțială, selecția Mirunei Lepuș e un eșantion reprezentativ, dîndu- ți prilejul de a-ți face o idee despre cum scria Iosif Hechter la „Cuvântul“. Din 1927 pînă în 1934, cînd ziarul a fost suspendat, Sebastian a colaborat asiduu în paginile lui, de obicei cu trei texte pe săptămînă, într-un ritm a cărui repeziciune trebuie pusă pe seama aerului din redacție. După moartea lui Titus Enacovici în 1928, venirea lui Nae Ionescu la conducere a însemnat ieșirea din rutină și intrarea în concurență.
E cazul clasic al mentorului care, încărcînd mediul cu tensiunea propriului spirit, își pune subalternii pe picior de fervoare, insuflîndu-le ambiția de a se ridica fiecare deasupra celorlalți. Spiritul acesta de emulație e izbitor într-o redacție în care se înfruntau Mircea Vulcănescu, Paul Sterian, George Racoveanu, Ion Călugăru, Dumitru Cristian Amzăr, Petru Manoliu și Mircea Eliade. Și dacă emulația înseamnă rivalitate între colegi, atunci se înțelege de ce băieții mîncau jăratec la propriu: vroiau să dovedească cît de buni sînt, iar verdictul nu putea veni decît la exaporitul al cărui prestigiu îi adunase pe toți la un loc, căci Nae Ionescu știa să-i aducă la acel prag de devoțiune cînd tinerii își dăruiai talentul unei profesii în care credeau fără ezitare: gazetăria cultă.
Și tocmai pentru că e cultă, ea poate fi citită azi fără sentimentul stînjenitor că asiști la o vorbărie perimată, ale cărei înțeles s-a prăfuit de mult, căci accentul cade pe felul cum scrie Sebastian, și nu pe ce spune el. E uimitor să vezi cum texte, scrise într-un climat îndepărtat, ajung să se desprindă de el, căpătînd o viață proprie, fără nici o legătură cu obiectul din care și-au inspirat conținutul. Tocmai de aceea, din cele trei grile pe care le-am pomenit la început, doar primele două au cîștig de cauză la Sebastian, cea ideologică fiind simptom de cecitate posacă. Altfel spus, a-i judeca articolele după criteriile prezentului e semn de minte bleagă, genul acela de obtuzitate care te împiedică să privești un tablou din cauza ramei pe care o găsești prea demodată. Rama tabloului e chiar cadrul de gîndire al epocii, de care Sebastian nu avea cum să se rupă, în vreme ce pînza e dată de propriile preferințe, pe care le mărturisește deschis, fără poticniri ivite dintr-o cenzură lăuntrică. Că preferințele lui se potrivesc întocmai pe orientarea de dreapta a „Cuvântului“ e de la sine înțeles, de vreme ce Nae Ionescu, dîndu-i prilejul să se afirme, l-a molipsit totodată cu puterea modelului pe care îl întruchipa în ochii lui. Și dacă ziarul avea un pronunțat accent ortodox, promonarhic și antiliberal, nici Sebastian nu putea face notă discordantă, cîntînd separat o altă psalmodie. Cînd exaporitul îți dă șansa de a fi citit săptămînal de protipendada intelectuală, lași la o parte ifosele atavice și îți intri în rol, iar Sebastian chiar asta a făcut, scriind o gazetărie de dreapta, al cărei miez stă în pînza personală a tabloului, nu în rama lui. Însuși detaliul că Nae i-a dat sarcina ca, în numărul aniversînd zece ani de existență a „Cuvântului“, să facă o istorie detaliată a ziarului, dovedește spiritul de echipă pe care Sebastian și-l însușise.
E drept, molipsirea pe care o suferă sub farmecul exaporitului merge pînă la a-l imita pe maestru în toate. Căci tonul e pliat pe precizia sarcastică a lui Nae Ionescu, cu mina aceea de bici rece, care taie analize seci în marginea unor evenimente fierbinți, din patetismul cărora însă condeierul nu preia nimic, ci dimpotrivă, se ține departe, spre a înțepa fin, cu tăișul analizei și cu spelca umorului. Aici Sebastian e bucățică ruptă din Nae, singurul lucru pe care i-l poți reproșa fiind fidelitatea cu care, imitindu-l pe profesor, își pierde umoarea proprie. Pînza tabloului pare pictată de altă mînă.
Cît privește unghiul din care judecă lucrurile, Sebastian nu e doar emulul lui Nae Ionescu, ci chiar prozelitul lui. Dacă emul e cine rîvnește să-și întreacă nu doar colegii, dar chiar și pe profesorul sub fascinația căruia respiră, prozelitul e adeptul care preia viziunea mentorului pînă acolo că șil preschimbă în unghi propriu de interpretare a lumii. Cu alte cuvinte, Sebastian îi calcă pe urme, poziția lui nedeosebindu-se cu o iotă de cea a lui Nae Ionescu. Nu cînd e vorba de regimul parlamentar, de duplicitatea politicienilor, de utopia dezarmărilor sau de ineficiența unor guverne efemere. Chiar și despre Mussolini scrie cu simpatie, pentru ca, în cazul lui Hitler, timbrul să i se înăsprească, fără a renunța la tenta unei resemnări ironice, care e nota definitorie a scrisului lui Sebastian. E un fel de tristețe sprințară ce curge în fraze vii, a căror vioiciune e în contrast cu decepția pe care autorul o încearcă în fața vremurilor. Că scrie despre politicieni sau scriitori, Sebastian știe să-i ia pe toți peste picior, acoperindui cu o peliculă de umor crud.
Penița aceasta sprințară, cu care sare dintr-o ironie în alta, face ca Sebastian să scrie lasciv fără a fi defel lubric. Avem o greșită înțelegere a celor doi termeni, pe care i-am terfelit punîndu-i în oala comună a obscenității amoroase. Cînd, de fapt, cele două noțiuni, departe de a fi sinonime, surprind două laturi diferite ale unei profunde stări umane: neliniștea. Cine e neliniștit suferă de neastîmpăr metafizic, a cărui expresie directă e agitația, neputința de a sta locului. Iar „lasciv“ (din latinescul lascivia = zburdălnicie, neastîmpăr) surprinde chiar această neputință, întrucît sugerează transa ființei care nu se poate așeza într-un loc. Insul hiperactiv e un lasciv notoriu. Iezii țopăind pe pajiște sînt lascivi, la fel ca pisicile jucîndu-se cu motoceii. Nici cea mai mică nuanță vulgară nu încape aici.
În schimb, lubric (latinescul lubricus = alunecos, trecător, mișcător) surprinde alunecarea, trecerea prin glisare dintr-un loc în altul. Norii alunecînd pe cer sînt lubrici, cum și valurile pendulînd pe suprafața mării sînt lubrici. Un povîrniș care se surpă e lubric, la fel ca un copac care, clătinîndu- se, amenință să cadă. Unde, pentru Dumnezeu, am de-a face aici cu vreo tentă obscenă? Prin extindere, pot înțelege de ce o privire lubrică e alunecoasă, dar nu pricep de ce un zîmbet lasciv a fost degradat la treapta meschină a actelor indecente.
Dacă acceptăm sensul nealterat al distincției, atunci înțelegem de ce Sebastian scrie apăsat lasciv fără a fi deloc lubric. Căci sare dintr-o maliție în alta, țopăie dintr-o mușcătură ironică în altă mușcătură, în virtutea unui neastîmpăr cronic, în spatele căruia se ascunde o mare neliniște. E cazul celui care își face din umor un mijloc de apărare, spre a-și cruța nervii ultragiați. În schimb, gazetarul nu e deloc alunecos, fiindcă nu-și modifică opinia după împrejurare, nu se dezice de un gînd pentru a-l înlocui cu altul mai convenabil. În rest, în ciuda fidelității pe care o arată „Cuvântului“, formula intimă a lui Sebastian e inaderența, chiar dacă una atent mascată. Inaderența la temeiul transcendent, la religie, la mistică și, în genere, la orice stihie care vine în prelungirea unei tradiții. E neastîmpărul dureros al unui ins pentru care nu există liman cu efect liniștitor. Aceasta e premisa de care atîrnă mintea autorului.
E atîta vervă în articolele acestea că nu-ți trebuie cine știe ce fler să constați că, în materie de inteligență cheltuită în gazetărie, interbelicii ne depășesc.