Muzeul Metropolitan
din New York are ca
niciun altul experienţa
şi capacitatea organizatorică
care să-i
îngăduie să pună în
lumină, cu ajutorul
unor exponate împrumutate
din toate colţurile lumii, un
anumit cadru istorico-geografic.
Mai multe expoziţii de anvergură
organizate recent şi-au propus
să accentueze aspecte mai
puţin cunoscute ale istoriei
multimilenare a Orientului
Mijlociu. Punând în evidenţă
trăsături comune ale unor
civilizaţii disparate, manifestările
au adresat implicit şi dezastruoasa
situaţie actuală a acestei
părţi a lumii.
Importanţa culturală a celor trei
secole scurse de la moartea lui Alexandru
Macedon (323 î. C.) la bătălia de la
Actium (30 î. C.) şi cucerirea Egiptului
ptolemaic de către romani a fost adesea
minimalizată. Lăsându-şi amprenta
pe un teritoriu uriaş, de la izvoarele
Indului la stânca Gibraltarului, civilizaţia
elenistică nu este doar o placă turnantă
între cultura clasică greacă şi cea
romană dar şi o extraordinară împletire
de influenţe occidentale, mediteraneene
şi orientale. După prăbuşirea imperiului
persan, trupele şi administraţia lui
Alexandru au implantat elemente ale
civilizaţiei greceşti într-un sol
fertil, adoptând în acelaşi timp
acele caracteristici ale unor culturi
autohtone, „barbare”, care li se păreau
meritorii. Acest proces de hibridizare
a continuat câteva sute de ani în
regatele guvernate de Diadohi, generalii
lui Alexandru, şi urmaşii lor. Departe
de a fi o perioadă de decădere culturală,
elenismul, termen definit de Johann
Gustav Droysen la mijlocul secolului
al XIX-lea, este o verigă esenţială a
lanţului evolutiv al civilizaţiei occidentale.
Răspunzând comenzilor patricienilor
romani, meşteşugari din lumea elenistică
au produs mii de copii după statui
clasice păstrând astfel aceste imagini
pentru posteritate. Totodată, aşa cum
o dovedeşte selecţia de la Metropolitan,
ei au creat o serie de piese de mare
originalitate, de la podoabe la sculpturi
în marmură şi bronz… Există trăsături
ale artei elenistice care o aproprie,
neaşteptat, de creaţii mult mai târzii.
Artiştii perioadei conferă realizărilor
lor un patos ce nu caracteriza sculptura
clasică grecească. Mai mult, sădind
îndoieli în privinţa acurateţei percepţiilor
senzoriale ale privitorului, ei au
modificat, precum mulţi creatori ai
secolului al XX-lea, raportul dintre
acesta şi opera de artă pe care o are
în faţă.
Dintre toate statele elenistice,
Pergamul a avut o soartă aparte. Aliat
fidel al Romei în timpul dinastiei
attalide, devenit provincie romană în
133 î.C., oraşul-cetate a păstrat intacte
structurile monumentale din perioada
sa de glorie, devenind un important
punct de convergenţă între civilizaţia
elină şi cea romană. După secolele
de uitare, importanţa culturală a
Pergamului a fost reafirmată la sfârşitul
secolului al XIX-lea când, în urma
săpăturilor arheologice germane,
imensul altar construit în prima
jumătate a secolului al II-lea î.C., în
timpul domniei lui Eumenes al II-lea,
a fost reconstruit într-un muzeu
berlinez. Profitând de faptul că Pergamon
Museum este închis pentru o perioada
de renovări, Metropolitan-ul a făcut
din împrumuturile aduse de la Berlin
nucleul unei manifestări dedicate
civilizaţiei elenistice. Faimoasa serie
de basoreliefuri care istorisesc
lupta dintre zeii Olimpului şi titani
a fost, fireşte, invocată doar prin mici
fragmente şi panouri fotografice. Au
trecut însă Atlanticul porţiuni destul
de semnificative aparţinând unei frize
secundare, reprezentând naşterea şi
copilăria lui Telephus, fiul lui Heracle
şi întemeietorul mitic al cetăţii…
Expoziţia „Pergamul şi regatele elenistice
ale lumii antice” a fost mai puţin o
manifestare tematică şi mai mult o
înşiruire de obiecte de o excepţională
calitate: bijuterii, fragmente de mozaic,
vase din sticlă sau aur, sculpturi
din bronz. Un singur exemplu: cameele
aduse de la Viena şi Atena, mărturii
ale rafinamentului atins de meşteşugarii
epocii care au preluat din Mesopotamia
şi au desăvârşit arta dăltuirii unor
mici pietre semipreţioase.
Superbe realizări individuale –
ceramică, textile, dantelării incizate
în lemn, stuc sau metal – au „ancorat”
şi expoziţia „Curte şi Cosmos” dedicată
civilizaţiei selgiucide care şi-a
făcut destul de brusc apariţia în
aproximativ acelaşi spaţiu geografic
un mileniu mai târziu. Într-o perioadă
relativ scurtă, 1038-1307, o arie din
vestul Asiei, cuprinsă între Iran şi
Anatolia, a fost profund transformată
de urmaşii direcţi şi indirecţi ai
legendarului Selgiuc. Deveniţi protectori
ai califatului Abbasid, selgiucizii au
fost în timpul hegemoniei lor oblăduitorii
unui schimb de influenţe fără precedent
între tradiţii disparate: turkmenă,
persano-arabă, bizantină, armenească,
inclusiv – prin intermediul armatelor
cruciate – cea a Europei occidentale.
Greu de circumscris cu exactitate
atât geografic cât şi istoric, fără să
lase în urmă simboluri imediat
recognoscibile precum piramidele
sau Partenonul, epoca selgiucidă a
fost caracterizată de o remarcabilă
efervescenţă intelectuală şi artistică.
La curţile princiare a fost încurajat
interesul pentru cercetări în medicină
şi astronomie. Lideri locali s-au
înconjurat cu obiecte de un lux ce
rivaliza cu cel din epoca elenistică.
O carafă din bronz, de exemplu, adusă
de la British Museum, este încrustată
cu decoraţii în cupru şi argint
reprezentând în detaliu scene cu
muzicieni, banchete şi vânători în
acţiune. Datând din 1232, acest
vas – cunoscut sub numele de „Blacas
ewer” după numele unuia dintre foştii
săi proprietari – este opera meşteşugarilor
din Mosul, un faimos centru de
prelucrare a metalelor în vremea
respectivă, acelaşi Mosul a cărui
deplorabilă distrugere face azi obiectul
ştirilor zilnice.
Provenind din stepele Asiei Centrale,
selgiucizii nu au impus în teritoriile
pe care le-au ocupat un sistem propriu
de valori. Adoptând islamismul de
tip Sunni, ei au construit moschei,
şcoli, palate dar au lăsat meşteşugarii
locali să-şi folosească propriile tradiţii.
În general, ei au permis înflorirea
unei civilizaţii pluraliste, remarcabil
de tolerante. Este posibil ca aceeaşi
artişti să fi lucrat pentru clienţi de
religii diferite. Astfel, o cupă cu inscripţii
în ebraică a fost finisată într-un stil
asemănător pieselor islamice incluse
în expoziţie... Coran-uri şi manuscrise
creştine din secolul al XII-lea au fost
decorate cu motive similare…
Organizatorii celei mai recente
dintre manifestările de la Metropolitan
– „Ierusalim 1000-1400” – au avut
un dublu ţel. Pe de o parte şi-au
propus să „nareze” aspecte ale vieţii
de zi cu zi în Ierusalimul medieval.
Pe de alta, au vrut să exemplifice,
prin intermediul unor exponate de
o mare varietate, ce însemna ideea
de Ierusalim pentru adepţi ai celor
trei religii avraamice, aflaţi la mii de
kilometri distanţă… O imensă casetă-
relicvariu din cupru aurit, împodobită
cu emailuri şi pietre semipreţioase,
făurită la Limoges în secolul al XI-lea,
reprezintă Ierusalimului ceresc
sub forma unei biserici cu turle şi
ferestre… Inele de nuntă evreieşti
din Germania medievală au fost
decorate cu imagini tridimensionale
ale Templului… Pagini dintr-un
manuscris persan din secolul al XVlea
ilustrează ascensiunea spre ceruri
a profetului Mohamed…
Fără a fi un centru de inovaţie
artistică, Ierusalimul a atras creatori
de pretutindeni, veniţi aici să satisfacă
nevoile numeroşilor pelerini, negustori,
turişti. Alegând obiecte de artă asociate
cu locuitorii oraşului din perioada
medievală, curatorii au pus accentul
pe exponate caracterizate de un suflu
sintetizator, ce transcende diferenţe
etnico-religioase… Un manuscris din
secolul al XIV-lea pare, uitându-te
la caligrafie şi la elementele decorative,
un Coran. De fapt este o colecţie în
arabă a celor patru Scripturi… Un
vas cilindric, datând din perioada
în care selgiucizii şi-au extins stăpânirea
asupra Ierusalimului, este împodobit
cu imagini care alternează teme
creştine şi decoraţii islamice… Pe
o teacă curbată, cu inscripţii în arabă,
apare silueta în relief a Sfântului
Gheorghe… într-o carte de rugăciuni
(1135) care a aparţinut lui Melisende,
regina Ierusalimului din timpul
cruciaţilor, sunt alăturate reprezentări
de inspiraţie estică, ortodoxă cu altele
de tradiţie franceză…
Imaginea propusă de organizatorii
expoziţiei de la Metropolitan este
însă unilaterală şi înşelătoare. Începutul
celui de-al doilea mileniu a fost o
perioadă de decădere în raport cu
secolele anterioare. Departe de a fi
un model de convieţuire paşnică şi
armonioasă, viaţa locuitorilor Ierusalimului
a fost marcată de crunte războaie
etnice şi religioase. Bisericile au fost
distruse în timpul Fatimizilor. Majoritatea
locuitorilor musulmani şi evrei au
fost ucişi de soldaţii cruciaţi care
au capturat cetatea în 1099. La rândul
lor, creştinii au fost expulzaţi, transformaţi
în sclavi sau ucişi când oraşul a
fost recucerit de Saladin în 1187.
Urmează o nouă cruciadă în 1227…
Oricât ne este de greu să recunoaştem,
intoleranţa de azi are rădăcini adânci…
