Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Românească:
În oglindă de Daniel Cristea-Enache


Există cel puţin doi critici respectabili (Ion Simuţ şi Paul Cernat) pentru care poezia noastră tânără este, toată, o apă şi-un pământ, înecată în mizerabilism şi eşuată în sexualism, expresie vie a debusolării estetice şi existenţiale. Desigur că orice comentator are dreptul la propria percepţie şi la o scară de valori construită pe baza acesteia. Cu pre-condiţia, însă, ca notele date să ţină totuşi cont de realitatea ,de pe teren", de creaţia celor înghesuiţi sub o etichetă oarecare. E destul de riscant, sub raport profesional, să deplori nonvaloarea unei promoţii lirice în care se regăsesc Marius Ianuş, Ruxandra Novac sau Teodor Dună, după cum e aproape hazos să califici ca rudimentară în planul concepţiei o direcţie cu cel puţin trei capete teoretice: Răzvan }upa, Alexandru Matei, Claudiu Komartin. Tirul critic, dacă îl dorim nu numai susţinut, ci şi precis, trebuie direcţionat către fiecare autor în parte, iar nu împrăştiat în aerul de deasupra României culturale, cu speranţa că măcar un glonte îşi va atinge ţinta. Tocmai aceasta e problema, că verdictele pripite, pe necitite şi indistincte, îşi ratează în mod sistematic ţintele.

Spre deosebire de ,optzecişti", a căror poezie este o continuă fişă de lectură şi o parte integrantă a Bibliotecii, ,milenariştii" coboară poezia în Stradă şi o lasă în plină intersecţie, pentru a exploda în obrazul unei mulţimi grăbite, indiferente. Se exprimă, în versurile celor mai tineri poeţi, o nevoie acută de socializare, cu atât mai frapantă cu cât ei poartă, de regulă, masca unui cinism agresiv şi cântă, de dimineaţa până seara, pe portativul provocării. Pe urmele lui Marius Ianuş, care s-a făcut cunoscut prin nişte versuri obscene având ca destinatară... România, Claudiu Komartin, mezinul generaţiei 2000, şi-a arătat prin reviste o faţă sarcastic-demonică, publicând versuri pline de măscări şi oripilând-o, pe bună dreptate, pe Constanţa Buzea... Coleg de celulă imaginară cu Geo Bogza şi alţi ,pornografi" autohtoni ori străini, Claudiu Komartin îmi pare că are exact acel dozaj de nebunie şi calcul, agresivitate şi retractilitate, expunere mediatică şi reală interiorizare ce asigură, în timp, succesul unui autor. Dacă asemenea exhibiţii postavangardiste nu ar avea suportul talentului şi inteligenţei (auto)critice, ele n-ar fi decât o pagină în plus la grosul volum al neobrăzărilor socio-culturale de azi, o variantă jalnică de nonconformism conformist, cu care suntem deja obişnuiţi. Să deschidem volumul Circul domestic:,Când am cules-o pe andreea din iarba de la naţional/ habar n-aveam că nu are casă/ şi că o loviseră două maşini în ziua aia/ avea o criză de epilepsie/ oamenii treceau pe lângă ea/ fără să mişte un deget// cât am alergat cu ea-n braţe până la colţea m-a/ umplut de aurolac şi de bale/ credeam că şi de păduchi/ celorlalţi le păream poate stăpân pe situaţie/ dar eu făcusem pe mine de frică/ nu mă puteam gândi decât că/ dacă-mi moare în braţe o să am de completat/ o grămadă de acte// în momentul ăla nu eram cu nimic mai bun/ decât şoferul maşinii care a dat peste ea/ când cerşea prin trafic/ fiindcă un tată beţiv şi o bunică nebună o zvântă-n bătaie/ dacă nu le aduce seara destui bani din cerşit// mai multe spitale au refuzat s-o primească/ pentru că nu are acte sau asigurare de sănătate/ astăzi probabil că e din nou pe stradă/ iar eu aş vrea să mă pot gândi la ea/ cu mai multă compasiune şi mai puţin dezgust// la 13 ani andreea are leziuni pe creier/ şi nimeni pe lume care să o iubească." (Când am cules-o pe andreea din iarba de la naţional). Nu e cea mai bună pagină din sumar, însă ea conţine, sub expresia directă şi în modul descriptiv, reportericesc preferat de autor, sâmburele noii poezii semnate şi asumate de Claudiu Komartin. Volumul său de debut, Păpuşarul şi alte insomnii (2003), se diferenţia net de ale colegilor de generaţie prin cerebralitatea discursului şi intelectualizarea emoţiei. Cultivat, conştient de trecutul cultural masiv, de neocolit şi de reamintit, foarte tânărul autor pendula între poezia realităţii şi realitatea poeziei, între pulsaţie şi retorică, definindu-se mai ales prin al doilea termen. Oasele de hârtie ale textualismului şi foşnetul livresc al cărţilor citite făceau din Claudiu Komartin un disident de la linia dură a fracturismului, o voce distinctă şi calmă în meleul milenarist. Iată că a doua lui carte îl reapropie de formula dominantă în poezia de azi, cu cele două trepte - realism şi expresionism - parcurse de un subiect şi o lume în criză. În pofida săgeţii ironice la adresa lui Marius Ianuş (există o concurenţă acerbă, subterană şi la vedere, între aceşti doi scriitori), următoarea ars poetica pare desprinsă direct din programul ,Fracturilor", cu miza dublă pe furie şi sentimentalism, ruptură şi reîntregire a eului: ,Nu mă mai încurc cu obiecte uzuale de scris/ poemul acesta îmi curge prin degete/ ridicându-se cu o viteză ameţitoare deasupra oraşului// de-acolo de sus/ lui dumnezeu îi poate părea că îmbătrânim mai încet/ că nimeni nu suferă/ printre munţi de cartoane/ şi sticle de plastic uşor reciclabil// nu mi-e frică să devin sentimental/ nu mi-e frică să povestesc în poem/ până mă podidesc lacrimile/ nu mi-e frică să dau cu mine de pământ/ dacă voi începe să bat câmpii/ ca ianuş/ căruia nu-i mai tace gura/ deşi e elocvent ca un rinocer// nu-i pot suporta pe revoltaţii care nu vor decât/ să se integreze-n sistem/ să-şi arunce fundul pe fotolii pluşate/ lăsaţi-mă în pace cu lecţiile de istorie/ mie îmi plac învinşii/ idealiştii/ luptătorii nepregătiţi şi stângaci// iubesc proştii din care viaţa muşcă până la os/ şi pe mânioşii tocmai bine pârguiţi pentru morgă." (Nu mă mai încurc cu obiecte uzuale de scris).

Dacă fandările morale şi mersul în contra curentului sunt puţin forţate, evident regizate, ca un rol al deplinei independenţe de opinie, versurile finale sunt de o elaborată frumuseţe. Marca distinctivă a poeziei lui Claudiu Komartin este această construcţie atentă a imaginilor şi simbolurilor, nu supraponderale, dar bine inserate, conturate şi finisate în text. Înseşi titlurile secţiunilor (Reziduuri, reverii, Scrum, Supradoze. Valse triste) ne spun ceva despre tonalitatea volumului şi structura lui simbolică, în care nici măcar dispersia obiectelor şi balansul bahic al celui ce spune ,eu" nu dezechilibrează, cum ar fi fost de aşteptat, versul, strofa, poezia în întregul ei. Reziduurile sunt expresive stilistic, iar scrumul nu se risipeşte la fâlfâirea paginilor... Disperările, angoasele îşi găsesc mereu o oglindă rece şi clară în care să se reflecte, convulsiile fiinţei nu provoacă tensionarea şi scurtcircuitarea reţelei lirice prin care circulă. Într-o generaţie în care cele mai bune efecte sunt scoase, ca la Mircea Dinescu, din instinctul liric pur, fără complicaţiile culturii, Claudiu Komartin se înfăşoară, pe jumătate orgolios şi pe jumătate nemulţumit, în mantia Artificialităţii; în acea gesticulaţie bine studiată şi voit enigmatică a unui Emil Botta. La antipodul teoriei lui Al. Cistelecan, rezumată pe coperta a IV-a a volumului de faţă (,Multă lume scrie Ťcu sângeť în poezia noastră de azi. Dar, de regulă, e doar sânge de butaforie. Nu însă şi cel din călimara lui Claudiu Komartin. Acesta pare scos, abrupt, din venele existenţei..."), cred că histrionismul tânărului nostru autor e mai puternic decât la majoritatea ,milenariştilor". Singurătatea nu este, la el, un dat existenţial, ci o conduită poetică. Un exemplu, dintre multele posibile: ,Numai în singurătate mă pot adula/ îmi pipăi cu îndrăzneală corpul/ ca pe un sac/ plin cu pământ ud/ încetul cu încetul mă adâncesc/ sub piele/ mă înşurubez în muşchi forez/ în ţesuturi/ intru-n grăsimea groasă ca lutul/ precum un eschimos exaltat/ după vânătoarea de foci/ şi totul doar pentru liniştea/ cărnii acesteia/ rele şi înfricoşate de moarte/ pentru care nici hrană nici sex/ nici durere/ nimic nu este vreodată destul." (Numai în singurătate).

S-ar mai putea cita, din acest volum matur şi (horribile dictu!) echilibrat, câteva bucăţi remarcabile: Irina, Ploaie, vorbe neînsufleţite, Falia. I, Nocturnă. Dar pasul decisiv către o poezie cu majusculă, Claudiu Komartin nu l-a făcut încă. Autocontrol, cenzură, semnificare dirijată, stil: versul mai trebuie lăsat şi ,singur", să scadă şi să crească în ritmul propriu, scos din plasa lucidităţii şi pulsând ca un organism viu.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara