Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Dramatică:
În măruntaiele unui text de Marina Constantinescu

Teatrul Naţional din Iaşi, Cub:
„O noapte furtunoasă“
de I.L. Caragiale.
Regia: Alexandru Dabija.
Scenografia: Dragoş Buhagiar.
Distribuţia:Petronela Grigorescu, Haruna Condurache, Călin Chirilă, Florin Mircea, Doru Aftanasiu, Dumitru Năstruşnicu, Maxim Cosmin.

Despre Caragiale, ca şi despre Eminescu, nu se poate scrie, vorbi, analiza oricum. Există cutume şi există sentimentul patriotic. Sentimentul că ei fac parte din fiinţa neamului românesc şi, de aceea, sînt intangibili.

Osificaţi, într-un fel. Ideea este, pe scurt, că despre ei nu se poate vorbi decît de bine, într-un limbaj cuviincios, laudativ, care nici nu ar necesita, la urma urmelor, o apropiere reală, concretă faţă de un text sau altul, faţă de poezie, de publicistică sau corespondenţă. Fenomenul cuprinde încă ceva. Aiuritor. Senzaţia unei majorităţi semnificative că are opera acestor clasici – monumentali, barzi şi alte etichete – la degetul mic. Că au parcurs-o, exhaustiv, desigur, că se plimbă lejer prin conţinut şi că jonglează cu nuanţele. Perioada comunistă a impus o anumită receptare. Şi numai una. Despre ei, numai de bine. Nu erau consideraţi periculoşi şi pentru că nu erau contemporani, şi pentru că accesul la operă fusese îngrădit – să ne gîndim, doar, la ce cozi stăteam, într-un soi de semiclandestinitate ca să cumpărăm volumele de publicistică din seria Eminescu, Opere complete, parte din creaţia sa despre care nu se vorbea – iar receptarea, unidirecţionată. Povestea asta a dus la o imagine deformată, inflexibilă a operei. La o imagine pietrificată, rigidă, aşa cum era totul atunci. Morga ideologilor şi a propagandei comuniste era imprimată, automat, şi asupra clasicilor. Sub această directivă nescrisă, ei scriseseră despre o patrie şi despre un popor mare, fără cusur. Cînd „Dilema” a propus, prin „dosarul Eminescu”, eliberarea autorului şi a operei sale de prejudecăţi, a ieşit halima, cum se spune. O analiză serioasă nu înseamnă, însă, căderea în extrema cealaltă, a injuriei şi calomniei cu orice preţ şi numai de dragul de a fi, acum, invers. Altfel. Aşa cum s-a întîmplat cu mari scriitori, după anii nouăzeci.

În anii 1981, Lucian Pintilie face „De ce trag clopotele, Mitică?”. Scenariul său este construit în special pe piesa „D’ale carnavalului”, dar nu numai. Este o lume a miticilor văzuţi de Caragiale şi puşi în pagină, fără menajamente, de Pintilie. Ceauşescu interzice, personal, filmul. Aşa ceva nu putea fi admis. Citind parte din cronicile filmului, descopăr tot mai mult libertatea fantastică a unui creator cum este Lucian Pintilie şi normele înspăimîntă toare care trebuie să-l ţină prizonier pe Caragiale, cu orice preţ, dar cu orice preţ, unor clişee departe de conţinutul operei, de ironia lui, de cinismul cu care îşi privea contemporanii. Rareori se simte un surîs tandru în ochii lui. Cînd se hotărăşte să plece în exil, la Berlin, nu mai priveşte înapoi. Poate nici măcar cu mînie. Refuză să mai vină, chiar dacă i se propuneau decernări de titluri, distincţii, premii. Caragiale, şi el, vorbea liber şi viu despre lumea lui, despre o societate ce abia se coagula, despre mahala, cutume, despre „traducere”, despre iuţeala la mînie şi patima românului de a se înfoia ineficient, despre partide politice şi alegeri, despre putere şi opoziţie. Şi despre cîte şi mai cîte. Filmul lui Pintilie, dincolo de accentele de satiră politică, îl dezpovărează pe Caragiale de greutatea şabloanelor şi a prejudecăţ ilor. S-a scris că formula lui Caragiale „simt enorm şi văz monstruos” a fost tradusă „mitocă neşte” pe ecran de regizor. Că totul este înecat în noroi, încăiereli şi sînge. Dar despre cine scrie Caragiale? În ce timp? Unde stau miticii lui? Lumea mahalalei de atunci, de azi şi de mereu are coordonatele ei care-şi modifică, puţin, doar anumite detalii. Acel du-te vino halucinant din film, personajele încercănate de patimă, amor, iubire şi trădare, atmosfera de visceralitate a scenelor de interior sau exterior fac parte din ceea ce sîntem. Pe alocuri sau nu. Confruntările dintre Miţa Baston- Mariana Mihuţ şi Didina Mazu- Tora Vasilescu sînt scene mari de actorie, sînt şcoală de regie. Minimalismul, cheia în care îl joacă Mircea Diaconu pe Iordache, grotescul imens, cu tonuri de inocenţă, al lui Rebengiuc în Pampon, afuriseala şi bîzdîcul veşnicului iritat şi pus pe arţag Nae interpretat de Gheorghe Dinică ar trebui introduse în circuitul analizelor pe text şi al tehnicii de joc la cursurile de actorie. Pintilie spulberă clişeele.

La fel face Alexandru Dabija acum la Teatrul Naţional din Iaşi, unde a montat „O noapte furtunoasă”. Şi pleacă, la fel ca şi Lucian Pintilie, de la text. Şi numai de la text. De la citirea lui cu atenţie şi cu mintea creatorului eliberat de context, de alte puneri în scenă intrate în conştiinţa spectatorului mai recent sau nu. Dabija readuce intensitatea, incandescenţa, visceralitatea şi tonul replicilor în care se simte tăişul muchiei de cuţit. Mahalaua cu tot tabloul ei de atunci şi de azi îşi recapătă autenticitatea. Redevine vie, clocoteşte de patimi, cleveteli, înfruntări. Pe dedesubtul atît de invocatei etichete cu „onoarea de familist”, pe sub făţărnicie şi ipocrizie colcăie trădările de toate felurile, minciuna mică sau mare. Fiecare minte pe cineva, fiecare are „double face”. Sordidul şi grotescul unei lumi marginale amplifică fiecare situaţie în parte şi felul în care regizorul decupează, extrem de alert, scenele în cîte două personaje, mai cu seamă. Ritmul antistanislavskian, să spunem, impune actorilor să joace cu motoarele turate. Viaţa personajelor este turată de Caragiale. Casa de la numă rul şase, casa lui Jupîn Dumitrache se zugrăveşte de o veşnicie, parcă. Numai de trei săptămîni nu au mai dat muncitorii pe la şantier. Condiţiile de improvizaţie şi provizorat întind nervii la maxim. Ca şi veşnica suspiciune, care tronează, nu doar în mintea lui Jupîn Dumitrache. Ea scoate capul din fiecare ungher al casei, al curţii, al unui gest pe care îl face oricine. În consecinţă, orice faptă, orice gest, orice mimică poate să răstoarne totul, să conducă la scandal, încăierare, crimă. Toată lumea stă parcă cu arma la picior. La urma urmelor, e vorba despre un adulter. Scena din noapte, de înfruntare şi împăcare dintre Veta şi Chiriac este, acum, credibilă. Caragiale nu vorbeşte cu subînţeles acolo. După circul supărării, după scenele patetice de tatonare a celuilalt şi a împăcării, ce poate să urmeze? Ce se poate întîmpla cînd Jupînul nu-i acasă? Amorul este pe furate şi pe apucate. Şi nu e niciodată mai năvalnic ca după supărare şi împăcare. Veta şi Chiriac fac amor, aşadar, ascunşi după schelele ce se întind ca o boală pe casă. Pare că şantierul a mîncat casa. Casa însăşi devine o iluzie, un hocus-pocus, o greşeală. Ca şi numărul 6, pus pe gard. Toată realitatea acută, dramatică, clocotitoare, toată vînzoleala de vorbe şi fapte pare suspendată, fellinian, în cîteva momente de iluzie. Ceva ireal amestecă tensiunea diurnă şi nocturnă cu iluzia. Sînt cîteva accente pe care Dabija le introduce, foarte fin, în spectacol. Povestea cu lumina şi cu trucurile, cu gag-urile din jurul ei: Ziţa citeşte scrisoarea de la Rică sub un stîlp al cărui bec capricios se stinge şi se aprinde înghiontit, Chiriac are o legătură ascunsă de fire de unde face să „cadă” lumina cînd trebuie. Aproape de sfîrşit, pînzele cu care scenograful Dragoş Buhagiar acoperă pereţii casei de sub schele flutură şi descoperă, ca într-o magie, golul, ceva ce nu există, parcă, deşi a fost atît de concret pînă în acel moment. Toată istoria acestei nopţi furtunoase capătă şi dramatism, şi ridicol, este şi grobiană, şi grotescă, şi viscerală dar, în acelaşi timp, pare un vis. Pare o ficţiune, o iluzie, un joc de magie. Un fel de scenă de bîlci derulată pe repede înainte. Curtea lui Jupîn Dumitrache este transformată de Dabija şi de Buhagiar în arena tuturor disputelor, confruntărilor, a verdictelor şi deznodămintelor mai mult sau mai puţin clare şi fericite. În curtea asta a unei case în şantier forfoteşte viaţa, fizic, fiziologic, psihologic. Parcă şi miza piesei se înteţeşte, fiind totul la vedere, în afara casei şi a intimităţii. Există acum şi un soi de teribilism, de exhibiţionism al personajelor, din toate scenele. Decorul lui Dragoş Buhagiar, compus din elemente – schela, roaba plină de sticle de băutură bine înfundate în blocuri de gheaţă, masa de lemn cu banchete, saci de ciment, locul unde se prepară acesta pentru construcţie – este perfect în armonie cu ideile şi construcţia regizorului. Costumele, în special cele ale Vetei şi ale Ziţei, sînt exact din mahalaua tuturor timpurilor, unde se umblă în capot ca unică soluţie de garderobă. Poezia nu poate fi exclusă, notele calde, la urma urmelor, poezia luminilor care aduc pe scenă clarobscurul şi conturul unei realităţi de noapte furtunoasă, o realitate ce poate să fie, de ce nu, o iluzie. Cub-ul în care se joacă mi se pare o soluţie care aduce nu doar atmosferă, dar lasă o anumită respiraţie jocului actorilor, lasă aer pentru ca proporţiile decorului să se aşeze bine, pentru ca traseele ce ne duc în susul şin josul scărilor, perspectivele de la etaj, apariţiile Vetei într-un balconaş improvizat, ascensiunea acolo a lui Rică să aibă sens, tensiune şi haz, umor din plin. Acest cub, un proiect arhitectural ce a luat Premiul la Bienala de Arhitectură din 2008, este exact spaţiul pe care Bucureştiul, de pildă, nu îl are. Un spaţiu vital, aşa cum există peste tot, aşa cum Teatrul din Timişoara a recuperat găsind şi amenajînd hale, zone dezafectate. Decorul lui Buhagiar îl include cumva pe spectator. Jocul actorilor presupune alte resurse, alt registru, mult mai multă implicare, concentrare, o altfel de dozare a impactului cu publicul.

Marea mea revelaţie şi marea descoperire a lui Alexandru Dabija este actorul Călin Chirilă, excepţional în Jupîn Dumitrache. Un actor cu o forţă uriaşă, care trage spectacolul după el. Un actor ce ară spaţiul de joc, un actor ce pare ubicuu, un Jupîn Dumitrache puternic, în plină maturitate, un bărbat cu mulţi aşi în mînecă, cu şapte clase peste un Chiriac primitiv, aşa cum îl vede regizorul pe acest personaj. Călin Chirilă reuşeşte să dinamizeze, datorită credinţei în direcţia regizorului, scena cu Ipingescu, şi, implicit, începutul spectacolului. Acţiune. Este mereu în acţiune. Într-un fel, aşa este mutată puţin atenţia de la textul atît de cunoscut şi se estompează disconfortul real pe care un spectator inteligent îl are neînţelegînd arhaismele ce abundă. Este salvată această parte ce riscă mereu să intre în umbră şi plictis din cauza neputinţei de a decoda sensul unor cuvinte. Deşi mai toţi se pretind, vorba ceea, cunoscători, un număr infim de spectatori chiar pricepe ce se spune, dincolo de poezia pe care o ştiu, din şcoală, pe dinafară. În jurul personajului lui Călin Chirilă se construieşte, cred, spectacolul. Cu voluptate. Şi din partea regizorului, şi din partea acestui actor. O altă apariţie care m-a surprins şi m-a convins total prin ceea ce face, remarcabil, este Petronela Grigorescu în Veta. Distribuită mai mereu în alte registre, nu mi-am imaginat că are la degetul mic acest tip de comedie şi de cheie pe care Dabija i le propune. De la gesturile mici, la scenele ample cînd azvîrle măştile de soţie şi doamnă, cînd lasă deoparte aşa-zisele fidelităţi, pudibonderii şi îşi pune, la propriu şi la figurat, poalele-n cap, această Veta a Petronelei Grigorescu este numai nerv şi dorinţe. Este o adulteră care nu-şi face scrupule şi care nu lasă nici o ocazie de a face amor cu Chiriac să i se strecoare printre degete.

Poate prea devitalizat Ipingescu propus de Florin Mircea, poate prea vulcanic, neatent în tonuri, Dumitru Năstruşnicu în Chiriac, deşi mofluzeala permanentă, groasă, nu e rea. Cred că mai atent la jocul cu celălalt ar trebui să fie Maxim Cosmin- Rică Venturiano. Este prea atent aproape exclusiv la ce are el de făcut, uitînd de relaţia cu ceilalţi parteneri. Există, la fiecare, şi ezitări pricinuite de încă netopirea textului. De aici, şi ieşiri din ritm sau supralicitări. De fapt, asta poate să fie o capcană şi un pericol pentru oricare dintre actori dacă nu respectă construcţia matematică a regizorului. Doru Aftanasiu este, în sfîrşit, o ieşire din orice tipar al lui Spiridon. Un deloc sfios şi supus, un şmecher la limita cu cretinia, unul care învîrte pe degete acţiunea de planul doi, aranjamentele, fleurtul, şantajul. Un maidanez din mahala, adăpostit din milă, din silă în casa Jupînului. Excelent! Ca şi Ziţa, pe care Haruna Condurache o interpretează cu o rigoare care nu alungă nici isteria, nici mişcările tîmpe, ridicole, ca ale lui Olive din Popeye Marinarul. A înţeles perfect, ca şi Călin Chirilă, ca şi Petronela Grigorescu sau Doru Aftanasiu, cum se joacă comedie. Şi, deloc secundar, ce scrie Caragiale, cum vede el lumea, cum defilează personajele prin mahala, cum trăiesc acolo, ce-i arde, ce nu, ce suspine, lacrimi, afurisenii au.

„O noapte furtunoasă” pusă în scenă de Alexandru Dabija pulsează de acţiune, de miză, de autentic, de visceralitate, de gesturi colorate pe care le-am întîlnit, de atîtea ori, mai toţi, prin margini de oraşe, prin mahalaua de altădată, prin cartierele cu băieţi de băieţi unde se mai există, cine ştie cum, o casă sordidă, uitată de timp. La Iaşi, scenograful Dragoş Buhagiar alături din nou de Dabija – după o absenţă lungă – serios şi profund în acest proiect al regizorului care a mizat pe potenţialui său şi al Irinei Solomon şi cu care a lucrat cîteva dintre cele mai importante spectacole din parcursul său şi din istoria recentă a teatrului românesc. Acest spectacol este o lectură fără nici un fel de inhibiţii, şabloane, trasee prestabilite a piesei lui Ion Luca Caragiale. Pe scenă se mişcă dezinvolt cîţiva actori care au acceptat să-l descopere pe autor şi să joace expresiv, dinamic, viu, secvenţe din mahalaua de dincolo de Mănăstirea Radu Vodă. În această comedie reîntîlnim miza şi forţa detaliului, forţa sugestiei din filmul lui Pintilie, întîlnim adevărul şi putem să observăm, dacă vrem, cum iluzia ne face cu ochiul.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara