La Opera Naţională Bucureşti
În luna decembrie, Opera bucureşteană
a prezentat ultima premieră de balet,
alcătuită din două lucrări – o piesă
dinamică, neoclasico-modernă intitulată
DSCH (aluzie la numele compozitorului
muzicii, Dmitri Şostakovoci) şi una
datată, desuetă, The Dream (pentru
care avem de mult şi titlul ei în limba
română, Visul unei nopţi de vară, cît
şi varianta ei coregrafică românească,
creata de Mihaela Atanasiu).
DSCHeste creaţia lui Alexei Ratmansky,
a cărei premieră a avut loc la New York
City Ballet, în 2008. În acest spectacol,
muzica lui Şostacovici (Concertul nr.2
pentru pian şi orchestră în Fa major,
op.102), sub bagheta dirijorului Cristian
Sandu, este pusă coregrafic în valoare
de o suită de duete şi trio-uri exuberante,
într-o curgere vivace, în strânsă şi
inspirată legătură cu muzica. Ingenios
şi surprinzător, liniaritatea unei compoziţii
coregrafice este întreruptă de schimbări
rapide de direcţie şi de poziţie. Coregraful
a venit firesc şi cu echipa sa, costumele
fiind semnate de Holly Hines şi lighting
desing-ul de Mark Stanley, iar maestrul
de repetiţii care a urmărit preluarea
coregrafiei de către dansatorii bucureşteni
a fost asistenta sa Laura Contardi, după
care dansatorii au lucrat cu maeştrii
de repetiţii Corina Dumitrescu şi Gigel
Ungureanu. În piesă au fost implicaţi
foarte mulţi solişti ai Operei, aproape
douăzeci, în suitele de cupluri şi triouri,
care se derulau vertiginos, dintre
care vom aminti cuplul Sena Hidaka
şi Henry Dowden şi trio-ul Bianca Fota,
Takahiro Tamagawa şi Shuhei Yoshida,
fără ca tot restul soliştilor să fi fost sub
nivelul acestora, toţi preluînd, fără rest,
stilul neoclasico-modern al coregrafului
pe care l-au pus excelent în valoare.
The Dream, cealaltă lucrare din
partea a doua a spectacolului, este a
treia piesă coregrafică de Sir Frederick
Ashton, preluată de actualul director
al Baletului Operei Naţionale Bucureşti,
Johan Kobborg, în repertoriul Operei
bucureştene, de la Opera din Londra,
în doar doi ani. Creată de coregraful
englez în 1964, pe muzică de Felix
Mendelssohn, piesa are astăzi acelaşi
aer desuet ca şi lucrarea din 1963 a
aceluiaşi, Marguerite şi Armand, introdusă
şi ea în repertoriul ONB la o altă premieră
tot din 2015, după ce în 2014 a fost
preluat spectacolul La fille mal gardée,
creaţia lui Ashton din 1960. Dacă această
din urmă lucrare cunoscuse o variantă
reuşită a Alexei Mezincescu, din 1980,
concepută pe aceeaşi linie a baletului
comic, ultima preluare, The Dream,
a avut o variantă mult mai complexă,
cu titlul întreg shakespearean, Visul
unei nopţi de vară, concepută în 1989
de Mihaela Atanasiu, precum şi o
alta din 2003, o reducţie comică,
modernă, a belgianului Marc Bogaerts,
pe muzica lui Virgil Popescu, muzică
distinsă cu premiul Uniunii Compozitorilor
şi Muzicologilor din România – deci
creaţii aparţinând direct scenei bucureştene.
La toate acestea putem adăuga şi
valoroasa piesă a lui John Neumeier,
cu acelaşi subiect, venită în turneu la
Bucureşti încă din 1980. Toate aceste
montări ne-au format ochiul şi gustul,
constituindu-se totodată în termene
de comparaţie. Revenind la The Dream,
dacă parţile comice din La fille mal
gardée ale aceluiaşi coregraf au fost
reuşite, cele din actuala premieră n-au
mai izbutit să se încarce cu acelaşi
umor. Redusă la un singur act şi renunţând
la unele personaje şi situaţii, versiunea
lui Sir Frederick Ashton, în ciuda
renumelui coregrafului englez, nu a
atins nici în viziune, nici în ţesătura
coregrafică, nivelul altor variante văzute
anterior pe scena bucureşteană. Pas
de deux-urile au fost lipsite de consistenţă
şi imaginaţie coregrafică, iar dansul
de debut al spectacolului, al zânelor
din suita Titaniei, părea o compoziţie
pentru fetiţe de grădiniţă. Spectacolele
neoclasice, pe care le putem vedea
curent pe TV MEZZO, ne ţin la curent
cu evoluţia acestui gen care, fără a
părăsi bazele academice, s-a îmbogăţit
substanţial, datorită fanteziei unor
coregrafi contemporani, precum Jean-
Cristophe Maillot sau Thierry Malandain,
ultimul venind şi la Bucureşti la ediţia
din 2011 a Festivalului Enescu. Ori
spectacolulThe Dream al lui Sir Ashton
este vizibil ancorat într-o etapă de mult
depăşită. În acest context, interpreţii,
oricât de buni, Alina Cojocaru în Titania,
Dawid Trzensimiech în Oberon, şi
perechile de îndrăgostiţi, Andra Ionete
(Helena), Liam Morris (Demetrius),
Bianca Stoicheciu (Hermia) şi Henry
Dowden (Lysander), nu au putut salva
spectacolul. A făcut notă aparte Alistair
Beatti în Bottom şi a excelat – ca şi în
alte partituri de pe scena Operei –
Shuhei Yoshida în rolul lui Puck,
rolul cel mai bine construit coregrafic.
Principala problemă a Baletului
Operei Naţionale Bucureşti nu este
însă reuşita sau nereuşita unei premiere,
ci situaţia generală a celei mai importante
companii de balet din România. Am
mai abordat subiectul după premiera
Giselle, din 2015, datorată danezului
Johan Koborg şi americanului Ethan
Stiefel, după ce acelaşi spectacol fusese
montat pe scena Operei bucureştene
de Vasile Marcu în 1962 (cu acest rol
Magdalena Popa luase premiul pentru
cea mai bună interpretare feminină la
Festivalul Internaţional de la Paris,
în 1965) şi de Mihai Babuşka în 2009
(dansat cu mare succes la Madrid, aşa
cum a consemnat într-o cronică Gelu
Barbu). Mă întrebam atunci „oare
trebuie să înlocuim toate creaţiile
coregrafilor români, iar ceea ce nu
putem înlocui să scoatem pur şi simplu
din repertoriu? Care mai este vocea
noastră în concertul coregrafiei
internationale?” Dacă, să presupunem,
am fi invitaţi în acest moment să
participăm la un Festival Internaţional
cu o creaţie proprie, Baletul Operei
Naţionale Bucureşti nu ar avea cu ce
să se prezinte, căci nu mai are în
repertoriu nici un creator autohton.
Dacă ar trebui, într-adevăr, să preluăm
ceva de la Baletul Operei din Londra
ar fi respectul pentru creaţia proprie,
pentru toate creaţiile acestei instituţii,
începând cu cele ale Floriei Capsali,
primele balete româneşti, Nunta în
Carpaţi şi Demoazela Măriuţa, continuând
cu spectacolele celor trei coregrafi, care
montau fiecare câte un spectacol în
fiecare stagiune, Oleg Danovski, Tilde
Urseanu şi Vasile Marcu, făcând astfel
ca repertoriul de balet al Operei să
fie de o amploare nemaiatinsă ulterior,
urmaţi de tot ce au creat apoi Alexa
Mezincescu, Ioan Tugearu, Mihaela
Atanasiu, Doina Andronache, Mihai
Babuşka şi ultimul, dar nu cel din urmă,
Gigi Căciuleanu. Dar cel mai grav lucru
nu este ignorarea creaţiilor anterioare,
ci lipsa unui ambient propice pentru
formarea altor coregrafi pe această
direcţie de dans, care, cu onor, moare.
O rană care nu ştiu cum se va putea
vindeca. Oare cât timp mai trebuie
să treacă până când forul tutelar,
Ministerul Culturii, se va hotărâ să
se aplece asupra dramei a două instituţii
de artă de prim rang din România,
Opera Naţională Bucureşti şi Opereta?
Dacă istoricul de artă, care sunt, a
tresărit de bucurie, când Comisia
Monumentelor şi-a recăpătat dreptul
de veto, cronicarul de dans stă cu inima
stânsă de câţiva ani, căci nu mai are
de consemnat nici o lucrare românească
de balet pe prima scenă a ţării.
La Opera Naţională Iaşi
La Opera din Iaşi lucrurile sunt mult
mai echilibrate. Acolo au fost găsiţi
şi în România creatori de valoare, iar
repertoriul balansează între piese
moderne şi clasice, cu egală deschidere.
Penultima premieră a Baletului Operei
ieşene, pe care am putut-o vedea şi
la Festivalul Naţional de Teatru din
2015 de la Bucureşti, Imagine all the
People, este creaţia modernă a lui Gigi
Căciuleanu, iar ultima premieră, din
luna decembrie a anului trecut a fost
baletul în două acte Don Quijote, de
Ludwig Minkus, pus în scenă de Ileana
Iliescu, artistă emerită, care l-a dansat,
ca primă balerină la Opera din Bucureşti.
Sub bagheta dirijorului Traian Ichim,
şi în decorurile şi costumele Adrianei
Urmuzescu, scenografă a numeroase
spectacole de balet la Operele din
Bucureşti, Iaşi, Timişoara şi Constanţa,
a fost reînviată varianta creată de Marius
Petipa în 1869 şi remodelată de Alexander
Gorski în 1900, pe muzica lui Ludwig
Minkus. În România au pus în scenă
acest balet Vasile Marcu în 1970, în el
dansând şi Ileana Iliescu şi Mihai Babuşka
în anul 2000. Fără a putea pune în
valoare personajul principal, toate
variantele spectacolelor de balet, de
pretutindeni, sunt cu precădere pretext
pentru dansuri spaniole, pline de
fervoare, în ele rezidând miezul spectaculos
al montărilor. O foarte bună primă
balerină a trupei ieşene, Kotomi Hoshino,
a fost o Quitri strălucitoare, alături
de partenerul ei Vlad Mărculescu, cu
o tehnică şi o linie la fel de frumoase
în Basil, iar perechea secundă, Monica
Ailiesei în Mercedes şi Dumitru Buzincu
în Espado, a dovedit aceeaşi remarcabilă
stăpânire a dansului specific spaniol.
Ovidiu Ciobotaru, în Don Quijote, palidă
umbră a personajului lui Cervantes (al
cărui nume nu este măcar pomenit
în program), face figură onorabilă în
acest rol, atât cît îi permite coregrafia,
care este mai mult o plimbare, profilul
personajului conturâdu-se mai mult
prin obiectele din preajma sa, cărţile,
suliţa şi casca de cavaler, decât prin
mişcare, în timp ce Cătălin Caracaş,
„împrumutat” de la Opera din Bucureşti,
a dat nuanţa de comic potrivită rolului
lui Sancho Panza, pe care-l dansează
de mulţi ani. Cel mai mare cîştig pentru
Compania de balet a Operei Naţionale
Iaşi a fost faptul că Ileana Iliescu, care
a pus în scenă prezenta variantă a
spectacolului, a reuşi să transmită
tuturor balerinilor ieşeni ceva din propria
sa fervoara şi dăruire, care i-au caracterizat
întreaga carieră, spectacolul fiind, în
ansamblu, unul plin de culoare spaniolă,
la propriu şi la figurat.
