Muzeul de Artă al Republicii Socialiste România a devenit după 1989 Muzeul Național de Artă al României – titulatură care a avut nevoie de mult timp pînă să fie redusă la acronimul MNAR, și pînă cînd acest acronim să intre în conștiința publicului și să fie asimilat cu instituția desemnată. De ce s-a ales acest nume este o chestiune care s-ar putea elucida printr-o incursiune în istoria culturală a României moderne, în cadrul căreia istoria celui mai mare muzeu de artă al ei încă așteaptă să fie scrisă. De ce acronimul s-a impus cu dificultate este însă o chestiune care se poate lămuri printr-o repede privire în trecutul recent, pe care unii par să-l fi uitat.
În decembrie 1989, fostul palat regal de pe Calea Victoriei a oferit, alături de Biblioteca Centrală Universitară (Biblioteca Fundațiilor Regale), cele mai spectaculoase imagini ale originalei noastre revoluții, prima transmisă vreodată în direct. Cele două frumoase și prestigioase clădiri, simboluri odinioară ale regalității domnitoare, susținătoare și ocrotitoare a culturii în România, au fost bombardate, incendiate, ruinate, pentru că se aflau în vecinătatea sediului Comitetului Central al PCR. Atunci, clădirea palatului regal era împărțită între Muzeul de Artă al RSR (aripa dinspre strada Știrbei Vodă) și Consiliul de Stat al RSR, care ocupa (din 1961) aripa dinspre Biserica Kretzulescu, avînd de asemenea la dispoziție sala tronului și celelalte spații de reprezentare din corpul central al palatului.
După încetarea ostilităților, chiar la începutul lui 1990, prin hotărîre de guvern, întregul palat a fost atribuit muzeului. Frumos cadou, dar otrăvit, pentru că palatul era distrus în proporție de 80%, iar în muzeu, odată cu devastarea spațiilor, au avut de suferit și colecțiile, bilanțul fiind greu: peste 1000 de lucrări degradate sau distruse iremediabil în confruntarea dintre armată și misterioșii teroriști care probabil că în veci vor rămîne învăluiți în mister. Lor, tablourile din expunere li s-au părut pesemne ținte insolite, dacă e să judecăm după soarta mai multor portrete feminine, care, ca și Safta florăreasa pictată de Luchian, au avut parte de cîte un glonț în inimă, în timp ce unii bărbați din portrete au fost împușcați în cap; minunatul autoportret în picioare al lui Theodor Aman a ars în totalitate; fragmentul de frescă de la Biserica episcopală din Curtea de Argeș reprezentîndu-l pe Mircea cel Bătrîn, imagine emblematică și familiară nouă din toate manualele de istorie, s-a făcut țăndări sub tirul mitralierelor, și doar cu amintirea lui am fi rămas de n-ar fi fost pasiunea, priceperea și răbdarea restauratorilor care pot face uneori minuni. Sînt acestea doar cîteva exemple din multitudinea distrugerilor patrimoniale de atunci, distrugeri evocate tangențial la sfîrșitul anului trecut și în expoziția Anatomia restaurării care a adus în prim-plan restaurarea ca activitate pe cît de complexă și dificilă, pe-atît de „discretă“ și necunoscută publicului, dar fără de care muzeele nu ar putea exista. Multe picturi din selecția propusă în expoziție trecuseră prin focul și fumul luptelor din decembrie 1989, avînd nevoie de tratamente îndelungate de restaurare înainte de a reveni pe simeze. În aceeași expoziție a rulat și un film documentar, unicul, se pare, păstrat în arhivele TVR, care a înregistrat dezastrul din muzeu și din palat îndată după producere: imagini șocante, de neuitat, în care se vede cum era muzeul la sfîrșitul lui decembrie 1989, și cum era întregul palat unde muzeul urma să se extindă (doar muzeul din Mosul a mai oferit imagini asemănătoare!). Un tînăr de 18-20 de ani, să zicem, care a văzut acea expoziție și filmul amintit, ar fi putut nutri sentimentul că renașterea din cenușă este cu putință, și că muzeul care i se oferă acum este un fel de pasăre Phoenix.
Ceea ce voi spune în continuare reflectă experiența personală și perspectiva mea de redactor asupra acestei renașteri (de cînd m-am angajat în muzeu, în octombrie 1990, și pînă în prezent), pe care simt nevoia să o exprim pentru că MNAR a fost de curînd nu doar subiectul, ci și victima unei polemici avînd la bază cel puțin o premisă falsă. Polemica a pornit de la evaluarea negativă de către comisia de specialitate a Ministerului Culturii în iunie-iulie 2017 a prestației lui Călin Stegerean, ultimul director general al MNAR (numit în funcție în 2016), urmată de protestul său, de o anumită susținere de care s-a bucurat acest protest, de reacția perfect îndreptățită și argumentată a specialiștilor din muzeu, și de alte reacții.1 Premisa a fost aceea că MNAR este un muzeu mort, în care nu se întîmplă nimic, și că pierzînd un director în fine „providențial“, va pierde ocazia de a fi resuscitat și de a se face cunoscut în țară și în lume. Să fie oare așa?
În 1990, director al acestui muzeu redus la starea de proiect a fost numit Theodor Enescu: un savant de veche formație enciclopedică, istoric de artă cunoscut pe plan internațional și om cu maniere din alte timpuri, de o politețe aproape stînjenitoare, aparent fragil și de o constantă seninătate, deși trecut prin închisorile comuniste. În condiții de război de tranșee – pentru că asta însemna marele șantier deschis pentru renovarea clădirii în exterior și în interior –, Theodor Enescu a relansat activitatea științifică, și datorită prestigiului său a racordat imediat instituția la marea familie a muzeelor europene. La început, prin suscitarea interesului confraților străini, care au venit să vadă colecțiile, oferindu- și ajutorul în special în domeniul restaurării operelor afectate; apoi prin stabilirea unor parteneriate prin care sau organizat primele expoziții de pictură europeană și de artă veche românească în străinătate. Așa s-au deschis expoziții ale MNAR încă din 1991, la Palazzo ducale din Veneția, la Trianon de Bagatelle (Paris), sau în Japonia; apoi, în 1993 la Muzeul Bizantin din Atena, la muzeul din Sint-Truiden (Belgia), sau la Bad Homburg (Germania); tot așa au plecat la restaurare în Olanda, Franța și Italia lucrări distruse în timpul revoluției. În 1991, Rijksmuseum a dedicat un număr special al Buletinului său lucrărilor de maeștri flamanzi și olandezi investigate și restaurate de specialiștii olandezi, care au fost apoi prezentate într-o expozițielaborator publicului din România.
Au fost trei ani de efervescentă înnoire, cînd se părea că muzeul este „pe val“, într-un context în care cultura în general părea să fie „pe val“, în entuziasmul generat de ieșirea din umbră a multor intelectuali de marcă, numai că „valul“ favorabil culturii s-a retras destul de repede, lăsînd loc doar vorbelor și, în privința MNAR, unui vid de susținere logistică și unei vitregii financiare cu care se luptă și acum.
Din 1996, la conducerea MNAR a venit Roxana Theodorescu: energică și hotărîtă, a înfruntat încă mulți ani aceeași stare de necesitate în care continua renovarea clădirii, securizarea depozitelor, refacerea și reamenajarea laboratoarelor de restaurare, a galeriilor care urmau să găzduiască expunerea permanentă, toate cu consecințe imense în privința responsabilității față de conservarea patrimoniului. Navigînd cu diplomație între schimbările politice, peste dezinteresul forului tutelar pentru instituția din subordinea sa și găsind soluții pentru a compensa subfinanțarea, Roxana Theodorescu a reușit să mobilizeze toate forțele pentru a redeschide rînd pe rînd galeriile muzeului – Artă europeană (2000 și 2006, după restituirea tablourilor din colecția Muzeului Brukenthal), Artă veche românească (2001), Artă modernă românească (2002). Au participat la aceste evenimente directorii celor mai mari muzee europene: Luvru (pe Pierre Rosenberg am avut onoarea să-l însoțesc și chiar să-i iau un interviu în exclusivitate2), National Gallery din Londra, Rijksmuseum, Kunsthistorisches Museum, Thyssen-Bornemisza, Alte Pinakothek… Redeschizîndu- și galeriile permanente în condiții moderne de etalare, muzeul își reconstruia practic identitatea.
În 2016, înainte de întreruperea bruscă a mandatului Roxanei Theodorescu, erau foarte avansate și proiectele pentru redeschiderea galeriilor de Artă orientală și Artă decorativă, dar nefastul director care i-a urmat le-a suspendat în favoarea altor „priorități“.
Timp de 27 de ani, MNAR a propus expoziții din ce în ce mai interesante de artă românească, europeană și orientală cu lucrări din colecțiile proprii. Ritmul obișnuit era de cel puțin două mari expoziții pe an, în sălile de la parterul corpului Știrbei, sau în sufrageria regală, cărora li se alăturau cele de mai mică anvergură din aripa Kretzulescu, precum și expozițiile regulate ale Cabinetului de desene și gravuri (inițiate de Theodor Enescu) din spațiile special amenajate în cele două galerii principale ale MNAR, însoțite de caiete-catalog care alcătuiesc o serie specială. Au fost expoziții monografice, aniversare, tematice, de cercetare interdisciplinară, dintre care unele distinse cu premii naționale, precum și expoziții ale unor donații recente (pentru care s-a creat seria „Donații și donatori“) și uneori expoziții de artă contemporană.
În 1994, o frumoasă selecție de obiecte de artă veche românească a plecat în Olanda (la Utrecht), Japonia a solicitat din nou o expoziție de pictură europeană, iar în 1997, tot o selecție de pictură europeană de la MNAR a făcut un lung turneu în Statele Unite.
În privința expozițiilor venite din străinătate, mai numeroase au fost cele datorate relațiilor cu Franța, care, din evidente afinități francofone, a dovedit mai multă disponibilitate în a stabili parteneriate cu MNAR. Iar în aceste parteneriate, Roxana Theodorescu, decorată cu Legiunea de onoare în grad de Cavaler, apoi de Ofițer, a fost un garant al seriozității și al ținutei de nivel înalt a MNAR. Ca director general al MNAR, cu siguranță că i-ar fi revenit un rol privilegiat și în acordul de colaborare pentru Sezonul cultural Franța-România 2018-2019, care s-a semnat chiar în sala tronului a palatului în luna mai, în cadrul unei ceremonii la care a fost de altfel invitată.
Cei care susțin că MNAR este un muzeu mort și că prin plecarea lui Stegerean a pierdut potențiali parteneri de renume să fi uitat ei oare expoziții precum Umbre și lumini – patru secole de pictură franceză, propusă de Réunion des Musées nationaux, care a fost literalmente asaltată de vizitatori, sau Antoine Bourdelle, vector al modernității, realizată în colaborare cu Muzeul Bourdelle din Paris, sau Napoleon al III-lea și Principatele române, în colaborare cu Muzeul Național al Castelului de la Compiègne, deschisă la București și Compiègne, sau Linia și culoarea – Desene florentine din secolul XVII. Capodopere de la Muzeul Luvru? Să nu fi văzut amatorii de senzație expoziția Dracula voievod și vampir – inspirată de cartea lui Matei Cazacu despre Vlad Țepeș și propusă de Castelul Ambras din Austria și Kunsthistorisches Museum, prezentată la Castelul Ambras și la București? Să nu fi văzut iubitorii de artă contemporană expoziția De la Moore la Hirst – 60 de ani de sculptură britanică, adusă de British Council, sau Imagini din Marea Britanie – 100 de ani de artă a peisajului din colecția British Council, cu prilejul împlinirii a 75 de ani de la înființarea acestei instituții în România? Să fi fost complet uitată o inițiativă a MNAR precum cea care a dat naștere expoziției Ipostaze ale modernismului – Pictura în Bulgaria, Grecia, România, inaugurată la București, itinerată apoi la Sofia și Atena? Să fi trecut neobservat parteneriatul cu Delegația Valonia-Bruxelles (vechi de peste 20 de ani), în cadrul căruia ne vin anual expoziții de pictură, grafică și fotografie din Belgia?
Publicațiile care au însoțit aceste expoziții, realizate fie doar cu forțele MNAR, fie de către partenerii externi, sau în colaborare cu ei, se situează toate de la onorabil la excepțional atît din punct de vedere al calității științifice, cît și al viziunii grafice, și reflectă elocvent construirea noii identități a muzeului, a imaginii sale, și cucerirea notorietății sub sigla MNAR. Am redactat, și uneori am și tradus, multe dintre aceste publicații alături de colega mea Victoria Gheorghiță, redactor și traducător de engleză de o exigență și competență cum nu se prea întîlnesc nici în cele mai de seamă edituri din România. Împreună am reflectat adeseori asupra rolului unui specialist cu formație filologică printre istorici de artă, conservatori și restauratori. Și am ajuns la concluzia că pe lîngă lucrul specific asupra textului, îndeplinim și rolul de raisonneuri, în sensul că aparținînd prin educație categoriei celor larg interesați de artă, le oferim colegilor noștri reacția din interior a unui potențial beneficiar al demersului lor.
De pe această poziție susțin foarte convinsă că MNAR nu este nici pe departe un muzeu mort, că nu mai are nevoie de o providențială resuscitare (ea s-a produs în 1990!). MNAR este doar un muzeu care a avut ghinionul să renască în condițiile în care performanța culturală în România se măsoară în cantitatea de happeninguri și în rating, în „decibeli“ de senzație. Dar nici un muzeu, cu toate comorile sale, nici o expoziție, oricît de interesantă, nu vor avea niciodată impactul mediatic al unui film premiat la Cannes sau al unui mega-spectacol dintr-o hală industrială dezafectată. Muzeele sînt instituții cu activitatea înscrisă în durata lungă, menirea lor este de a exista, de a păstra tezaurul artistic al unui neam, pentru a contribui la educație și a o întreține pentru viitor. MNAR nu este altfel, și dacă nu atrage suficient atenția este pentru că nu i se acordă suficientă atenție (profesionistă) în toată această confuzie de valori în care trăim.
_______
1 Vezi Observatorul cultural nr. 883, 884, 887, precum și comentariile on-line ale articolelor privind situația din MNAR.
2 Publicat în România literară nr. 9/2003.
