Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
În laboratoarele politicii de Tudorel Urian

Deloc avar cu superlativele, Ioan Buduca scrie despre (micro)romanul Opus Dei, de Constantin Virgil Negoiţă, că este, nici mai mult, nici mai puţin decât "genial". Eticheta nu este chiar o raritate în comentariile prietenului meu pe marginea cărţilor (e drept, nu foarte numeroase în ultimii ani) şi ea înnobilează creaţii literare despre care, astăzi, inclusiv cei care urmăresc atent fenomenul, abia îşi mai amintesc să fi apărut. Luând entuziasmul exegetului de la "Ziua" cu toată prudenţa necesară, cartea profesorului Negoiţă nu poate fi ignorată. Fie şi pentru simpla iluzie că ea ar fi în măsură să lumineze actualul sistem de valori al lui Ioan Buduca în domeniul literaturii.

Coleg de generaţie cu Dumitru }epeneag (au fost în aceeaşi clasă de liceu), Constantin Virgil Negoiţă s-a stabilit de mai multe decenii în Statele Unite ale Americii. Profesor de informatică la Colegiu Hunter, al celebrei City University of New York, a devenit celebru în mediile ştiinţifice internaţionale mai ales prin contribuţiile sale în domeniul matematicii fuzzy. Ulterior a extins logica "sistemelor vagi" la nivelul unor opere ficţionale, perfect adaptate "logicii postmoderne" în care trăim. În romanele lui Constantin Virgil Negoiţă principiul aristotelic al terţului exclus este abolit, limitele dintre adevăr şi fals, bine şi rău sunt variabile şi necontradictorii. Albul şi negrul nu există în stare pură, politicienii, mass-media şi instituţii mai mult sau mai puţin obscure întind perdele de fum sau proiectează iluzii de tip fata morgana pentru manipularea opiniei publice cu scopul obţinerii reacţiilor susceptibile să permită luarea unor decizii fără nicio legătură cu scopul lor enunţat oficial. Postmoder­nis­mul este un teritoriu al umbrelor chinezeşti în care totul pare clar, dar nimic nu este sigur. Criteriile morale şi axiologice şi-au pierdut (sunt pe cale să îşi piardă) temeiurile, fiecare om îşi formează propria sa idee despre adevăr, în funcţie de unghiul din care priveşte o anumită situaţie, de probele şi argumentele la care are acces. Quot capita, tot sensus a devenit, într-un fel deviza postmodernităţii. Cu cât informaţia este mai bogată şi mai bine diseminată, cu atât părerile sunt mai împărţite, iar şansa de a ajunge la o concluzie indubitabilă, mai puţin probabilă.

Aceasta este lumea logicii fuzzy, care dă notele dominante ale climatului intelectual postmodern. Această logică fuzzy stă la temelia tuturor scrierilor de ficţiune care poartă semnătura lui Constantin Virgil Negoiţă. De aici impresiile de noutate absolută, de remarcabilă adaptare la ceea ce s-ar putea numi l'air du temps, de revoluţionare a imaginarului prozei, remarcate de toţi comentatorii mai vechi sau mai noi ai scrisului profesorului româno-american.

Judecând în contextul operei literare a lui Constantin Virgil Negoiţă, prima tentaţie este ca (micro)romanul Opus Dei să fie pus în relaţie cu mai vechiul Irozii/The Herods. Cele două cărţi sunt legate prin dimensiunile relativ reduse, prin faptul că ambele apar în ediţie bilingvă (română şi engleză), prin tehnica de tipărire "în oglindă" şi mai cu seamă prin logica fuzzy pe care se întemeiază. Altminteri, la nivelul conţinutului propriu-zis nu există niciun fel de continuitate. De altfel, intriga propriu-zisă, "povestea" nu reprezintă, niciodată, o miză majoră a scrisului profesorului Negoiţă. Ea nu constituie decât un pretext pentru a stârni reacţiile intelectuale ale unor personaje prin nimic memorabile care, puse laolaltă, conferă spectacolul desfăşurării logicii fuzzy. Chiar dacă, pe alocuri, în argumentaţiile lor, personajele par să atingă zone de mare interes ale cunoaşterii, capabile, teoretic, să-i producă cititorului revelaţii importante, aproape instantaneu respectivele dezvăluiri sunt contrazise cu argumente la fel de solide venite din partea altor personaje sau sunt bruiate de zgomotul de fond al părerilor contradictorii, astfel încât la sfârşitul lecturii cititorul nu poate decât să se solidarizeze cu Socrate şi al său "Ştiu că nu ştiu". Citite cu sufletul la gură, romanele lui Constantin Virgil Negoiţă nu produc niciun fel de progres la nivelul cunoaşterii factuale. Chiar dacă sunt doldora de informaţii şi de sugestii privind cauzele unor evoluţii mai mult sau mai puţin explicabile din istorie şi viaţa politică, ele nu conduc, în final, decât la revelarea caracterului entropic al percepţiei şi dezbaterilor din lumea contemporană. De altfel, pentru a pune în evidenţă polifonia uneori disonantă a discursului postmodern, cel puţin în Opus Dei, prozatorul renunţă la instanţa naratorului tradiţional, fiecare capitol fiind relatat pe rând de câte unul dintre personaje.

Organizaţia Opus Dei pare a fi fost făcută anume pentru a pune în valoare demonstra­ţiile de logică fuzzy ale autorului. Material mai bun pentru a pune în evidenţă relaţia ambiguă dintre reali­tate şi închipuire nici că se putea găsi. Înfiinţată în anul 1928 de Josemaria Escriva de Balaguer, Opus Dei este o organizaţie religioasă care funcţionează în interiorul Bisericii Catolice. Adepţii teoriei conspiraţiei o consi­deră un soi de masonerie catolică în laboratoarele că­reia s-ar fi copt multe dintre deciziile aparent inexplica­bile ale politicii occidentale. Chiar dacă organizaţia este recunoscută oficial, iar scopul său declarat este slujirea lui Dumnezeu şi răspândirea credinţei, mulţi îi atribuie activităţi dintre cele mai tenebroase. În romanul lui Constantin Virgil Negoiţă o anume Merry Bloom Cutter scrie o carte despre această organizaţie. Romanul scriitorului român este alcătuit din reacţiile unora şi altora (inclusiv cronici literare) la această presupusă carte. Reacţiile pro şi contra, atitudinile de toate felurile (de la cele umorale la cele entuziaste), argumentele aduse într-o dircţie sau alta, extrasele generoase din presă sau din emisiuni informative cât se poate de reale, amestecul de personaje reale şi fictive nu duc până la urma la nici o concluzie. Se poate spune că misterul organizaţiei Opus Dei rămâne intact după câteva zeci de pagini de dezbateri dezlănţuite şi că nici cei care susţin teoria conspiraţiei, nici apărătorii organizaţiei nu prea ar avea motive să-şi părăsească poziţiile. Imposibil de povestit, romanul oferă, din dorinţa personajelor de a-şi argumenta cât mai solid convingerile, o foarte utilă plimbare prin teme de mare stringenţă ale lumii în care ne învârtim: sionism şi formarea statului Israel, atentatele de la 11 septembrie 2001 şi mizele războiului împotriva terorismului, discursul politic al lui George W. Bush, carcteristicile democraţiei de tip românesc, raportul dintre iudaism şi principalele coordonate ale politicii americane. Fiecare luare de poziţie a celor care laudă sau critică în roman cartea lui Merry Bloom Cutter conţine elemente de mare interes, dar şi platitudini sau chiar aberaţii. Unul dintre comentatori (Goz) scrie senin, dar în deplin acord cu relativizarea valorilor specifică vremii noastre: "Cercetările făcute de Russel Jacoby, în departamentul de istorie al Universităţii din California, mă fac să cred că Merry Cutter este mai importantă decât Hannah Arendt, a cărei faimă stă pe un fundament eronat, cu toate că o stradă îi poartă numele, conferinţe nenumărate o comemorează şi multe cărţi îi iau apărarea". Şi comparaţia nu se opreşte aici. Chiar dacă s-a aflat la periferia cercurilor intelectualilor de la New York şi nu are prestigiul celor care la mijlocul secolului XX erau vedetele marilor dezbateri de idei, Merry Cutter nu le-a fost niciodată inferioară. Dimpotrivă. Scrie Goz, pentru care marile adevăruri s-au aflat şi se află în zona penumbrelor: "În timp ce Arendt a scris Condiţia Umană cu subtitlul Un Studiu al Dilemelor Omului, Merry a scris Opus Dei cu subtitlul O interpretare Biblică a Politicii. În timp ce Arendt, Berlin şi Sartre au trăncănit, Merry a luat poziţie".

Opus Dei de Constantin Virgil Negoiţă este departe de a fi un roman genial. Acţiunea este difuză, personajele nu au contururi ferme, stilul nu taie respiraţia, construcţia pare aleatorie. Cartea este mai degrabă o demonstraţie ştiinţifică, făcută cu instrumentele ficţiunii. Fără a fi un roman de geniu, Opus Dei este un excelent eseu fictiv despre logica postmodernismului. O carte a timpului nostru, la fel de utilă publicului român şi american. Publicarea ei în ediţie blingvă (română şi engleză) este, de aceea, mai mult decât salutară.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara