Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Literatură:
În jurul unui “denunţ” al lui G. Călinescu de George Ardeleanu


În micromonografia N. Steinhardt pe care am publicat-o în anul 2000 în colecţia “Canon” a Editurii Aula, la capitolul de repere bio-bibliografice, referindu-mă la cele două excluderi ale lui N. Steinhardt de la Revista Fundaţiilor Regale (din 1939 şi din 1947), afirmam la un moment dat: “În 1947 este din nou eliminat de la R.F.R. (se pare în urma unui denunţ al lui G. Călinescu)” (op. cit., p. 58). Într-o recenzie la micromonografia mea, apărută în nr. 648/7 ianuarie 2003 al revistei Adevărul literar şi artistic, d-l Daniel Cristea Enache îmi reproşa că nu am adus probe în acest sens. Într-o altă recenzie, publicată mai întîi în revista Renaşterea nr. 5/2003 şi apoi în Mişcarea literară nr. 1(5)/2003 (la care se referă şi tableta Cronicarului din nr. 42/2003 al României literare), d-l Ioan Pintea, răspunzîndu-i lui Daniel Cristea Enache, afirma că domnia sa se află în posesia unui manuscris care atestă această “samavolnicie” a lui G. Călinescu.

Înainte ca d-l Ioan Pintea, cunoscut discipol al lui N. Steinhardt, să-şi producă propriile probe, pot să ofer eu, nu una, ci două probe, ambele publicate. Prima este articolul intitulat “Parcă ar fi fost ieri” din volumul Escale în timp şi spaţiu al lui N. Steinhardt, volum apărut în 1987 la Editura Cartea Românească. Este un articol extrem de interesant, în care Steinhardt vorbeşte despre a doua etapă a colaborării sale la R.F.R. (1945-1947), de fapt despre ultimii ani ai apariţiei prestigioasei reviste, înainte ca ea să fie interzisă, ca şi despre destinul ulterior al redactorilor şi colaboratorilor săi. La un moment dat, N. Steinhardt scrie negru pe alb: “Ca toate plăsmuirile pămînteşti, seninul acelor zile şi cordialitatea acelor şedinţe au luat sfîrşit. Cărţile premiate n-au apucat a fi tipărite. Apoi, în toamna anului următor, ne-am zburătăcit cu toţii care încotro, după cum îi era firea şi i-a fost soarta fiecăruia. Arghezi s-a retras în Mărţişorul lui (unde, în cele cîteva rînduri cînd – în şi după 1949 – l-am vizitat, îl găseam din ce în ce mai calm, dar şi mai posomorît); Perpessicius în munca formidabilă a editării lui Eminescu; lui Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu şi mie ne-a fost hărăzit a deveni laolaltă ţinta unei cereri ultimative a lui G. Călinescu (publicată în ziarul Naţiunea*): prins în focul polemicelor vremii şi îmboldit de temperamentul său iute, a poftit să nu ni se mai îngăduie a fi colaboratorii Revistei Fundaţiilor Regale (subl. mea). S-a mers mai departe: însăşi revista şi-a încetat apariţia la sfîrşitul anului 1947. Rosetti, Camil Petrescu, Corin Grossu, care-şi păstraseră locurile pînă în ultimul moment, şi le-au pierdut atunci şi ei, de bună seamă. Ovidiu Constantinescu fusese concediat mai dinainte din funcţia ce deţinea în cadrul Fundaţiilor. A urmat, odată cu anul 1948, o perioadă grea pentru Şerban Cioculescu şi Vladimir Streinu, îi întîlneam în micuţa dugheană din fostul pasaj Europa (între Calea Victoriei şi strada Cîmpineanu, actuala stradă 13 decembrie; la restaurantul dinspre Calea Victoriei a cîntat oarecare vreme minunata Maria Tănase): acolo, în prăvălioara aceea, Cioculescu deschisese un anticariat prea puţin ispitit de cumpărători, prea asiduu cercetat de amici, cunoscuţi, curioşi. Pompiliu Constantinescu se retrăsese, încă din 1946, în moarte. Comarnescu în greu incriminabila îndeletnicire de cronicar de artă plastică. Eu unul am început o destul de lungă, anostă şi des întreruptă carieră de amploaiat în proaste relaţii cu serviciile de cadre ale perioadei” (op. cit., p. 297-298).

A doua probă este o “Notiţă autobiografică”, redactată pentru Dicţionarul neconvenţional al scriitorilor evrei de limbă română de Al. Mirodan, din care, după ştiinţa mea, au apărut doar primele două volume, la Editura Minimum din Tel Aviv. Această notiţă a fost publicată (şi) în nr. 1-2/1991 al revistei Apostrof. Citez şi de aici un fragment: “Printre cei pe care i-am cunoscut mai de aproape în lumea literară se numără: E. Lovinescu (la şedinţele «Sburătorului» am luat parte din toamna anului 1929), C. Sandu-Aldea (l-am cunoscut în casa părintească, fusese coleg de şcoală al tatei la liceul real «N. Bălcescu» din Brăila), Vladimir Streinu (coleg de lot şi de detenţiune şi om de mare ispravă, a făcut mult bine multora), profesorul Al. Rosetti (m-a chemat la R.F.R. în 1946 şi m-a numit în comisia pentru premierea tinerilor scriitori), Camil Petrescu (primul meu text de critică literară, «Elementele operei lui Proust», el l-a remis Revistei Fundaţiilor), Şerban Cioculescu (odată cu el şi cu Vladimir Streinu am fost îndepărtat, următor cererii lui G. Călinescu, de la R.F.R. în noiembrie 1947)...” (subl. mea). De altfel, cred că cel mai indicat este să anexez ambele articole, integral.

Afirmaţia mea din micromonografie nu se voia, în nici un caz, una incriminantă. Ea ţinea strict de caracterul neutru, impersonal, al unor note bio-bibliografice. Oricum n-ar mai fi fost nevoie de un argument în plus în sprijinul ideii că G. Călinescu este, din nefericire, unul din acele “cazuri” în care valoarea literară şi moralitatea politică s-au dovedit incompatibile. Istoria literară a ultimilor ani a produs numeroase alte argumente de acest tip. Un exemplu ar fi chiar stenograma unei convorbiri dintre G. Călinescu şi Gheorghe Gheorghiu-Dej, publicată chiar în paginile României literare (nr. 11/2003).

Din nou, vorba lui Kurt Vonnegut, aşa merg lucrurile.



George Ardeleanu



P.S.: În acelaşi număr din revista Apostrof, este publicată şi o scrisoare din 1984 a lui N. Steinhardt, adresată preşedintelui de atunci al Uniunii Scriitorilor, în care acesta din urmă era informat despre cea de-a doua confiscare (din mai 1984) a Jurnalului fericirii de către Securitate, fiind rugat în acelaşi timp să intervină pentru restituirea manuscrisului. Reamintesc că prima confiscare a Jurnalului... s-a produs în 1972, iar în 1975 el avea să fie restituit, tot în urma intervenţiei Uniunii Scriitorilor.

Ca un bonus pentru cititorii României literare, ofer o copie a procesului-verbal întocmit de Securitate cu ocazia acestei a doua confiscări a Jurnalului..., document pe care l-am găsit în vara acestui an în arhivele Mănăstirii Rohia. Este, din păcate, un bonus care ne aminteşte de o epocă tragică şi, sperăm, irepetabilă.