Am stat două săptămîni în Eden. E numele unei clinici particulare pentru oameni foarte bolnavi, care îşi pun speranţa în remedii naturale pentru a stopa sau încetini evoluţia maladiei. Mica lume edenică e păstorită de un doctor credincios, convins că la originea dereglării organismului stă modul de viaţă modern (alimentaţie, stres, sedentarism, poluare etc.), tot mai îndepărtat de proiectul creatorului divin. Drept care îşi supune pacienţii unei detoxifieri severe, cu dietă, ceaiuri de plante, băi, gimnastică, împachetări cu argilă şi tot felul de alte proceduri care n-au cum să strice, dimpotrivă. Din programul riguros al clinicii sînt excluse şi televizorul, radioul, ziarele - considerate şi ele toxice. Nu şi muzica, nu şi poezia, adaptate sacroterapiei ce însoţeşte cura. Cu adevărat binefăcătoare, după ce ai trecut prin infernul spitalelor de stat, e atmosfera din Eden: camere confortabile, curate şi luminoase, cu geamuri mari spre pădure şi munţii înzăpeziţi, iar echipa de terapeuţi e formată din oameni tineri, de o bunăvoinţă firească, o seninătate surîzătoare şi un devotament incredibile (nu ştiu ce salarii au, dar bacşişurile sînt respinse politicos iar dacă insişti, se duc şi îţi cumpără din acei bani cărţi de fitoterapie sau cu reţete vegetariene de la standul clinicii).
Ştiam dintr-un sejur precedent regulile casei, dar nu m-am putut opri să nu trişez: am adus cu mine un mic radio cu căşti, telefonul mobil şi mai multe romane. Căci, dacă eram dispusă să accept înfometarea (o săptămînă doar cu sucuri de legume şi fructe, cea de a doua, doar regim crudivor), să suport neplăcutele duşuri scoţiene, ceaiurile amare şi cataplasmele, în schimb - să nu ştiu ce se petrece în lume, să n-am veşti de la familie şi prieteni, să nu-mi iau doza de ficţiune literară m-ar fi umplut de draci, iar perimetrul angelic mi-ar fi fost insuportabil. Ce să-i explic preabunului doctor că, pentru mine, a fi (încă) vie înseamnă şi să ştiu ce se întîmplă în Irak, în ţară, acasă, la redacţie? Că fără plăcerea lecturii, organismul meu ar fi invadat de toxina mortală a plictiselii? Că unele deprinderi - aşa nesănătoase cum or fi ele - mă abstrag paradoxal din suferinţă, în timp ce zidul protector aseptic mă înfundă în ea? Că atîta timp cît mă interesează lumea şi cărţile e O.K. şi dacă, spre binele meu, am renunţat la tutun, carne, dulciuri şi o grămadă de alte bunătăţi, nu pot în ruptul capului să mă desprind din ţesătura complicată a cotidianului, cu toate grozăviile, contrarietăţile şi picanteriile lui.
Ceilalţi pacienţi, majoritatea în stadii avansate ale bolii, dar cu o imensă dorinţă şi speranţă de vindecare, se supuneau fără abatere prescripţiilor din Eden: aveau de dat o luptă personală mai importantă decît războiul din Irak, discutau între ei despre remedii miraculoase, exersau "gîndirea pozitivă" şi rugăciunile care - li se spusese - pot face computerul-creier să dea comenzi benefice pînă la nivelul celulei. Pretindeau - şi poate că era adevărat - că se simt cu fiecare zi mai bine.
Sigur că şi mie mi-a fost plăcută îngrijirea acelor fete ca nişte îngeri, preocuparea lor sinceră pentru sănătatea mea, priceperea şi convingerea cu care îşi făceau meseria, dar recunosc, oarecum vinovată, că, dacă m-am simţit bine în Eden e în primul rînd fiindcă am avut timp berechet să citesc sau să recitesc stufoase romane despre lumea superb păcătoasă: Marea, marea de Iris Murdoch, Ultimul suspin al Maurului de Salman Rushdie, Darul lui Humboldt de Saul Bellow, Nemurirea lui Kundera ş.a. Pe lîngă toate celelalte "proceduri", cred în terapia cu literatură: şi ea poate acţiona pînă la nivelul celulei, poate produce hormoni benefici, te poate dota cu arme neconvenţionale pentru lupta în linia întîi. Ar trebui ca bolnavilor să li se prescrie şi cărţi pe reţete compensate, de către specialişti care să ştie ce opere şi ce autori ar fi mai potriviţi pentru diferitele boli ale trupului, sufletului şi minţii.
