Literatura română contemporană are o oază în Orientul Mijlociu: creaţia autorilor israelieni care scriu în limba ţării natale. Unul dintre cei mai activi, poetul Solo Juster (născut la Bucureşti în 1922), ne dăruieşte acum, în seria antologiilor lirice a Editurii Hasefer, o selecţie a operei sale: Iarnă verde, poeme alese, cu o prefaţă de Paul Cernat. Volumul adună texte din nouă plachete apărute într-un răstimp de două decenii (1987-2006), adăugîndu-le o secţiune Din alte volume şi inedite. Cititorul poate dobîndi astfel o vedere cuprinzătoare asupra universului liric al poetului, asupra tensiunilor care îl străbat, asupra căilor prin care acestea ordonează materia verbală. Solo Juster e, prin excelenţă, un meditativ şi un elegiac. O tristeţe calmă, resemnată, străină oricăror gesturi declamatorii, îi scaldă majoritatea poemelor şi defineşte tonul lor specific: "Unde se duc norii/ Ce se preling pe cer?// Vînturile unde şi-au aflat sălaşul?// Şi cîntecele.../ Cîntecele/ Unde pier?// Acolo unde dorm/ Uitate primăveri,/ Unde vînturile duc frunzele uscate!// Acolo cîntecele pier,/ Unde cad stinse/ Stelele din cer!..." (Cîntec); "adunată-i pîinea holdelor/ şi mustul dulce fierbe-n zăcători// paşii toamnei s-aud de departe/ umbra-i urcă pe cer/ culori aurii/ aşternînd pe munte// trec cocorii cîrduri cîrduri/ furînd al verii/ ultim surîs" (Tihnă). Preferinţa acordată decorului autumnal e grăitoare prin ea însăşi. Exemplelor de mai sus li se pot adăuga multe altele: "Ruginite strune/ sună în vînt// Piatră pe suflet/ toamna îmi pune/ ca pe mormînt" (Toamna); "la moartea florii de tei/ vin să se scuture toamnele" (înscris); "trandafirii-şi dezbracă/ impudic petalele/ pe streşini curg ploile gri/ pădurea rugineşte pustie" (Zvoniri de toamnă) etc.
Adevăratele poezii încep acolo unde se sfîrşesc pe hîrtie. Am uitat cine a spus-o, dar ideea mi-a revenit în minte citind versurile lui Solo Juster. Prin concizia lor sugestivă, ele mizează constant pe colaborarea receptorului, chemat să preia şi să ducă mai departe muzica interioară a poemelor. Nu faptul concret, transcris în nuditatea lui, ci semnificaţiile evocate de el au darul de a reverbera în conştiinţă şi de a trezi emoţia poetică: "bocănitul securilor/ zguduie frunzişul/ şi păsări zboară speriate// mai păstrează imprimată/ părerea copacului doborît/ un vid vertical în pădure// în liniştea foşnită de vînt/ păsări revin speriate/ la cuiburi care nu mai sînt" (Se doboară un copac în pădure). Textul este emblematic pentru dispoziţiile crepusculare ale poetului, atent la tot ce, în sine sau în juru-i, înseamnă amurg, sfîrşit de ciclu sau presimţiri ale acestora: "ascult cum se topeşte clipa" (Din turn); "sunată ora marelui plictis/ sunt doldora de-acum de toate/ tot ce a fost de zis/ s-a zis" (Sunată ora); "obosite stelele/ sclipind cărunte/ au îmbătrînit pe cer" (Stelară); "a fost ca-n lumi care-au trecut/ ori poate n-au fost niciodată" (A fost, n-a fost)...
Concentrat cu precădere asupra eului propriu, liricul nu rămîne totuşi opac la dramele lumii în care trăieşte: calmul livezilor de portocali e sfîşiat de explozia unei bombe (Iarnă verde); o mamă îşi plînge fiul ucis: "ce vesel era cînd a plecat// ecoul paşilor lui n-are să mai sune/ urcînd scara cîte două trepte odată" (Bocet); "moartea stă la pîndă sub măslini" (Pîndă sub măslini). Dar dăinuirea milenară a locurilor poartă în ea speranţa păcii; poetul aruncă o punte peste timp, desenînd un peisaj care poate fi al erei biblice sau, deopotrivă, al veacului nostru: "gust sărat de furtună/ aduce vîntul din larguri/ răvăşind frunza măslinilor// păscîndu-şi iezii printre stînci/ ca într-un dans păşesc/ canaanitele// cînd cad primele ploi/ răcorind dogoarea verii/ a pîine caldă/ şi a must dulce de struguri/ miros sînii/ fetelor din Canaan" (Canaanitele). Asemenea accente îmblînzesc sau răscumpără tristeţea, oboseala, amărăciunea. Două motive recurente (lacul de onix şi ochii verzi ai iubitei), la care se adaugă mici adieri prerafaelite ("îngeri transparenţi aprind făcliile de ceară" - Insula), fixează lirica lui Solo Juster în descendenţa simbolismului, îmbogăţit cu experienţele poetice ulterioare şi trecut prin filtrul personal al autorului: "la răscrucea de vînturi/ cînd steaua albă ar pieri/ în lacul de onix/ vor tresări codrii plecîndu-şi frunzişul// ochii-mi se vor stinge/ în lacrima ta/ verde// (...) să nu plîngi/ la răscrucea de vînturi/ senină/ de mine/ aminte să-ţi aduci" (Steaua albă).