orice retrospectivă seamănă cu
rememorarea unei întoarceri la
şcoală, în ambele cazuri, dacă
n-ai fost, înveţi, dacă ai fost, recapitulezi. Ăsta
a fost sentimentul pe care l-am trăit din secunda
în care am intrat în Galeria Romană, unde familia
lui Mihai Horea a binevoit să ne aducă aminte
că în lumea asta a noastră, plină de artişti
şi mai puţin de artă, după cum ar spune unii
şi chiar spun alţii, cel dispărut în urmă cu
câţiva ani încă înseamnă ceva. Ceea ce este
foarte adevărat. Iar cu ocazia predocumentării
am reuşit să intru în posesia unei informaţii
de-a dreptul surprinzătoare, anume că fratele
pictorului, poetul Ion Horea, este la rândul său
absolvent de Nicolae Grigorescu, de unde, îmi şi
explic, acum, bineînţeles, cu ce instrumente
lucrează poezia sa ale cărei imagini curg spre o
temă ce tinde să îngheţe în ramă, precum se
întâmplă în ciclul din cartea Umbra plopilor.
Pentru că, mă pot lăsa certat aici de orice critic,
cronicar, istoric de artă, teoretician sau cum ar
mai vrea acela să se numească, tot traseul artei
acesteia, căreia i s-a găsit şi o denominaţie mai
potrivită, aceea de a fi vizuală, îşi cere dreptul de
a fi, înainte de toate, o poveste... Unde este însă
povestea din arta lui Mihai Horea, căreia alţi
comentatori înaintea mea îi atribuiau spectaculoase
etichetări, dintre care cea mai bine aplicată ar fi,
tot după opinia mea, cea de abstracţionist de
primă mână prin dedicaţia aproape eroică, aplecată
asupra unei demonstraţii ce nu poate să-ţi aducă
glorie, de excomunicare, culmea, a naraţiunii
din ramă, în favoarea studierii infinitelor valori,
date de adâncirea continuă înlăuntrul culorii,
prin aplicarea tehnicii de supunere, prin confruntare,
a opusului ei. O spune, nu cu aceste cuvinte, întrun
interviu, cumnatul său, pictorul Mihai Sârbulescu,
divulgând pasiunea care-l fixează pe Mihai Horea
în faţa şevaletului, după întâlnirea cu arta lui
Ciucurencu, dar mai ales după întâlnirea cu
studiul culorii la care-l trimite, la fel ca pe protagoniştii
experimentului timişorean, cunoscut sub numele
de Grupul Sigma, Paul Klee sau celălalt teoretician
al Şcolii Bauhaus, Johannes Itten, când descoperă
că între cald şi rece sunt infinitele nuanţe ale
cooperării. Să ne întoarcem la povestea, schiţată
abia în retrospectiva de la Galeria Romană, pe
care iniţiatorii au numit-o exact aşa, Cald şi Rece,
sumară ce-i drept, dar suficient de argumentată
încât să se lege într-o probă de rezistenţă a
explicitării carierei artistice a lui Mihai Horea!
Probabil făcut în timpul primei tinereţi, portretul
tatălui lui Brassai, unde, pictorul îşi experimentează
talentul de a portretiza pe un subiect, pe care-l
aduce înlăuntrul ramei, ce poate fi el însuşi o
provocare spre dezlegarea relaţiilor, poate în
exerciţiul vreunei cercetări sau documentări,
cum se întâmplă, se întâmpla şi atunci, cu studenţii,
pe o temă dată, legate de viitor prin cunoscutul,
de acum, artist fotograf. Abia mai târziu
ajunge în librării cartea acestuia despre Paris şi
Picasso, dar am luat această legătură ca pe o
încercare de contextualizare în raport cu ce va
putea să fie el însuşi, cu acest acroşament…
parizian, în lumea artei româneşti. Mai există în
această zonă, a începuturilor, lucrări care îl
anunţă pe viitorul abstracţionist, dar nu putem
să nu legăm toată această cădere în capcana
modernităţii decât ca pe o şansă, tocmai prin
faptul că se apropie de Hans Mattis – Teutsch,
regăsit şi în expoziţia de aici prin câteva studii
pe care le-aş rezuma ca încercări de a despărţi
recele de cald, prin folosirea unor arce, mai întâi
decupate din realitatea imediată, a grădinii,
pădurii, cărora le smulge, cum făcea cu un secol
şi ceva în urmă un Paul Gauguin, numai amănuntul
acela, ramura, ramul, al interesului curiozităţii
sale. Aşadar, acesta ar fi punctul de plecare spre
etapa cea mai fructuoasă a carierei, căutând să
aducă laolaltă recele şi caldul, pentru că – nu-i
aşa? – nu există culoare pură, paleta sa de pictor
este masa laboratorului său de lucru pe care
aşază strat după strat, după minuţioase strategii,
îmbrăţişându-le laolaltă pe cele calde cu cele reci.
După cum observaţi, vorbim despre perechea
cald-rece, nu despre rece şi cald, pentru că spaţiul
dinlăuntrul exerciţiului său este unul încărcat
de energii ce-şi asumă absorbţii de alinare pe
măsura suportabilităţii fiinţei. Tehnic vorbind,
povestea acestei forme de abstractizare aminteşte
de ceea ce făcea Leonardo da Vinci cu cinci sute
de ani în urmă, când executa acest fel de exerciţii
de suprapunere de straturi de culoare ce se
transparentizau, asumându-şi printr-un proces
de contaminare fiecare umbra celeilalte şi invers...
admitem că ne supunem unui exerciţiu de
vizualizare a unui fenomen natural şi privim,
cât putem să rezistăm, într-un punct fix al
văzduhului şi avem în scurt timp efectul intrării
într-un vortex, soarele se sparge ca un gălbenuş
de ou şi inundă acel văzduh ce ar putea să ne
absoarbă....
O vatră de jar se fărâmiţează pe măsură
ce energia se duce spre margine; artistul creionează
planul descompunerii, adăugând, pe măsură
ce se depărtează sau se apropie de centru, culoarea
temporizatoare şi obţine o unică apă a lunecării
spre căutarea nuanţei visate a fenomenului fizic,
observat cândva, poate la începutul facerii lumii.
Altfel orice citire a suprafeţelor poate să devină
greu de adus la o înţelegere, pe care artistul nici
nu şi-a propus-o poate; cine a spus că arta
abstractă nu se poate şi nici nu trebuie să fie
interpretată, ar putea să aibă dreptate, dar sunt
şi cazuri, ca în cel de faţă, când tehnicalitatea
demersului este prin sine însuşi chiar artă!
Iar această artă – sau non-artă, cum îi spunea
cu o oarecare nesiguranţă un critic pe sub al
cărui text trecea, paradoxal, vântul autosuficienţei
hermeneutice – imortalizează emoţia dintr-un
anumit punct al zilei, al anului, al vârstei, al
timpului tău. Este, ar trebui să recunoaştem, în
tot acest fenomen un frison existenţialist
imortalizat în stare pură. Ca şi cum ai face un
simplu exerciţiu de citire a fondului unui tablou
înăuntrul căruia urmează să figureze Cézanne.
Sau, cum spunea un confrate mai tânăr al
artistului Mihai Horea, Christian Paraschiv,
artistul se află în plină desfăşurare a singurătăţii
sale!
