Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronică Literară:
În căutarea poeziei de Cosmin Ciotloş

Ion Mureşan, Oglinda aburită.
Eseuri conversaţionale Bistriţa, Charmides, 2013, 228 pag.


Eseurile conversaţionale din Oglinda aburită ar putea destitui una din cele mai rezistente legende privitoare la Ion Mureşan: aceea a parcimoniei. Un autor care în aproape treizeci şi cinci de ani (câţi au trecut de la debut) publică, mari şi late, patru cărţi (dacă o adăugăm în listă şi pe aceea, din 1998, dedicată poeticii urmei) nu pare sortit unei cariere publicistice, care presupune, cum ştim, o anume prodigalitate şi, până la urmă, o periculoasă uşurinţă stilistică.

Or, Mureşan era, până mai ieri, poetul prin excelenţă; absolut încântător în asumarea misiunii sale (căci aşa vede el poezia, ca pe o misiune) şi în cel mai înalt grad dezinteresat de eventuale întreprinderi accesorii. Rarele şi altminteri agreabilele lui intervenţii „teoretice” nu-i entuziasmau decât pe fani. În acest peisaj, Oglinda aburită cade ca o surpriză. Cel puţin pentru mine, care, cu două-trei excepţii, nu ştiam de existenţa acestor texte. Îmi erau cunoscute, în schimb, altele, scurte editoriale tematice, lăsate însă pe dinafara cuprinsului.
În ciuda tradiţiei genului (pe care Alexandru Vlad o reconstituie foarte exact în cuvântul-înainte al cărţii), secvenţele de aici mi se par mai degrabă schiţe decât eseuri (fie ele şi conversaţionale). Sigur, apetitul speculativ al lui Ion Mureşan e în permanenţă alert, şi, sigur, ideaţia concurează anecdoticul. Dar ele nu apar niciodată decât la capătul câte unui ceremonial, de factură prozastică, acesta. E de-ajuns să parcurgem câteva începuturi, în succesiunea lor: „M-am străduit ani la rând să ţin zugravii departe de apartamentul meu, fără să ştiu prea bine de ce” (p. 19); „Dusul copiilor la grădinţă e o problemă greu de rezolvat” (p. 26); „În clasa I, şcoala nu a apucat încă să asmută haita de convenţii asupra sincerităţii” (p. 32); „«Eu nu am avut o copilărie corectă», mi-a spus fiica mea cea mică” (p. 34); „Eram ţânc la ţară. De cum dădea omătul şi până se desprimăvăra, veneau la noi femei bătrâne cu furca” (p. 41); „Cu ceva vreme în urmă, am văzut la televizor un reportaj care m-a uns la inimă” (p. 51). Şi aşa mai departe.
Sunt mici proze, pornind fiecare de la câte un episod aşa zicând cu tâlc. Unui bun prieten îi mor, pe rând, într-un interval foarte scurt, mama şi o mătuşă. Complicaţiilor administrative (căci, cum spune Mureşan ingenios, „omul e o fiinţă care nu se poate îngropa singură”) li se mai adaugă una: fiul descoperă în cutia poştală o scrisoare abia sosită şi întru totul deconcertantă. O scrisoare adresată mamei de către mătuşă. „Morţii”, constată prietenul îndoliat, „au început să-şi scrie unii altora” (p. 214). De aici, o serie de consideraţii asupra genului epistolar, văzut ca o formă de sincronizare tacticoasă a sinelui cu trecerea timpului („fiecare scrisoare este o epistolă către noi înşine”) şi, de ce nu de amânare, de întârziere a destinului. În primplan rămâne însă, dincolo de aceste alegaţii, dincolo de reflecţii şi de concluzii, întâmplarea iniţială.
E, de altfel, o regulă în Oglinda aburită, care debordează de personaje formidabile. Pe unele, Ion Mureşan le cunoaşte din copilărie (sunt multe pagini frumoase despre satul natal); pe altele le descoperă pe neaşteptate şi se lasă fascinat de ele. Costică a lui Mitroi, un Mitică transilvan, rămâne, dintre toate, emblematic: „Venea la gard, ne făcea semne disperate cu degetul să ne apropiem, apoi îşi punea degetul peste buze, să tăcem şi în sfârşit, după ce îşi sprijinea sapa de gard, ne spunea cu o voce conspirativă:
- Năşicilor, bine că v-am văzut ! Dumnezeu v-a scos în calea mea. Vreau să vă spun ceva, dar să rămână între noi, că e de belea. Făceam ochii mari şi îl asiguram că secretul va fi bine păstrat. Abia atunci continua, cu o voce şoptită:
- Năşicilor, azi-noapte, pe la două, două şi ceva, aţi auzit ceva ?
Îi spuneam şi noi, tot în şoaptă, că nu am auzit nimic, dar nimic, nimic, pe la ora două, două şi ceva şi aşteptam să aflăm grozăvia de secret.
- Nici eu, ne şoptea Costică, că la ora aceea dormeam” (p. 42).
Cele mai multe dintre personajele acestei cărţi sunt nişte indivizi bizari, de acelaşi fel (dar nu de acelaşi calibru) cu Costică a lui Mitroi. Cazuri, poate, tragice, dar nicidecum deznădăjduite. Toţi au un umor spontan care parcă îi apără de dezastre (sau de conştientizarea lor în registru de lamento). Oameni simpli, dotaţi cu obsesii în fond pilduitoare (nu e lipsit de semnificaţie că abia foarte puţini dintre ei sunt scriitori; singurul al cărui contur face excepţie Prozatorul, bunul prieten în filigranul căruia se poate recunoaşte figura lui Alexandru Vlad). Inşi ai paradoxelor, admirabili deci, în primul rând, prin expresivitatea apucăturilor lor: o bătrânică care strânge în propria debara cantităţi imense de reziduuri; un protestatar care intră în greva foamei exact atât cât durează o mahmureală; o femeie care vrea să se asigure că, de va cădea de pe scară, va avea, cel puţin, martori.
Mai puţin ofertantă mi se pare explorarea rolului social, reportericesc, al acestor categorii de personaje. Chiar dacă-şi pune cartea în siajul unor fraze ale lui Montaigne, Ion Mureşan nu e un moralist. Sau, oricum, nu e un moralist îngust. Că el configurează, aici, o lume, e cert. Numai că lumea din Oglinda aburită e consubstanţială cu lumea poeziei sale. Există, tot la Mureşan, în cartea Alcool (2010), un vers care ar putea fi extins din aproape în aproape şi asupra acestei comunităţi de strânsură. E vorba acolo despre „săracii alcoolici”, cărora nimeni nu se încumetă să le spună, niciodată, „o vorbă bună”. N-avem, e drept, în Oglinda aburită, prea mulţi dipsomani (de fapt, aceştia aproape că lipsesc). Avem, în schimb, „suciţi” cât încape. Capabili şi ei să populeze un paradis nu neapărat artificial. Demni şi ei de a fi ascultaţi, consolaţi şi înţeleşi.
Nu alfel vor fi fost cinicii din antichitatea greacă, la care Ion Mureşan s-a raportat dintotdeauna cu simpatie (Diogene e, de altfel, pomenit chiar aici). A intra în logica acestor insurgenţi fără simbrie e un joc spiritual care echivalează cu o experienţă poetică. Urmărindule raţionamentele stranii, Mureşan le învaţă tipicul şi le reduce la „manierisme logice” asupra cărora se poate glosa la infinit. Avantajul său e că n-o face din exterior, că nu-şi arogă postura unui diagnostician. Dimpotrivă, el, maestrul, se comportă faţă de ei ca un ucenic într-ale insolitului.
Pasiunea de a construi utopii e doar un exemplu. Iar între aceste scenarii, exemplar mi se pare acela avându-i în centru pe „poeţii de tren” (pp. 50 - 53) pe care Mureşan îi şi vede umplând gările şi concurând unii cu alţii pe rute cât mai lungi.
Alteori, lecţiile acestea conduc la adevărate viziuni, poetice prin tot (dar în spiritul poeziei lui Ion Mureşan), mai puţin prin prozodie. Câteva paragrafe din Nunţile necesare (pp. 180 - 182) sunt oricând citabile printre cele mai bune poeme ale anului tocmai încheiat. Nici paginile despre marea artă a înghiţirii pastilelor (pp. 202 - 204) şi despre complicatele deliberări interioare pe care le necesită un asemenea gest cotidian nu sunt de neglijat.
Poate că uneori, în vârtejul acestor proze, dintr-o întreagă scenă nu rămâne decât o replică. Dar dacă replica aceea e memorabilă (uneori într-atât de izbitoare încât ar putea fi nuanţată şi generalizată), cum se întâmplă în fragmentul acesta), totul e salvat:
„- Nu vă supăraţi, nu sunteţi cumva dumneavoastră poştaşul ?
Sculptorul neagă că ar fi poştaşul. Şi apoi, el are barbă.
- Mă gândeam, îi răspunse băbuţa, că, de când vă aştept eu, v-a crescut barba” [subl. mea, C.C.] (pp. 77).
Restul e extaz analitic (o raritate la Ion Mureşan, foarte sceptic de obicei când vine vorba de a explica poezia): „Aşteptarea îndelungată a făcut-o pe femeie să-şi piardă orice urmă de logică. Normal ar fi fost să spună că, de atâta aşteptare, ei i-a crescut barba sau, ca în Amintirile lui Creangă, că «i s-au lungit urechile». Dar nu, băbuţa transferase consecinţele aşteptării asupra celui aşteptat, probabil ca o pedeapsă că nu a venit la timp” (p. 77).
S-ar putea să exagerez, dar văd în felul cum sunt dispuse tematic piesele acestei cărţi (care începe cu reflexele copilăriei şi sfârşeşte cu ritualurile ieşirii definitive din scenă) o ambiţie a coerenţei de natură aproape romanescă. În orice caz, ordinea capitolelor nu e aleatorie. În chip de addenda există, la finalul acestei cărţi, un interviu luat de Ion Mureşan unui autor de „verşuri” (adică de poezioare funerare în care cel dispărut „are cuvântul” pentru ultima oară). Este acolo, în filigran, o întreagă „sociologie” literară surprinsă dialectal: de la tabieturile acestui „scriitor” al comunităţii (care compune în toiul nopţii, ca romanticii) până la „bursa” rurală a producţiilor sale (aceasta rămânând constantă decenii de-a rândul, indiferentă la inflaţie). Încheierea e una en fanfare.
Chiar dacă scrie rar şi publică şi mai rar, un mare poet ştie cum să ţină trează poezia din viaţa sa. Oglinda aburită o dovedeşte cu vârf şi îndesat.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara