„Spre Răsărit“ – sau, în altă versiune, „la început“
– „Dumnezeu a sădit o grădină în Eden“; este ceea
ce ne spune cartea Genezei (citim selectiv capitolele
al doilea şi al treilea); grădina i-a dat-o lui Adam să
locuiască în ea şi să o lucreze. Acolo Adam a pus nume
tuturor vieţuitoarelor, acolo a fost
plăsmuită Eva, acolo s-a petrecut
gustarea fructului oprit, de-acolo
au fost alungaţi părinţii omenirii.
În spatele lor porţile grădinii s-au
închis păzite de heruvimi şi de
„sabia de foc cea rotitoare“. Grădina
– pe greceşte parádeisos, Eden –
numele ebraic care înseamnă
„desfătare“: grădina desfătărilor.
În paralel cu textul biblic, memoria
culturală păstrează, de dinainte
de afirmarea creştinismului,
amintirea unei vîrste de aur
care găzduieşte o umanitate ce
nu cunoaşte nici un fel de suferinţe,
dar şi amintirea unor spaţii post
mortemdestinate drepţilor (Cîmpiile
Elizee, Insulele Fericiţilor) sau a
unor ţinuturi unde o organizare
politică perfectă îi face pe oameni
fericiţi (Atlantida platonică). Aşa cum arată Jean
Delumeau într-o carte celebră1, originile veterotestamentare
şi greco-latine sînt sintetizate de autorii
creştini din primele secole într-o concepţie nu
întotdeauna coerentă în privinţa detaliilor, dar unitară
în liniile ei fundamentale: paradisul terestru
există, deşi este inaccesibil; asta nu îl impiedică să
rămînă o ţintă a căutărilor: chiar dacă grădina este
închisă, împrejurimile ei trebuie să fie mirific de
bogate şi nu e puţin lucru să ajungi acolo, străbătînd
pericole şi înfruntînd tot felul de monştri.
Evul Mediu european a crezut constant că
acest loc în care primii oameni şi-au decis condiţia
există undeva, pe pămînt. Hărţile medievale îl
marchează cu regularitate, iar majoritatea călătorilor
europeni care parcurg drumurile asiatice – sau care
stau în cabinetul lor redactînd cărţi de călătorii
imaginare ce trec drept jurnale ale unor călătorii
reale – îl pomenesc mereu şi regăsesc semne ale
apropierii lui în zonele pe care le străbat. Ştim că
a fost localizat pe rînd în Armenia, în Media, în
Palestina, în sudul Arabiei, în zona fertilă dintre
Tigru şi Eufrat, în China, în India, în Ceylon şi în
Sumatra. Toma de Aquino nu exclude situarea
lui sub ecuator. Dante îl află pe culmea muntelui
Purgatoriului, în emisfera sudică, în punctul
diametral opus Ierusalimului, scenă a Răstignirii:
locul căderii omului şi al răscumpărării lui formează,
astfel, o frumoasă simetrie. Cristofor Columb,
încredinţat că a ajuns în Răsărit navigînd spre
Apus, consideră că se găseşte în proximitatea
Paradisului Terestru cînd contemplă vărsarea
fluviului Orinoco în răstimpul celei de-a treia
călătorii americane (1498-1500).
Această concepţie asupra Paradisului,
dominantă în cadrul creştinismului medieval
occidental, intersectează tradiţia nordică a Irlandei
(Hibernia, cum o numeau cei vechi) în care povestiri
cu conţinut escatologic ale mitologiei celtice
sînt creştinate în diferite grade începînd cu secolul
al VI-lea şi propun un univers literar unde un loc
central este ocupat de un tărîm supranatural pe
care cercetătorii l-au asemănat adesea cu Insulele
Fericiţilor ori cu Cîmpiile Elizee. În acest cadru
apare o scriere problematică din multe puncte de
vedere (datare, surse, gen literar etc.): Călătoria
sfîntului abate Brendan (Navigatio Sancti Brendani
abbatis), al cărei autor a rămas necunoscut.
Acest text este publicat pentru prima
oară în româneşte de către editura Polirom (Colecţia
„Biblioteca medievală“) în ediţie bilingvă îngrijită
de Emanuel Grosu. Aceluiaşi autor îi aparţin
traducerea (condusă cu fineţe), notele şi comentariile
(generoase), tabelul cronologic şi un studiu erudit
(Geografia unui ocean de simboluri: o lectură
„uşoară“) care discută spinoasa chestiune a datării
– probabil secolele VIII-IX – aducînd argumente
personale în favoarea unei datări de început de
secol IX; catalogarea surselor (hibernice şi creştine),
alegoria personajelor, abordarea literară a timpului
şi spaţiului precum şi analiza valorilor simbolice
ale numerelor situează opera în lumina multiplelor
relaţii pe care le întreţine cu scrierile patristice
şi cu literatura didactică a latinităţii medievale.
Un pasionant şi consistent studiu introductiv
(Călătoria Sfîntului abate Brendan şi immrama
irlandeze) este semnat de Corin Braga, experimentat
cercetător al imaginarului medieval care-i înfăţisează
cititorului acest textprivit din perspectiva mitologiei
şi a literaturii celtico-irlandeze. Asistăm, mai întîi,
la o prezentare detaliată a genurilor narative
hibernice care vorbesc despre accesul la „tărîmul
celălalt“, în special echtrai ,
„aventuri“ centrate pe descrierea
aspectului fabulos al acestui tărîm
şi immrama, călătorii maritime
care îi poartă pe protagonişti
printre pericolele şi fenomenele
mirabile ale unui univers populat
de făpturi pentru plăsmuirea
cărora îşi dau mîna imaginarul
tradiţional irlandez şi cel creştin.
Apoi, cercetătorul prezintă
morfologia narativă a genurilor
respective precizînd care sînt
secvenţele narative fundamentale
şi motivele recurente: astfel,
„materia irlandeză“ este atent
analizată conform modelului
structuralist al lui V. I. Propp,
arătîndu-se, în acelaşi timp, în
ce mod aceasta s-a modificat
printr-un proces continuu de
resemantizare din perspectivă creştină.
Sfîntul Brendan, sărbătorit pe 16 mai în
calendarul catolic, a fost un călugăr irlandez
care a trăit între 484 şi 577, a întemeiat o mănăstire
la Clonfert şi a întreprins, după cît se pare, o serie
de călătorii maritime. Navigatio..., o naraţiune
complet fictivă, desigur, despre călătoria sa de
şapte ani în căutarea insulei paradisiace (Terra
Repromissionis Sanctorum – „Pămîntul făgăduinţei
al celor Sfinţi“) a avut un succes remarcabil: s-a
transmis în 141 de manuscrise şi a fost tradusă
în aglo-normandă, în dialect toscan şi veneţian,
în franceza veche, în catalană şi germană. Interesant
este că textul este „adaptabil“: e integrat în enciclopedia
în versuri Image du monde (1245) a lui Gossuin de
Metz şi în versiunea catalană a compilaţiei hagiografice
a lui Iacobus a Voragine, Legenda aurea. Hărţile
şi atlasele medievaleşi renascentiste păstrează
amintirea unei Insule a Sfîntului Brendan pe
care o localizează în diferite locuri: spre sud,
în dreptul Africii; în apropierea Ecuatorului,
între Insulele Capului Verde şi Insula Cipangu,
Japonia de azi. La începutul secolului al XVIIIlea
încă existau exploratori care o căutau. Nu
au lipsit nici cei care să creadă că sfîntul irlandez
este primul european care ar fi ajuns în America.
Ce oferă textul? Un palpitant periplu insular
de şapte ani a cărui desfăşurare e marcată de
principalele etape ale calendarului liturgic: într-o
insulă sînt mese care se aştern singure, în alta trei
coruri – de copii, de tineri şi de bătrîni – intonează
neîntrerupt psalmi, o alta e populată de păsări
ce sînt, de fapt, îngerii ce n-au fost capabili
să se împotrivească ferm „duşmanului
strămoşesc“, o alta este spinarea unui
monstru marin; navigatorii asistă la lupta
dintre un grifon şi o pasăre gigantică,
traversează o mare transparentă pe fundul
căreia văd cum înoată peştii; după ce trec
de o coloană de cristal înconjurată de o
plasă (axis mundi?) ajung aproape de
infern şi stau de vorbă cu Iuda care îşi
petrece zilele de duminică şi perioadele
de mare sacralitate liturgică în afara
infernului, pe o stîncă din mijlocul oceanului;
în fine, Brendan şi însoţitorii săi acostează
în insula paradisiacă a cărei lumină
este Christos: aici află că drumul le-a fost
atît de lung (textul ne spune că putea fi
străbătut în nu mai mult de un ceas!)
fiindcă Domnul a vrut să le arate tainele
Sale din marele ocean. Aşadar, ne aflăm
în faţa unui itinerar spiritual – o alegorie
a parcursului individual al mîntuirii ce
are drept premise pelerinajul şi călătoria
de cunoaştere: o extrem de interesantă
ţesătură de doctrină creştină, conţinuturi
mitico-folclorice, date din zestrea erudiţiei
de tip enciclopedic şi indicii de realism
(cum se construieşte ambarcaţiunea curragh, de
pildă). Medievalii au citit-o, probabil, cu sufletul
la gură. Mai avem, oare, apetenţa lor de a căuta
Paradisul, măcar prin lectură?
1 Jean Delumeau, Grădina desfătărilor. O istorie a Paradisului, Bucureşti, Humanitas, 1997, pp. 7-24.