Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Actualitatea:
În competiţie cu dublul meu de Barbu Cioculescu


Să te pomeneşti nitam-nisam cu un individ leit semănându-ţi şi care, adresându-ţi cuvântul, dă sunet aceloraşi întorsături de frază ce esenţial te diferenţiază de ceilalţi muritori, poate fi o încercare dintre cele mai stresante ale unei vieţi – şi poate chiar momentul când aceasta ia brusc sfârşit – ca o ofrandă adusă prea neaşteptatei împrejurări.

În literatură, Dostoievski s-a ocupat de asemenea cazuri, iar la distanţă de oceane, Edgar Allan Poe, urmaţi de cohorte de prozatori vâslind în reci sudori către golfurile postmodernismului. Spaima unei asemenea întâlniri, mai nedorită decât vizita fiscului sau denunţul celui care ştia sursa norocului de pe urma căruia te-ai făcut cu un automobil de opt sute de milioane de lei, garajul şi vila aferentă, este fără de seamăn, lasă urme fie şi celui mai placid dintre semeni.

Mai convenabil este să accepţi că fiecare producător de umbră de pe curba suprafaţă a albastrei noastre planete posedă un alt personaj corespunzându-i, cu identice trăsături – grupă de sânge, greutate, înălţime, mustaţă – dar viind la acel pol opus al pământului unde lucrurile se văd pe dos. De acolo, de nespus de departe, nici un risc de a te ciocni cu dublul tău când îţi e lumea mai dragă, tuşindu-ţi în ureche, în troliebuz, spre a-ţi transmite gripa lui exotică. Eu unul am avut în familie o mătuşă, de o extraordinară sensibilitate şi nu prea fericită în viaţă şi care, păşind în salonul cu grele draperii de catifea s-a văzut pe sine, în picioare, drept, zicându-şi: „Ce e cu tine, sărmană Paula?”

Cu asemenea zestre în familie, eram încredinţat că, încrucişându-mă cu dublul meu, la loc deschis, nici n-aş clipi. Cel mult, m-aş uita să văd dacă are şi umbră, ca nu cumva, sub înfăţişarea dublului meu să se prezinte cineva cu care nu este recomandabil să porţi discuţii, necum profitabil să închei contracte – pe termen nedefinit. E drept că nici nu-mi băteam capul!

Parcă a fost ieri, mă îndreptam, pe frunze veştede cu sfârâit molcom călcând, spre şcoala generală unde sălăşluieşte centrul de votare, familiar mie, o dată ce, la dejiste alegeri, depuneam în urna de acolo votul meu patriotic, laolaltă cu 99 % dintre conaţionali, iar mai pe urmă, în ceauşistă epocă, de 99,99 %, da-uri civice. Apoi, nu-mi a-mintesc, însă este probabil să fi votat şi la acele înălţătoare alegeri când 100 la sută dintre românaşi – de maghiari nu mai vorbesc – s-au pronunţat pentru.

Încă nu ploua, pe lângă mine Anastasia duios trecea, apoi, ca traşi de mecanice pluguri, nişte pensionari mistuiţi de beteşuguri – centrul de votare mă aştepta cu poarta mare, decizia mea de a vota noua Constituţie era irevocabilă, iremisibilă, introspectivă, nenegociabilă, profund responsabilă – ce zic, absolută – rod al unei prelungite meditaţii – şi doar cu o jumătate de veac în urmă promovasem cu media maximă examenul de drept constituţional – parole d’honneur!

Înaintam calm, destins, luminos, ideea de a fi părtaş la istorica promulgare, într-o Românie gata-gata să treacă pragul U. E., la ceas de duminicală înserare, mă legăna până la reverie, îmi dădea, cum obşteşte se spune, aripi, când, deodată, din dreptul unui castan ce mai spulbera pumni de lacrimi, un ins într-o geacă ponosită mi se aşeză de-a curmezişul, mai să mă ia în braţe. Zise, crâncen:

– Ce-ai de gând, frăţioare? În prima clipă nu l-am scrutat din prjiviri, cum iarăşi se scrie, dar vocea lui, vag guturală, în ciuda unei indeniabile, inconfundabile muzicalităţi, mă făcu să tresar. L-am privit atunci atent, vreun dubiu nu mai era cu putinţă, intrusul în sărăcăcioasa-i ţinută, îmi semăna întru totul. Am făcut, pe semne, mutra acră a celui care, urcând în tramvai pentru cincisprezece staţii, nu găseşte loc liber – este chiar posibil să fi dat un pas îndărăt: veţi recunoaşte că nu e lucru de toate zilele să te afli acostat de dublul tău, nu mai spun să-l vezi cu acea şapcă neagră de pâslă pe care o arborează pensionarii, cu nişte şalupe în picioare de dinainte de Revoluţie, iar pe nas cu ochelari chinezeşti de zece ori mai ieftini decât cei din vitrine. Veţi ghici, prin urmare, că numai plăcere nu mi-a făcut...

– Deci, continuă acela, întinzându-mi o mână bătătorită, te aşteptai să cobor dintr-un Masseratti roşu, într-un costum Armani, cu cravată Pierre Cardin la gât şi pantofi italieneşti de trei milioane perechea – şi să nu-mi trag sufletul, până nu votez?

– Doar n-ai să absentezi de la cea mai sacră datorie cetăţenească, de natură să ne schimbe viaţa în bine şi anume numaidecât?

– Adică, de ce n-aş trage chiulul? – şi-mi tăie calea.

– Mă fantomă, îi zisei, parafrazând stilul fabulelor lui Breslaşu, ce motive te împing la dezertare poţi avea, eu nu ştiu, dar buletin de populaţie oricum n-ai.

– Deci, zise acela, exhibând o dantură cu colţi lipsă, ăsta ce-ar fi, şi flutură un buletin de populaţie jerpelit de vremi, l-am recunoscut fără efort. Intenţionam să i-l retrag, dar ipochimenul fu mai spontan, şi-l trase înapoi.

– Ce câştigi? l-am întrebat, cu îndoiala celui care simte că pierde. N-ar fi mai bine să votăm amândoi? Poate că se poate!

– Deci, sigur că se poate, dar uite că nu vroiesc. Nu rabd ca această Justiţie care mi-a fript zilele, să mai şi vorbească pe ungureşte, ca brazda noastră strămoşească să fie cotropită de cei ce n-au izbutit să ne-o ia pe cale militară, ca ultima fabrică să instre în ghearele străinilor. Nu mă duc, nu mă duc, nu mă duc...

Mi se făcuse lehamite de toţi şi de toate.

– Nu-nţelegi, i-am replicat, că e şase seara şi de-abia treizeci şi cinci la sută din populaţie s-a înfăţişat la urne? Acum îl împingeam cu degetul. Cu paşi cabraţi, pătrundeam pe aleea finală, simţeam cum îi creşte împotrivirea, mă lăsam la voia întâmplării. De la un geam deschis un iz fierbinte de cozonac tocmai scos din cuptor ne ţâşni în nări. Dublul meu se poticni, ca săgetat.

– Ascultă, i-am strigat, dacă mergi la vot, acolo e tombolă!

– Tombolă?

– Cu televizoare color din ultima generaţie – ecran plat, teletex. Ai televizor?

– Deci, n-am.

– Şi este bufet, cu brioşe, cu sărăţele, fursecuri, sucuri de fructe – la discreţie. De când n-ai mai pus în gură alune americane, migdale. Ce zici de o cafeluţă, în pahar de plastic mare?

Pierdut, făcu un semn cu mâna: trimitea la un trecut fabulos.

– Deci, să mă duc, şopti. Dar să ştii că voi vota împotrivă.

– Excelent. Totul e să votezi, restul se aranjează pe urmă.

– Dar să ştii că mi-e gura amară!

– Te vei îndulci, îţi garantez.

L-am petrecut până la uşă, eu n-am mai intrat: m-am dus la primul bistrou, m-am aşezat la o mesuţă de un singur loc, unde am comandat cea mai scumpă bere, Corona, mexicană. La orele douăzeci, când părăseam localul, încă douăzeci la sută din alegători, într-un iureş năpraznic, de soiul aceluia care i-a dat peste cap pe Baiazid, pe hanul tătar, pe cine n-ai gândit, în fine, luaseră cu asalt secţiile de votare. Fiecare cu dublul lui, îmi ziceam, acuma când Europa era salvată, în zona ei cea mai estică. Şi mi l-am închipuit pe dublul preşedintelui Ion Iliescu deschinzând cu prudenţă treptele cu covorul uzat pe alocuri ale unei modeste rezidenţe, spre a urca într-o Pobedă la a treia reparaţie capitală, urmat de dl. Cozmâncă pe o motoretă Carpaţi-Lancer, recondiţionată în Israel. Grăbeau către aceeaşi şedinţă a camerelor reunite, unde printr-o promptă decizie se din nou modifica o Constituţie, astfel încât fiecare Cameră să-şi aibă propriile atribuţii, Parlamentul o sută douăzeci de membri, Senatul şaizeci, cu automata excludere a traseiştilor. Aievea, într-o Românie aspirând să intre în Uniunea Mondială, ce-i împrumuta Constituţia, legislaţia împotriva corupţiei, organizarea administrativă, modelul Justiţiei.

Dar mai cu seamă originalul sistem de impozitare, cu trend descrescând de la optzeci la sută, plătibili de cei cu venituri mici, la cinci la sută, pentru cei cu venituri mari de tot. În ăst chip, cu toţii devin egali în faţa dărilor, simplificând enorm, totodată, un aparat birocratic gata să se prăbuşească. Un măreţ dublu general mi se alcătuia în faţa ochilor minţii. Cât despre dublul meu, întâlnirea fusese prea animată şi în strânsoarea nevoilor, prea scurtă, ca să-l fi întrebat ce meserie învârteşte, ce profesie onorează? Cârpaci, cu atelier la demisol? Ceasornicar, cu chilie la stradă? Dascăl, după aspectul înfrigurat, în şcoli neîncălzite?

Şi mi-a părut rău că nu l-am poftit în faţa uşii mele, să-i trec o pereche de ghete, odată ce purtăm acelaşi număr la pantofi, o ţoală mai puţin ponosită, o pălărie şi adresa altui frate, care să-i repare dantura. Acesta e statutul regretelor: sunt întotdeauna târzii – şi zadarnice.

Berea, în schimb, a fost grozavă. Iar Constituţia s-a votat. Uff!