Poate că în mod ciudat, în cultura largă s-a fixat un fel de legendă despre un Mozart pueril şi caraghios, urît de moarte de un rasat şi manierat Salieri. La asta a pus umărul piesa lui Peter Shaffer, „Amadeus”, dar, mai cu seamă, filmul cu acelaşi titlu al lui Milos Forman din 1984.

Şi dramaturgul, şi cineastul au marcat, de nenumărate ori, ideea de puternică ficţionalitatea a operelor domniilor lor. Cu toate acestea, foarte mulţi se mulţumesc şi astăzi să se lase inspiraţi de aura poveştii de la curtea Împăratului Josef al Austriei cu un compozitor, se pare, genial, dar cam nebun, caraghios, umoral, naiv şi nu tocmai manierat, care rîde zgomotos şi vulgar, Mozart, şi un compozitor, pianist, profesor respectat, capel maestru al Austriei, un domn cu adevărat de curte, Antonio Salieri, care l-a urît şi chiar omorît pe Mozart, înţelegînd şi invidiind, în acelaşi timp, geniul acestuia. E aproape imposibil să combaţi, în anumite cercuri, „adevărul” piesei sau, mai degrabă, acela al filmului, o remarcabilă bijuterie cinematografică şi actoricească, cu largă difuzare şi cu impact pe măsură. Între Mozart şi Salieri este o diferenţă de doar şase ani, unul este născut în 1756, iar celălalt, în 1750. Nu vorbim despre un domn venerabil în relaţie cu un puşti. Nu vorbim despre bădărănii la curtea Împăratului, nici despre o sărăcie lucie a lui Mozart. Nebunia lui este Geniul lui. Salieri şi Mozart au convieţuit civilizat, au colaborat, au compus împreună, au fost şi disensiuni între ei, firesc, Mozart îl face vinovat de anumite jocuri de la curte, de anumite receptări ale unor opere, în special a „Nunţii lui Figaro”. Dar Salieri este ales profesorul de pian al celui mai mic băiat al lui Mozart şi, deloc în ultimul rînd, Salieri este cel care a simţit şi descifrat, cu adevărat, unicitatea minţii acestui compozitor uriaş. Care a schimbat Muzica şi Lumea.

Peter Shaffer a scris un text extrem de puternic şi de marcant despre doi artişti, despre un geniu şi despre unul de rînd, despre har divin şi mediocritate, despre lupta cu Dumnezeu a celui din urmă că nu i-a fost dăruită lui înzestrarea Cerului. Shaffer a urmărit fantastic în cele două personaje ale lui relaţia pornind de la datele lui Salieri, un compozitor obişnuit, dar un muzician complex, de a identifica geniul celuilalt, a lui Mozart. Lupta lui Salieri este cu Dumnezeu, mai înainte de orice. Invidia este un sentiment mărunt, omenesc. Salieri, protagonistul piesei, de fapt, se confruntă direct cu Divinitatea pentru că a decis să pună în altcineva, în Mozart, de pildă, geniul. Iar lui i-a dat corvoada să priceapă asta. Salieri nu îşi acceptă crucea. Se revoltă continuu şi îl înfruntă pe Dumnezeu o viaţă, pînă la capăt, pentru această opţiune. Shaffer amestecă în ficţiunea sa cîte ceva din unele adevăruri, din tonul unor scrisori, din unele răbufniri ale lui Mozart care îl socoteşte vinovat pe Salieri de proaste primiri ale unor compoziţii, din faptul că nu reuşeşte să fie profesorul fiicei Împăratului, din ţesătura relaţiilor cu francmasoneria, din, se pare, confesiunea lui Salieri de pe patul de spital, cu cîteva zile înainte să moară, neconfirmată, însă, nici de doctorul care l-a îngrijit, nici de cei doi asistenţi care nu s-au dezlipit de el, confesiune în care îşi asuma uciderea lui Mozart. Îmi vine să spun, ar fi vrut el... măcar atîta să manevreze în viaţa lui Mozart. Dacă restul, tot, a venit de Sus. Shaffer îi aduce personajului său Salieri un pigment în plus în piesa lui. Dureros de iute. Un omenesc acut, mărunt, uneori, poate înjositor. Salieri încearcă să o seducă pe Constanze, soţia lui Mozart, pentru a-i oferi acestuia slujba mult dorită. Dar se „mulţumeşte” autoflagelîndu-se, citind manuscrisele uluitoare şi impecabile ale geniului, pe care le primeşte pentru o noapte, în loc de amor. Salieri îi pune piedici lui Mozart folosindu-se de poziţia sa la Curte, de funcţiile nenumărate, de codul manierat al comportamentului şi al discursurilor, de echilibrul care nu-l părăseşte, parcă, niciodată. Salieri i se arată lui Mozart ca fiind una dintre nălucile lui chinuitoare, care îl bîntuie cu ceva vreme înainte de moarte. Salieri nu face nimic ca Mozart să fie înmormîntat altfel, ştiind ce merită. În piesă, Shaffer accentuează povestea cu cimitirul comun, groapa comună pe o zi friguroasă, cu vînt şi ploaie. În realitate, Mozart este dus la groapa comună a celor ce nu sînt aristocraţi într-o zi de decembrie blîndă.

Tot zbuciumul lui Salieri, toată neliniştea pe care o are, în piesă, din pricina lui Mozart, a lui Dumnezeu, de fapt, tot reproşul pe care îl face mereu că nu a fost ales el în locul lui Mozart, toate mişcările şi opera construite cu ochii la Celălalt... toate şi încă zeci de nuanţe fine, subtile, absolut tulburătoare sînt în spectacolul Amadeus al lui Victor Ioan Frunză de la Teatrul Metropolis şi în ceea ce fac actorii George Costin, Salieri, şi Andrei Huţuleac, Mozart. Am rămas prizonieră în transa jocului lor. În ceeea ce îi luminează şi îi întunecă pe scenă. La un metru şi puţin de mine. În luciditatea jocului, în momente de delir, de zvîcnire a harului sau a chinului, în inflexiunile din voci, în neputinţa unui gest sau a unei priviri rătăcite, pierdute, în farmecul complice al scenelor în doi, în forţa fiecăruia în parte. Ştiu bine textul acesta. Impecabil tradus aici de Adrian Solomon. Dar, la un moment dat, parcă auzeam pentru prima dată suspinele acestui Salieri, parcă suferinţa îl biciuia aievea, în faţa mea, şi îi lua minţile. Un actor cu faţa contorsionată de durere. Împietrit. Ascultînd o operă sau alta, intrigat de un Mozart infantil şi uşuratic, grobian adesea, ridicol în apariţii, excentric şi fără de măsură în gesturi şi cerinţe faţă de Împărat. Dar cîtă măsură în acest spectacol! Cîtă rigoare şi cîtă dedicare!... Aceeaşi trupă formată şi fidelă şcolii Frunză, aceeaşi actori cu care regizorul lucrează excepţional, montare după montare, texte complet diferite, ample sau nu, cu scenografia Adrianei Grand, minimalistă sau de anvergură, cu o voluptate uriaşă faţă de cuvînt şi de tot ce naşte acesta în Actor şi în Imagine. Nu vreau să-mi dozez admiraţia. Sînt fascinată de acest spectacol, de performanţa actorilor Andrei Huţuleac şi George Costin. Am stat trei ore pe un fotoliu, în budoarul lui Salieri cel bătrîn. Cu puţin timp înainte de moarte. Pare că nu a existat şi nu există, pentru el, decît Mozart. Sau Dumnezeu. Sau Mozart ca unealtă a lui Dumnezeu, ca intermediar între ceea ce este ordinar şi ceea ce este extraordinar, între ceea ce este normal şi ceea ce este genial. El nu a fost Geniul. A fost cel care să îl recunoască. Pînă la moarte, Salieri se revoltă. Îl vedem bătrîn, bolnav, aproape descompus, într-un scaun cu rotile, în micul său budoar. Cu cîteva gesturi îşi şterge machiajul. Şi o luăm, împreună, de la început. O mărturisire la vedere. O viaţă care îi trece ca o clipă în faţa ochilor, a minţii şi a sufletului. Îl privesc pe George Costin şi îi admir construcţia unui discurs dificil, deloc monocord, versatil, diabolic, pe alocuri, împovărat tot timpul de ce nu i-a fost dat lui Salieri. De harul divin şi suprem. Salieri nu a fost un nimeni, un personaj secund. Tocmai de aici şi drama lui. Victor Ioan Frunză alege pentru această confesiune sala Studio a Teatrului Metropolis. Perfectă pentru raportul cu publicul. Într-o intimitate totală, mai acută şi mai directă ca orice, se joacă acest Amadeus. Pe o scenă mică, cu cîteva elemente de baroc al timpului, cu cîteva piese ce definesc schimbări de spaţiu, cu cîteva fotolii şi cortine pictate care dau anvergura locurilor, Palat, saloane maiestuoase, săli superbe de operă, Victor Ioan Frunză, Adriana Grand, George Costin, Andrei Huţuleac, Nicoleta Hâncu, Adrian Nicolae, Sorin Miron, Alexandru Pavel, Carol Ionescu, cu alte cuvinte, trupa regizorului, precum şi ceilalţi tineri din distribuţie, ne iniţiază în lumea patimilor lui Salieri, a unicităţii lui Mozart, în lumea unei muzici care îi aparţine lui Dumnezeu... şi nouă, tuturor. Arta înseamnă şi generozitate. Şi asta se vede în ceea ce s-a întîmplat de ani buni cu aceşti artişti şi cu trupa lor. Tot generozitate se numeşte şi participarea extraordinară în spectacol, live, a tenorului Robert Nagy. Şi a pianistei Csibi Andreea. Şi intuiţia lui George Ivaşcu de a produce spectacolele lui Frunză cu aceşti actori remarcabili, însoţiţi de construcţia vizuală unică a Adrianei Grand. Nimic din ce face Andrei Huţuleac sau George Costin nu este hazard. Fiecare din personajele lor poartă date clare, linii lungi, frumoase, salturi, curbe scurte, tăiate fin şi ferm. Din pînda lui Salieri se alimentează admiraţia. Şi invidia... Uşurinţa cu care Mozart compune într-un timp scurt îl paralizează pe Salieri. Şi îl fascinează, în acelaşi timp. Semnul geniului este citit de o valoare. Altfel, cum?... Amadeus de la Metropolis este un spectacol de cameră extrem de puternic şi de răscolitor. Un spectacol important, un spectacol de autor, într-un cu totul alt registru, un spectacol marca Victor Ioan Frunză-Adriana Grand-George Costin-Adrian Huţuleac.

Teatrul „Metropolis”, Bucureşti: „Amadeus” de Peter Shaffer. În româneşte de Adrian Solomon. Versiunea scenică: Victor Ioan Frunză. Direcţia de scenă: Adriana Grand. Dramaturg: Adrian Nicolae. Pregătirea muzicală şi piano live: Csibi Andreea. Distribuţia: George Costin, Andrei Huţuleac, Nicoleta Hâncu, Alexandru Pavel, Adrian Nicolae, Sorin Miron, Alin Florea, Carol Ionescu, Voicu Aaniţei, Mădălina Craiu, Ariana Presan, Andrei Redniciuc, Sorin Flutur, Alexandru Grădinaru. Cu participarea extraordinară a tenorului Robert Nagy.