Sunt puține orchestrele lumii muzicale actuale care își mențin standardele profesionale înalte, indiferent de prestația efectivă a șefului de orchestră care le conduce. Vorba vine „indiferent”.
Teoretic vorbind, un dirijor bun ajunge, mai devreme sau mai târziu, să conducă o orchestră bună. Am în vedere condiția șefului permanent de orchestră, a directorului artistic, cel care stabilește orientarea ansamblului pe o perioadă de câteva stagiuni, cel care preia responsabilitatea profesională pe o perioadă de mai mulți ani și anume, politica repertorială, identitatea timbrală, echilibrul general al sonorităților, personalitatea ansamblului. Exemplul notoriu îl reprezintă, în zilele noastre, Sir Simon Rattle la conducerea Filarmonicii berlineze – își termină mandatul în viitoarea stagiune. Sau Zubin Mehta la conducerea Filarmonicii israeliene – recent și-a încheiat funcția de dirijor permanent al ansamblului. Exemplele sunt numeroase. Alte colective simfonice, cum este, spre exemplu, Orchestre de la Suisse Romande din Geneva, au fost create de veritabili ctitori, de personalități dirijorale intrate în legendă, așa cum a fost, în prima jumătate a secolului trecut, marele Erenst Ansermet. Însemnele profesionale sădite cu un secol în urmă rămân și astăzi valabile!
Există și ansambluri orchestrale de condiție sensibil diferită. Cu ani în urmă, în finele secolului trecut, sub conducerea lui Sergiu Celibidache, Filarmonica din München dobândise pe bună dreptate un uimitor renume internațional. Momente de adevărat miracol artistic au putut fi urmărite în evoluția acestui colectiv orchestral, inclusiv la București, imediat după anul 1989. Cu anume regret am putut constata că în urma plecării în eternitate a maestrului, colectivul orchestral a revenit la condiția obișnuită a asamblurilor similare de nivel mediu bun din Germania.
Statutul dirijorului invitat este altul. În relația cu un colectiv simfonic de puternică personalitate, multe aspecte nu pot fi modificate pe durata câtorva repetiții. Mai mult, în situații de bună cunoaștere reciprocă, în cazul unui înalt profesionalism al ansamblului – și în condițiile actuale ale economiei de piață! – un dirijor celebru, bine vehiculat, precum Lorin Mazel intra direct în concert, fără repetiții. Anterior, eventual în relația cu concert-maestrul ansamblului, erau stabilite doar coordonatele generale ale evoluției evenimentelor muzicale; …situație blamată de o manieră vehementă de același Sergiu Celibidache. Indiferent de prestația șefului de orchestră, asemenea colective simfonice, puține la număr, nu coboară sub nivelul de bună reprezentativitate. Este adevărat, excelența rezolvărilor în plan sonor nu suplinește nașterea emoției și susținerea spirituală a actului artistic. Marea majoritate a colectivelor simfonice, cele absolut valabile din punctul de vedere profesional, fluctuează în prestația acestora în funcție de personalitatea șefului de orchestră, a dirijorului ce conduce, la un moment dat, actul comunicării artistice; el are de stabilit coordonate decisive, în funcție de datele partiturii, de posibilitățile ansamblului, de adevărul iscat între notele partiturii. În acest din urmă caz, șeful de orchestră poate ridica semnificativ valoarea comunicării artistice antrenând disponibilitățile fiecărui muzician al ansamblului sau, dimpotrivă, poate aluneca pe panta unor comodități tacit acceptate de ambele părți.
Colectivele simfonice bucureștene, Filarmonica și Orchestra Națională Radio, au găsit pe această direcție rezolvări proprii, în bună parte convenabile. Nu au putut apela la formula dirijorului permanent, dar au știut să invite șefi de orchestră care, cu demnitate profesională, au ridicat calitatea actului artistic la nivelul exigențelor partiturii. Am în vedere, spre exemplu, recentul concert al Filarmonicii bucureștene cu dirijorul Camil Marinescu la pupitru, un apropiat al colectivului orchestral al instituției. Știe a susține dramaturgii ample. Fie că este vorba de marile simfonii postromantice semnate de Bruckner sau de Mahler, fie că împlinește un mare opus orchestral cum este cea de a 5-cea Simfonie, lucrare realmente grandioasă, terminată cu totul recent de compozitorul Adrian Iorgulescu. Se poate vorbi de o dramaturgie autentică ce are la bază condiționările unei gândiri simfonice care evită, cum era de așteptat, mijloacele simfonismului tradițional extins pe o perioadă de mai bine de două secole și jumătate. Poți găsi, însă, în această amplă construcție reverberații ale cugetului ce ating zone afunde ale unei atitudini lucide, întrebătoare, mai rar întâlnită în componistica europeană a ultimilor ani. Desfășurată pe parcursul a trei mari părți ce se succed fără întrerupere, lucrarea solicită și, în egală măsură, suprasolicită atât atenția, concentrarea memebrilor marelui aparat orchestral, cât și ale publicului. ~n plan componistic se poate glosa mult pe direcția implicării artistului în ce privește observarea destinelor actuale; ale noastre, ale individului ce cugetă cu vădită îngrijorare. Principiul contrastelor se extinde de la nivelul micro la cel macro al construcției. Spre finalul lucrării, momentul „imploziei asumate”, Iorgulescu explicitează aceste investigații de o manieră ce slăbește atenția ascultătorului pe care ar dori a-l implica în acest impresionant excurs. „Închisă și compactă, suficientă sieși, – declară autorul lucrării – derularea fonică se revendică și se nutrește suveran din matricea propriului „ADN”. Și eu care am considerat că derularea este una muzicală ! Este cea mai mare lucrare simfonică românească actuală, oferită de Filarmonica bucureșteană, de dirijorul Camil Marinescu, în anii din urmă. La nivelul șefului de orchestră, faptul este meritoriu. La nivelul instituției, nu! Este firesc ca în cazul Filarmonicii, susținută de bugetul central al țării, de noi toți, asemenea evenimente ce privesc etalarea valorilor naționale, să fie create cu sporită frecvență.
Tot la pupitrul Filarmonicii, dirijorul Christian Badea susține de ani buni actul salutar privind menținerea colectivului orchestral la nivelul bunelor formații similare din Europa. O face cu implicare deseori incisivă, cu evidentă dăruire profesională. Acțiune reușită de cele mai multe ori, cum s-a întâmplat acest lucru relativ recent, când a fost prezentată prima Simfonie, în do minor, de Johannes Brahms. Consistența sonorităților ansamblului s-a regăsit în coerența construcției. Regretabil, cu o săptămână mai înainte, pe parcursul susținerii Simfoniei în re minor de Schumann, un demers similar nu a stârnit însă un efect pe măsură, din partea colectivului orchestral.
La distanță de peste o sută de ani din momentul creației, Filarmonica bucureșteană a găzduit, în sfârșit, lucrări ale compozitorilor celei de a doua școli muzicale vieneze; anume „Im Sommerwind” de Anton Webern, sub conducerea lui Christian Badea, și Simfonia de Cameră nr.2, de Arnold Schönberg, prezentată sub baghera lui Christian Zacharias, artist ce se bucură de o imensă simpatie la București. Tot sub conducerea domniei sale, Simfonia nr.91, în mi bemol major, de Joseph Haydn, a adus exemplaritatea unei luminozități structurale ce caracterizează perioada „de aur” a clasicismului în perioada primei școli muzicale vieneze.
La Sala Radio, în compania Orchestrei Naționale, celebra Messa da Requiem de Giuseppe Verdi, a fost realizată cu participarea sopranei Irina Iordăchescu, a mezzosopranei Aura Twarowska, a tenorului Cosmin Ifrim, a basului Marius Boloș, a Corului Academic pregatit de maestrul Ciprian Șuțu și sub conducerea dirijorului Joulien Salemkour, un artist pe cât de întreprinzător pe atât de imaginativ; cu totul coerentă, întreaga realizare a fost consecvent marcată de contrastele unei viziuni quasi-cinematografice proprii lui Hector Berlioz mai mult decât de dramatismul substanței romantice care a hrănit întreaga creație verdiană. În fine, o variantă posibilă.
Dar unul dintre momentele de vârf privind evoluția colectivului simfonic al Radiodifuziunii, momentul de grație al unei întâlniri de semnificație, a fost oferit cu prilejul recentului concert bucureștean susținut sub conducerea dirijorului Misha Katz. Simfonia în mi minor, „din lumea nouă”, de Antonin Dvorak, a fost animată de vocația dirijorului de a-i inspira pe colaboratorii săi. Se poate vorbi de o vibrație poetică indusă, deloc fluctuantă, pe durata întregii dramaturgii a lucrării, viziune împărtășită de fiecare membru al colectivului orchestral. Nu greșesc, în ciuda unei mișcări scenice în parte exagerate, O.N.R. a fost condusă spre nivelul cel înalt la care evoluează colectivele simfonice ale marilor radiodifuziuni europene. Deci, se poate !