Poezia actuală a lui Ion Horea ilustrează un crepuscul al vîrstei pe fundalul unui crepuscul al unei epoci poetice. Epocă începută cu Alecsandri, trecînd prin Şt. O. Iosif, mergînd pînă la Arghezi, Voiculescu, Ion Barbu, Fundoianu, din galeria căreia apare, desprins precum o figură tutelară, Ion Pillat.
Finalul acesteia e omagiat nu doar printr-un discurs ce-i captează spiritul robust-melancolic, ci şi litera, prin inserturi de factura a ceea ce se numeşte acum textualism: „«Ar trebui un cîntec…» al pietrelor de prund/ Cînd valuri pier în spumă, din «jocul» lor «secund»” (Nu timpul…). Sau: „Şi se-ntîlneau sub vremuri – foşneau la drumuri plopii –/ Cu mama lui Vieru, «bunica-mi Calyopi»…” (Elegie la Prut). E vorba de-o abordare a tradiţiei ca o temă aptă nu de a inhiba, ci de a pune în valoare valenţele personale ale poetului. Aşa cum madlena lui Proust declanşează un torent de amintiri, contactul cu predecesorii îl introduce în lumea proprie. Semnalele exterioare primesc replica din spaţiul acesteia, care astfel o confirmă elegiac. Oscilaţia între real şi ireal reprezintă atît o celebrare a ceea ce dispare în mişcarea tectonică a poeziei, cît şi un fapt de introspecţie. Muzicalitatea e aidoma unui văl azvîrlit asupra golului dublu, exterior şi lăuntric: „Sînt locuri depărtate ca un ecou prelung/ Pe unde, dus pe gînduri, aş vrea să mai ajung./ Cum am rămas pe malul înalt, nici nu mai ştiu./ Atîta ştiu, că totul mi se părea tîrziu/ Şi pentru mine, totul a fost doar începutul./ Eram la Prut, spre seară, eram doar eu şi Prutul./ Încolo, Basarabii, Buceacuri, Bucovine,/ şi maluri după maluri se prăbuşeau în mine./ Un clopot, peste ape, mai stins şi tot mai rar/ Înfiora tăcerea de peisaj lunar” (Elegie la Prut). Uneori ţăcănitul ca de ceasornic pe care-l produc versurile induce concreteţea implacabilă a timpului: „Ori din aproapele/ Ori din departele/ Vremuri îngroape-le/ Patimi deşartele// Neguri se lasă/ Pe altedăţile/ Cum te apasă/ Singurătăţile” (Retro). Nu întîmplător Ion Horea cultivă prozodia tradiţională. Avem a face pe de o parte cu un gest de protocol faţă de trecut, pe de alta cu o măsură de disciplinare a imaginii ce riscă a deveni aproximativă, evanescentă. Poetica susţine astfel un curs al acesteia în exactitatea identificării de sine. Formalul strict al cadenţei prozodice se confruntă cu informalul priveliştilor: „Să fie nori acele contururi colosale,/ Ori bolovani de gheaţă în care-ar fi să vezi/ Făpturi de zei, să fie cupole de biserici?/ Tu eşti numai frunzişul acestui plop, să tremuri/ Sub cerul fără-astîmpăr” (Nici urmă…). Menţionînd „ciudate bîntuiri de omături”, „o răscruce de flăcări şi rumoare”, „fantastice asfinţiri”, autorul consemnează recursul său la un imaginar livrat nemijlocit de simţuri, precum o eliberare pe care nu şovăie însă a o jertfi, intrînd în blînda captivitate a ritmului şi rimelor. Vădit, Ion Horea luptă cu golul. Gol al cărui corelativ este, în economia creaţiei, indicibilul. Un mijloc al defensivei îl formează fără doar şi poate cultura formulei poetice anterioare, care-i acordă bardului un echilibru, o certitudine că utopia poate fi consemnată ca atare. Altă tactică: rememorarea copilăriei. Ceea ce înseamnă descinderea într-o zonă agrestă, cu specific transilvan. Procedeu de fapt al prozei, care însă are aici rolul de a fortifica lirismul printro paradoxală personalizare care este impersonalizarea. Inefabilul e încercuit de termeni neaoşi, prin preciziuni stradale şi geografice, descriind cercul biografic al ardeleanului acum vieţuitor în Capitală: „O răzbunare a cărnii tale sfîrşite, a lutului/ Către-o zăranie dinspre nălucirile începutului,/ O dibuire prin umbrele anilor, vanii,/ Coasta Vaideiului repetată prin mirifice Transilvanii,/ Ori numai lampa din amintire, în nopţile mele de vară/ Cînd a început să mă apese această sfîntă povară./ Pe-atunci eram trimisul norilor pe lespedea cerului,/ Acum sînt un simplu cetăţean al cartierului” (Lespede). Unele stihuri sînt îndesate asemenea unui sac cu detalii gospodăreşti, cu vorbe poporane: „O altă lege-a dăruirii nu-i,/ Oricît ar fi să-ntorci şi să despături/ Din ploi şi neguri, turme şi omături/ Sub dunga lor văzută din chicui/ Sarmatice încovoieri şi pături/ În văluriri de ape albăstrui./ Le-aduni în saci, în buţi ori în coşărci,/ Le sui în pod şi-n stogul din ogradă,/ Pe masă şi-n hambare să se vadă,/ În zbor de grauri şi mirări de ţărci” (Dealuri). Aceasta ar fi ispita materiei. Care bate însă progresiv în retragere, în favoarea unor stări albe, de reducţie plastică, de tremur pur afectiv. Culoarea e tot mai puţină, schiţele în creion predomină (Crochiu). Nemaiferindu-se de gol, poetul îşi îndreaptă uimirea asupra acestuia, plonjînd în incognoscibil: „Necunoscuţi în juru-mi, eu însumi necunoscutul,/ În asfinţit îmi caut, scăpat în unde, scutul” (Hălăduiri). Un punct zero al poeziei, echivalînd cu o premisă a increatului.
