Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronică Literară:
În arcane de pădure de Cosmin Ciotloş

Alt paradox, după cel pe care l-am semnalat săptă mâna trecută, priveşte receptarea noului volum al lui Dan Sociu, Vino cu mine ştiu exact unde mergem. Deşi topurile de sfârşit de an o înregistrează (adeseori chiar pe prima poziţie), comentariile continuă să se lase aşteptate. Nu vreau să spun că în opţiunile bilanţiere ale tinerilor mei colegi a prevalat simpatia pentru activismul lui Dan Sociu. Nici gând. Sunt absolut convins că Vino cu mine... le-a plăcut (aşa cum mi-a plăcut şi mie). Fără, însă, să-şi poată explica prea bine de ce.
Adevărul e că, în ciuda politropismului său (care nu se referă numai la pendulările între poezie şi proză, ci şi la felul în care îşi administrează formulele poetice), numele lui Dan Sociu e în continuare asociat minimalismului cotidian pe care l-a practicat la început (în Borcane bine legate, bani pentru încă o săptămână şi, trei ani mai târziu, în Cântece eXcesive). Într-un articol dedicat poeziei postrevoluţionare, Mircea Cărtărescu tot aşa îl înregistrează: ca pe cel mai talentat exponent al acestei direcţii. Descrierea e corectă doar până la un punct. Evident, chiar de tot nu se putea schimba Dan Sociu într-un deceniu. Numai că, plictisit el însuşi de emulaţia acestei abordări reportericeşti a realului (care a dat destui epigoni), s-a orientat către o poezie cu substrat cultural ceva mai adânc. A început, adică, să scrie mai „poetic”. Poate că titlul volumului Pavor nocturn (2011) reprezintă şi un indiciu al acestei „treziri din coşmar”. În orice caz, după Poezii naive şi sentimentale (2012), întorsătura e certă. Să mai spun că un ciclu întreg se numeşte Sonete în alexandrini? Nici atunci, critica nu s-a sesizat: cartea a avut doar două cronici: una semnată de Daniel Cristea-Enache (în „Observator cultural”), cealaltă, cu voia dumneavoastră, de mine (bineînţelesc, aici, în România literară).
Cu Vino cu mine ştiu exact unde mergem situaţia e şi mai complicată. Pentru că Sociu se revendică acum dintr-o atitudine lirică pe cât de uşor de identificat, pe atât de greu de admis (în anul de graţie 2014). Cititorii o recunosc, dar nu prea le vine să o spună cu voce tare. E vorba, malgré tout, de un anume coté simbolist. Desigur, unul adus la zi, acomodat stilului prozaizant al lui Dan Sociu, dar, în fine, simbolist:
„îi suspectez pe prietenii mei că au înnebunit/ şi bănuiesc că şi ei mă suspectează pe mine./ Ultima oară, lângă debarcader, ne-am făcut teste/ pe imaginea întunecată a pădurii şi imaginea pădurii în lac./ Eu am văzut un iepure, pescuia cu urechile/ Gabi a văzut una dintre creaturile alea pufoase de doliu/ pe care le cumperi să uite pe cineva drag în locul tău./ Anto a văzut cenuşa pădurii./ Se făcuse friguţ, ciorile mai bătrâne, cele ce-au zburat peste părinţii noştri/ când se duceau la şcoală şi peste noi când ne întorceam/ se retrăgeau spre Rahova./ Abia dimineaţă a devenit evident că pădurea şi umbra copacilor în lac/ au mereu aceleaşi forme, stupide şi fixe/ că nebunia e în pădure şi-n lac sau în decorator, nu în noi./ Ciorile ne-au privit cu ochii înţelegători ai tinereţii/ şi ne-au ajutat să ne înţelegem mânia” (pp. 7-8).
Am ales să încep seria citatelor tocmai cu acesta pentru a nu lăsa senzaţia că judecata mea e una tematică. Primordială e, aici, atmosfera întru totul difuză, rezultat al unor proiecţii de conştiinţă, al unor voluntare alterări a simţurilor, şi nu cele câteva aluzii disimulate: la „pădurea de simboluri”, la „corbii poetului Tradem”, la macedonskianul Rondel al trecutului („Iată Pometeştii, iată Adâncata...”). Oricâte trimiteri de acest fel există în minusculul volum al lui Dan Sociu, ele sunt, în demonstraţia mea, doar probe secundare. Din punctul meu de vedere, acestea reprezintă doar mărci ale distanţării, menite să atragă zgomotos atenţia cititorului neprevenit (aşa cum faimoasele intertexte ale poeţilor generaţiei optzeci nu erau decât „geamanduri” ostentative, indicând adâncimile culturale ale aşa-numitei „noi sensibilităţi”).
Încep, totuşi cu aceste note subsidiare, dintr-un scrupul aşa zicând cronicăresc. Ce surprinde în primul rând e abundenţa imageriei „meteorologice” (care pentru Sociu cel de până azi nu părea să aibă vreo importanţă). Acum aproape că nu există poem în care vremea (surprinsă în toate nuanţele ei, mai cu seamă pluviale) să nu-şi facă loc: „Plouă bogat şi fără suflet peste căsuţa sociopatului uitată în câmp” (p. 9); „era ultima ploaie din acea toamnă şi ploaia se oprise la jumătatea ferestrei/ ca şi cum n-ar fi ştiut dacă să cadă sau nu” (p. 10); „şi lacrimile lor erau instrumentele mele morbide/ cum e părul tău rar şi alb, mamă, instrumentul vântului/ în serile ploioase când te întorci de la şcoală” (p. 12); „Muream în fiecare iarnă şi câinii îmi mâncau oasele/ şi el mă aştepta într-o căsuţă de chirpici, la marginea lagărului” (p. 13); „lacul simte apropierea ploii, s-a încreţit ca un măr/ căzut sub bancheta din spate a troleibuzului” (p. 16); „pentru că numai marea şi vara sunt sfinte” (p. 25). Majoritatea memorabile, funcţionând ca poeme în sine, fără ambiţii descriptive.
Spuneam că nu tematic trebuie să evaluăm aceste imagini. Melancolia conţinută în ele funcţionează în locul a ceea ce altădată la Sociu era tranzitivitate. Nu e întâmplător că probabil cel mai frumos astfel de „raport” stabileşte o stranie conexiune (îmi vine s-o numesc „corespondenţă”) cu memoria: „E interesant cum ne începem poveştile cu o descriere a vremii/ ca şi cum am fi înţeles că primul lucru de spus despre noi/ e că plouă, ninge, bate vântul sau nu// Sunt şi poveşti care se petrec în afara vremii,/ dar e greu să le spui că din păcate/ aceleaşi poveşti se întâmplă şi în afara memoriei”. Şi continuă, pe un ton trucat scientist: „Experţii sunt din ce în ce mai convinşi/ că sediul memoriei nu e în creier, că amintirile sunt stocate în mişcările norilor/ în curenţii de aer, în vaporii de apă şi în furtunile solare” (p. 5).
Firesc, se asociază şi un presentiment al morţii. Câteva poeme sunt rostite de o voce îndărătul căreia carnea „parc-a murit de mult”. E, însă, cu totul altceva decât la colegii de generaţie (doar biologică) ai lui Dan Sociu; adică altceva decât o catacreză. Discursul e rece şi pare a avea de-a face mai curând cu zen-budismul. (O posibilă lectură a titlului acestui volum ne şi trimite de altfel la Upanişade, la acel „vino şi stai lângă mine şi taci”, prin care s-ar traduce). Aş putea convoca în continuare altă sumă de referinţe. Mă limitez la una singură, de tot evidentă, şi care poate explica într-o măsură semnificativă întreaga „filozofie a compoziţiei” de aici: „Undeva pe marginea autostrăzii se adunase lume./ Se pare că o fetiţă se înecase în fosa septică/ şi se opriseră să-i asculte cântecul. Nu vă duceţi/ a croncănit GPSul, dar tu te-ai dus” (p. 20). Corbul lui Edgar Poe şi, desigur, toate implicaţiile lui sunt condensate (şi actualizate cu o discreţie ea însăşi remarcabilă) în trei versuri.
Totuşi, dincolo de aceste exerciţii de arheologie, se întâmplă cu Vino cu mine ştiu exact unde mergem ceea ce chiar autorul prevedea (la p. 22): îl desfacem, îi descoperim nucleul şi, surpriză, nu găsim nici un mecanism. Faptul că Dan Sociu a ales să reviziteze tocmai o perioadă în care, în poezie, inefabilul e suveran face ca gestul său să nu aibă nimic de paradă culturală. După un deceniu în care a exersat dicţiunea directă şi numai aparent antimetaforică, el explorează pe neaşteptate emoţiile de dincolo de expresie. Caracteristic pentru această încercare (adaug: reuşită fără rest) e ultimul poem din carte, care începe cu o insolitare de toată isprava: „nu există emoţii/ pentru ce simt acum/ parcă ducem împreună/ copilul beat la şcoală” (p. 27).
De aceea, foarte greu de comentat (chiar şi în regim impresionist) Vino cu mine ştiu exact unde mergem a întrunit doar consensul tacit al criticii revuistice de la noi. Neobişnuită, poezia de aici este tocmai pentru că se apropie de definiţia (aş zice: cea mai tipică şi cea mai curată) a poeziei. Pe marginea căreia improvizaţia n-are ce căuta. La 35 de ani, Dan Sociu e un poet care nu mai poate fi ocolit.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara