Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronică Literară:
În apărarea unui roman de Cosmin Ciotloş

Adriana Bittel, Fototeca. Temă cu variaţiuni,
Bucureşti, Editura Humanitas, 2015, 176 pag.

Excelenţa atinsă de Adriana Bittel în proza scurtă (de asemenea reeditată la Humanitas) a făcut ca acest mic roman să alunece, pe nedrept, într-un plan secund. Citit astăzi, însă, Fototeca surprinde prin ceea ce aş numi prospeţimea stilului. E răspunsul la întrebarea în jurul căreia îşi construia Monica Lovinescu cronica radiofonică acum douăzeci şi cinci de ani (în 14 septembrie 1990). Nerostită, sau în tot cazul ocolită cu prudenţă, aceasta s-ar putea rezuma astfel: când va veni momentul în care ne vom putea apropia de acest roman făcând abstracţie de referinţele lui politice ?

Nu e vorba numai de a-i constata valoarea (evidentă, aceasta), ci de a o ajunge la o asemenea concluzie pe calea regală a literaturii, cu alte cuvinte la capătul unei experienţe epurate de reziduuri ale memoriei şi ale istoriei. „S-ar putea ca lectura noastră să fie infidelă. Prea obsedată de o plagă de care societatea românească n-a reuşit încă să se însănătoşească deplin”, afirma, în intervenţia de care vorbeam, Monica Lovinescu, amortizând în spiritul bunei relativităţi (aşa cum numai criticii veritabili sunt în stare s-o facă) propriile convingeri de fond. Cert e că, imediat după apariţie (1989), Fototeca n-ar fi avut, pur şi simplu, cum să beneficieze de o lectură aşa-zicând inocentă. Sunt atâtea indicii plasate strategic în cele puţin peste 170 de pagini ale cărţii încât chiar şi pentru cei mai puţin familiarizaţi cu aşa-numitele „şopârle”, tentaţia de a le înregistra reală. Unele trimiteri sunt aproape indiscutabile, ridiculizând (o dată în plus...) neglijenţa cenzurii, care n-a băgat de seamă şarja conţinută într-un personaj altminteri anodin ca nea Gigi, responsabil cu retuşarea fotografiilor: „Avea o trusă cu foarfeci, pensule fine, tuşuri şi tuburi de tempera, o deschidea tacticos, îşi punea ochelarii şi întâi privea în lumină poza de retuşat. Apoi scuipa pe ea («scuipatul e cel mai bun mijloc de degresare»), îşi alegea ca un chirurg instrumentele şi pornea cu poftă la lucru, exclamând din când în când satisfăcut «a-şaa». Trucajele sale (să ia din două poze diferite capul şi corpul, să reducă înălţimea unui personaj tăindu-i picioarele şi punândui pantofii mai sus, amănunte de fineţe ca nuanţa părului, «a-şaa, acum să-l facem mai bronet», «năsucu ! o umbră aici, una dincolo, ia uite ce păpuşică» sau îndepărtarea unor elemente nedorite) mutilau pozele, luciul lor se umplea de pete mate, dar nea Gigi lucra în perspectiva zincului şi a hârtiei de ziar, pe andrucuri nu se mai vedea intervenţia, iar în revistă nici atât” (p. 112).

Sunt scene al căror umor nu e străin de anecdotica (în bună măsură reală) a redacţiilor vremii. Nici limba de lemn a activiştilor culturali nu e cruţată, Adriana Bittel construind poveşti fastuoase care să asigure, prin biografie, cadrul de existenţă (psihopatologic, e drept, dar nu mai puţin lipsit de haz) al unor monştri tragici ca Lucreţia Oprea. Chiar sub deghizament, pamfletul e zdrobitor. În lumina lui, aceste stereotipii (de tipul „o dezbatere matură şi responsabilă asupra destinului în contemporaneitate”, cu care tânăra îşi cucereşte viitorul soţ) nu sunt nişte simple eschive neangajante, practicate de nevoie şi maşinal. Nici vorbă. E nevoie de o anume înzestrare, hipertrofiată în cazul Lucreţiei. Încă din copilărie, aceasta dezvoltă o relaţie cu totul specială (şi, în condiţii de normalitate, perfect inutilă) cu limbajul: ingurgitează hălci de cuvinte, e capabilă să reţină zeci de pagini dintr-un foc, dar e, intelectualmente vorbind, incapabilă să le „metabolizeze”. Aşa încât cade la examenul de admitere la Filologie (unde reprodusese fără dificultate o prefaţă din anii negri ai realismului socialist) spre consternarea întregii familii (pp. 64 – 67). Va sfârşi rău, înduioşător de rău, dar în limitele pe care, până la urmă, viaţa le îngăduie.

Aici voiam s-ajung, la realismul subtil prin care Adriana Bittel temperează în permanenţă pericolele excesului de orice fel (fie el de scriitură sau, cum am arătat deja, de lectură). Oricât am îmbogăţi cu exemple cazuistica ironiilor politice, Fototeca va rămâne altceva decât un roman politic. Cenuşiul lumii în care se mişcă discret protagonista cărţii este, şi asta se simte numaidecât, marca unei atitudini literare, nu o reacţie în faţa istoriei. În definitiv, nici unul dintre personaje nu e imun la drame. Scarlat Pancu, fotograful redacţiei, e un „om de prisos” cehovian, care şi-a transformat un handicap întro (de tot relativă) calitate: foarte scund fiind, instantaneele lui erau întotdeauna avantajoase pentru cel imortalizat. În definitiv, n-a câştigat prea mult: a deturnat un destin marginal mediocru (cel de profesor la o şcoală de ţară, pentru care părea menit) pe unul central, dar nu mai puţin mediocru. Sandi Şufană, criticul de artă crescut într-o casă cu patru femei, se dovedeşte inapt tocmai în alegerile erotice: un estet desăvârşit care ratează moral. Se căsătoreşte cu o colegă care, la drept vorbind, nu-i spune mare lucru şi cu care va avea un mariaj în cel mai bun caz convenţional (atunci când nu e sordid de-a dreptul). La fel de tristă e povestea altui cuplu (soţii Farcaş, Ana şi Dan) măcinat de alcoolism şi infidelitate. Totul îndeajuns de transparent cât să întunece lumea romanului, dar fără a o afecta fatal. Duse „pe picioare”, fără nebunia utopiilor şi fără eroismul sinucigaşilor, tragediile sunt, parcă, mai apăsătoare. Am sugerat un model cehovian în legătură cu unul dintre personaje. Dar el se poate foarte bine întinde şi asupra celorlalte. Reuniunea de familie din capitolul 20 (pp. 153 – 164) n-are nimic familiar, e la fel de postişă ca un zâmbet de clovn. Jocul aparenţelor e unul lipsit şi de miză, şi de speranţă, amintind prin aceasta de episodul „nunţii turistice” dintr-un roman al Danei Dumitriu, Sărbătorile răbdării.

Deasupra acestor vieţi sufocate stă viaţa Cocăi (în acte o cheamă Amalia, dar nimănui nu pare să-i pese de asta), fiinţă parcă dintotdeauna depeizată, lipsită de prieteni şi prea reţinută pentru a avea curtezani. Singurele momente de graţie le-a trăit în adolescenţă, lângă Irina (stenică şi răzbătătoare, dispărută apoi fără urmă într-o provincie ucigătoare). Această regăsire simbolică reprezintă de fapt motorul psihologic al romanului. Un schimb de scrisori declanşează o amintire dintre cele mai neplăcute, în stare să justifice senzaţia de inadaptare pe care o lasă în urma ei Coca. Din fericire, nu e (nici de data aceasta) singura explicaţie posibilă. Adriana Bittel se fereşte de psihologisme facile şi nu aplică, în chestiuni sufleteşti, grile carteziene. Imponderabilul e specialitatea ei, şi cele mai bune pagini ale Fototecii sunt tocmai cele care transcriu nesiguranţa:

„Când pleacă la serviciu, controlează robinetele, gazul, becurile şi în ultima clipă stinge radioul. Face asta mecanic de atâţia ani. Astăzi a uitat. Nu e a bună. Luna trecută, vrând să-şi potrivească ceasul, a privit termometrul de cameră de sub pendulă – 15 grade – şi a pus limbile la 3 fix. În altă zi a lăsat agenda de telefoane în frigider şi a căutat-o apoi peste tot, enervată” (p. 95).

De aici şi tonul poetic, ambiguu, al întregului roman, care, la rigoare, ar putea fi redescoperit ca unul de dragoste (sau să zicem) de afecţiune à l’envers. Coca ratează pe rând tot ce se poate rata spaţiul sentimental: prima experienţă se petrece sub imperiul unei spaime paralizante, situându-se la limita violului. Reprimată, va compromite sensibilitatea faţă de manifestările (chiar caste) de tandreţe, voluntare sau pur şi simplu accidentale. Prilej pentru Adriana Bittel să creeze scene splendide. Una, în care deja amintitul retuşor îşi încearcă puterile cu o fotografie a Cocăi, descoperind, sub chipul neatractiv al femeii, o frumuseţe iradiantă (p. 115). E disimulată în tuşele acestea o declaraţie dintre cele mai frumoase cu putinţă. Pe care protagonista, virtuală Galatee, n-o înţelege. Către sfârşitul cărţii, aflată în spital, aceeaşi Coca e salvată de un asistent al cărui zel e consecinţa oblică a unei nobleţi sentimentale. Tânărul iubeşte o doctoriţă pe care-o cheamă tot Amalia, ceea ce-l face să trateze coincidenţa drept semn divin: „E în operaţie, respiraţia şuierătoare, cu pauze, pupile mărite, buze albe, nu intra în comă, îţi poruncesc, te implor, doamnă Amalia, mă auzi ?, respiră, respiră adânc, iubito, încă o dată, aşa, iartă-mă că te pălmuiesc, hai, deschide ochii, mă auzi, trezeşte-te, respiră, deschide ochii, aşa, ce ochi frumoşi ai, spune ceva, iubito, Amalia, A-mali- a” (p. 170).

Cu astfel de scene, cu astfel de intarsii ale echivocului, care subîntind un spaţiu tematic practic oricât de larg, cu fraze construite fără cusur (şi, mai mult decât atât, cu un farmec al stilului pe care nu mulţi prozatori contemporani îl posedă), romanul Adrianei Bittel ar fi meritat o mai dreaptă primire şi o mai dreaptă amintire. Mă întreb, în lipsa acestei reeditări, câţi dintre noi, cei care scriem azi cronică literară, ne-am fi gândit să revenim la el ?

P.S. Şi nu mi se pare întâmplător amănuntul că fragmentul cel mai intens din Fototeca (pp. 97-98) stă sub semnul unui poem al lui Charles Péguy: „Nous sommes plus râpés que la corde de puits/ À force de frotter sur la brûlante pierre...”, acelaşi căruia Robert Burac, prefaţatorul ediţiei din Pléiade, îi rezuma formula aşa: „A arăta întotdeauna, a nu demonstra niciodată”. E, de altfel, principiul fondator al romanului Adrianei Bittel.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara