Bogdan-Alexandru Stănescu,
Apoi, după bătălie, ne-am tras sufletul,
Bucureşti, Cartea Românească, 2012, 64 pag.

De o extremă stranietate li se va părea cititorilor de poezie română contemporană această primă carte a lui Bogdan- Alexandru Stănescu. Cerebrală într-o perioadă monopolizată de regiile denudării emoţionale, mitologică în plină apatie a sacrului, uzând de metafore şi metonimii în timpuri foarte grele pentru tropii de orice fel, Apoi, după bătălie, ne-am tras sufletul reprezintă, din punctul meu de vedere, inclusiv un superb (în înţeles etimologic) gest provocator.

Pe care nu pot decât să îl salut. Critic la origine (la fel ca Marius Chivu, celălalt debutant de anvergură de anul acesta), Bogdan-Alexandru Stănescu s-a văzut nevoit să asiste, în poezia ultimilor ani, la ascensiunea inexplicabilă a unor formule literare de un primitivism de-a dreptul criant. Denunţându-le în cronicile sale, şi-a atras, bineînţeles, inamiciţii pe termen lung. Dar atât. Poeţii cu pricina au mers mai departe senini, netulburaţi, cultivându-şi în gol (şi spre deliciul galeriei de groupies) recuzita de efecte.
Stranie găsesc şi eu această carte. Numai că mie, ca şi autorului ei, tocmai stranietatea mi se pare a fi calitatea de căpătâi a poeziei veritabile. Începând cu titlul, de o consistenţă aproape epică, Apoi, după bătălie, ne-am tras sufletul electrizează inspirat câteva din cele mai statornice (şi mai inerte) obişnuinţe de lectură. Dacă ar fi să urmărim de câte ori, în legătură cu câte cărţi de versuri s-a spus că ar vădi abilităţi constructive remarcabile, am ajunge, probabil, să pierdem şirul numărătorii. În aceste condiţii, devine cumva stânjenitor să mai notez formidabila coeziune de fond a cărţii lui Bogdan- Alexandru Stănescu.
Sunt, aici, două niveluri, două straturi imaginare care interferează. Unul, al proiecţiei în naraţiunea de extracţie, cum spuneam, mitologică; celălalt, perfect contemporan nouă, al cotidianului. Prezente simultan în fiecare poem, ele nu se manifestă întotdeauna la fel de intens. Uneori, balanţa de semne clare de dezechilibru. Această oscilaţie s-ar putea chiar formaliza destul de didactic, după un model asemănător curbei lui Gauss: secţiunea de început se află sub semnul unei Elade profund conflictuale, centrul realizează un salt către acalmia aparentă prezentului, pentru ca aceeaşi Eladă, dionisiacă de astă dată, să acapareze finalul volumului.
O asemenea schemă păcătuieşte însă prin rigiditate. Normează ceea ce în principiu nu poate fi normat. Şi ignoră frecventele modulaţii, de certă fineţe. Chiar cele mai directe poeme ale lui Bogdan-Alexandru Stănescu (cum este, de exemplu, Tataie, din 2002) conţin trimiteri clasicizante (acel tekhne pe care bătrânul îl duce cu el în lumea de dincolo). Pe de altă parte, sensibilitatea secvenţelor în metru antic (în primul rând minunata Apoteoză a lui Hektor) e de o modernitate dincolo de orice querellă. Eroul Troiei îşi pregăteşte conştient moartea, şi-o convoacă prin discurs, în siajul marilor poeţi sinucigaşi. E un Paul Celan viril. Reproduc doar încheierea:
„Aroma dimineţii îşi croieşte drum printre cadavre/ Casca sub braţ, Peleianul e mai frumos/ Decât Moartea însăşi, mai mortal decât/ tamburinele hittiţilor/ în miez de noapte. Paşii mei spre el – dans macabru…// Doar un copil, un tânăr blond cu scut celebru/ Un şi mai celebru mort. Sângele-ţi, Patroklos,/ Îmi dă viaţă, hohotul aheilor mă-ndrumă spre tine,/ Rug, în fapt de zori, măi Tată, închin spre tine cupa.// Prin pleata Mirmidonului zăresc a lui Helios cumplită veghe/ Sunteţi aici. Acum ştiu că pumnul de ţărână/ Pe care-l strâng îmi va fi urnă/ Vino, Aheule, pun fruntea jos precum un bou la hecatombă” (pp. 22 – 23).
Citat de altfel într-o dedicaţie, spiritul tutelar al acestei secţiuni e englezul Christopher Logue, cel care, într-un volum din 1981, War Music, a actualizat părţi importante din Iliada (cânturile 1–4 şi 16-19): „The Shepherd of the Clouds has seen me trashed/ Surely as if He sent a hand to shoo/ The army into one, and then, before its eyes,/ Painted my body with fresh Trojan excrement.” Şi Bogdan-Alexandru Stănescu scenarizează asemenea încercări de update, numai că ale lui au aparenţă de debuşeu. În Diomede pleacă, de pildă, protagonistul (dacă e corect să vorbim despre un protagonist) nu e sub nici o formă un aheu de acum câteva mii de ani, ci un individ al zilelor noastre, cultivat, cunoscându-i inclusiv pe Pound şi pe Eliot, pentru care expresia oblică a crizei a devenit un tic existenţial. Angoasele sunt rezolvate prin recurs la arhetipuri. (Jung proceda invers, pentru a le defini). Liniştea sufletului presupune o bătălie prealabilă:
„Adulmeci plaja Ilonului, spuma sângelui,/ Bolboroseşte şi în ochii voştri, limpezi de umbră/ Călcăm nisipul prăfuit/ Noapte uitată, coifuri lăsate în urmă/ Pisica egipteană, ochii tâmpi, lada-n campanie/ Sandale umede, ştiu că legenda înghite tot/ Chiar şi bătaia din bar cu Eneas/ Ahile în sus, Ahile în jos/ Fiul, nepotul Ahile, măreţ călcâiatul/ Degeaba îngân, noaptea, la foc/ Eu am călcâie din tălpi până-n creştet/ Legenda-i tătic printre zei…/ Diomede ucide, fute, desecrează/ Degeaba înjur printre dinţi, Diomede pleacă !” (p. 32).
Deja astfel de poeme insinuează prezenţa activă a celui de-al doilea strat. În care imaginaţia culturală a autorului (populată de hobbiţi, de hopliţi, de satyri, de mirmidoni, de scrisul lui Emil Botta şi al lui Dimitrie Stelaru) intră în stand by pentru a face loc unor iluzorii confesiuni. În realitate, oroarea lui Bogdan-Alexandru Stănescu faţă de genul acesta (adică faţă de exploatarea lui interesată în poezie) e transparentă. Miercurea cenuşii vine ca o declaraţie explicită. Cât priveşte sentimentalismul frust, aceeaşi poveste. Un Poem amânat, altminteri emoţionant, explorând o dată în plus relaţia dintre bunic şi nepot, face un stop-cadru cât se poate de elocvent:
„Mă, tu ştii cât ţin eu la tine?/ (noi am început să ne spunem măgării dintr-astea/ târziu, până acum ne-am certat,/ am divorţat, ne-am împăcat,/ ne-am disputat apartamente,/ ne-am ferit mâinile ca de plita încinsă,/ tandreţea noastră era subtilă, smulsă pe furiş,/ poate scurte atingeri electrocutante/ în înghesuiala uşii,/ am învăţat să ne iubim acum,/ în pragul apocalipsei)/ Da, ştiu, spun,/ lăsăm amândoi capul în pământ” (p. 48).
Mai puţin lăudabile găsesc imaginile de modă veche, dar, ca să zic aşa, nu destul de veche („frumoasa coadă a interesantului tău ochi”, citim la un moment dat, într-un tribute to, sau, în altă parte, „hieroglife pictate în aburii nopţii”). Aici, Bogdan-Alexandru Stănescu se lasă purtat de val şi îşi miniaturizează prea repede metaforele de largă respiraţie. Regimul de funcţionare al poeziei lui nefiind însă acela discret confortabil, al schimbului de amabilităţi, alunecările de stil devin evidente. Uneori, din aceste exerciţii de umilitate rezultă versuri de o reală delicateţe („Undeva, în colţul ochiului, se zbate/ umbra colorată a unui piţigoi scăpat din cuşcă”). Dar ele se cuvin tratate ca simple accidente. Fiindcă esenţială, între însuşirile lui Bogdan-Alexandru Stănescu, rămâne mai degrabă forţa.
Nu e de mirare la un poet care, înainte de a câştiga războiul debutului, şi-a tras sufletul vreme de doisprezece ani.