Nu, nu risc a stabili ierarhii. Fac însă o departajare. Există muzica adresată publicului larg. Indiferent de gen, există muzică de bună calitate şi muzică proastă, neinspirată, lipsită de idei, de comunicare, de profesionalism.
Există, de asemenea, muzică în înţelesul pe care Beethoven însuşi îl dădea acestei arte, considerând că „muzica poate oferi revelaţii superioare filosofiei”; evident, această muzică se adresează unui public relativ restrâns; sunt cei pentru care sensibilitatea expresiei marcată ideatic este superioară satisfacţiei de a savura plăcerile sonore ale momentului; oricât de fascinante, de spectaculoase ar fi aceste sonorităţi ce înveşmântează linia melodică sprijinită de pregnanţa trepidantă a ritmului.
Spectaculoase se dovedesc a fi sonorităţile ce îmbracă melodica pieselor compozitorului, dirijorului, orchestratorului franco-român Vladimir Cosma. A revenit în ţară, pe scena Ateneului, după aproape o jumătate de secol. Susţinut în compania Orchestrei Filarmonicii bucureştene, a Corului academic al instituţiei, a unui impresionant grup de solişti, concertul maestrului a adus – cum se spune – „în direct” revelaţia unui talent autentic în domeniul muzicii de estradă, revelaţia unui inspirat melodist, a unui orchestrator imaginativ. Un talent mimetic manifest în genuri dintre cele mai diferite, de la estradă la jazz, la ecouri ale muzicii kletzmer şi de aici, mai departe, la muzica de film a anilor anii ’60 – ’70, muzică marcată de un inconfundabil parfum de epocă. Ne-au fost oferite momente orchestrale, arii şi scene din opere, ritmuri dansante de un antren covârşitor, intonaţii de song american, ritmuri hispanice, toate răspândind un parfum nostalgic, răscolitor al amintirilor trecutului, al tinereţii unei generaţii care a rămas credincioasă muzicii de divertisment de bună calitate. Am avut „pe viu” revelaţia gustului retro, o orientare ce-i animă pe cei din generaţia vârstnică; dar nu-i lasă indiferenţi nici pe cei tineri. Soprana Irina Iordăchescu, violonistul Gabriel Croitoru, chitaristul Philip Catherine, ţimbalistul Marius Preda, violonista de jazz Fiona Monbet, chitaristulbas Eugen Tegu, bateristul Tudy Zaharescu, maestrul de cor Iosif Ion Prunner au făcut dovada unui indubitabil profesionalism. Grupul alămurilor a avut de lucru. Au făcut-o cu entusiasm. Cu rare excepţii, e o partidă formată din individualităţi de elită profesională. Dar, regretabil, pachetul alămurilor nu dispune de cultura cântului în ansamblu. Caz rar, Filarmonica a dedicat un întreg concert pesonalităţii unui compozitor originar din România! E un început bun. Nu pot să nu mă întreb când anume vom reîntâlni pe afişele de concert ale instituţiei creaţii datorate marilor artişti ai componisticii româneşti, ai componisticii europene din a doua jumătate a secolului trecut, creaţii semnate, spre exemplu, de Myriam Marbe, Ştefan Niculescu, Aurel Stroe, Tiberiu Olah, Anatol Vieru…; sau de Constantin Silvestri, sau de Mihail Jora…
Nici un compozitor din România nu a făcut parte din selecţia lucrărilor puse pe afiş, în această toamnă, de organizatorii Festivalului „Sonoro”…, în cea de a şasea ediţie a manifestărilor. Greu de spus dacă aceasta a fost condiţia pusă de principalii finanţatori, de Grupul E.ON şi Banca Raiffeisen, sprijin fără de care cele aproape douăzeci de manifestări ale Festivalului ar fi fost greu de imaginat. Graţie abilităţilor de natură organizatorică, şi nu numai, suita manifestărilor a dispus de o importantă distribuţie a locaţiilor ce aparţin unor instituţii şi clădiri istorice din Bucureşti, din alte câteva oraşe ale ţării. Două sunt direcţiile de acţiune care trebuie necondiţionat salutate; anume, promovarea genului cameral într-un mediu în care, la noi, acesta a fost în parte neglijat în ultimele decenii şi implicarea în suita manifestărilor a tinerilor muzicieni elevi şi studenţi, de asemenea atragerea unui nou public, tineri care, astfel, devin conştienţi de specificitatea, de valoarea artistică a evenimentului. Muzicieni performeri, tineri maeştri ce aparţin prioritar circuitului vest-european al valorilor, programe de concert variate, unele de vădită atracţiozitate, stiluri componistice diferite, de la Barocul târziu la jazz, la agreabile dar plictisitoare imagini ce însoţesc sonorităţi ambientale, muzică de secol XX de valoare cu totul inegală…; aceasta a fost ediţia din acest an a Festivalului, pe care îl aşteptăm, în anii din urmă, în fiecare toamnă.
Într-un cu totul alt registru se aşază concertul Orchestrei Naţionale Radio, concert condus în sfârşit de octombrie de dirijorul şi pianistul Julien Salemkour, muzician de bună circulaţie într-un imens spaţiu artistic vest-european şi american; în calitate de solist şi dirijor a oferit o versiune îngrijită, energic articulată, a celui de al 23-lea Concert în La major de Mozart. Punctul de greutate al programului l-a reprezentat ciclul de lied-uri Cântecul pământului, de Gustav Mahler, realizat cu participarea solistică a mezzo-sopranei Ruxandra Donose şi a tenorului Marius Vlad Budoiu. De ar fi fost programat la Sala Palatului în cadrul seriei de concerte ale recentului Festival enescian, momentul la care mă refer s-ar fi bucurat de o sală arhiplină. Aşezat în seria obişnuită a concertelor de stagiune, marele public a reacţionat cu anume indiferenţă. Cu indiferenţă faţă de marea muzică! Unde s-au ascuns cei care covârşeau lungul şir al concertelor din luna septembrie? Care au fost motivaţiile reale pentru care au intrat atunci în sala de concert? De această dată, în Studioul de Concerte Radio, melomanii avizaţi, publicul de specialitate, au fost în mare câştig! Ruxandra Donose se află la apogeul unei strălucite cariere de muzician, un muzician complet şi complex care abordează cu egal succes genul cameral al liedului, pe cel vocal simfonic, opera; maturitatea glasului este împlinită de o maturitate a gândirii muzicale, de un echilibru interior, de o impresionantă experinţă privind arta cântului, de o cultură profesională condiţionată de pătrunderea lumii spirituale a versului în relaţia acestuia cu muzica. Şi aici, în această partitură, Vlad Budoiu se dovedeşte a fi artistul care ştie a pune în valoare declamaţia melodică în spiritul verbului german; dispune de o sensibilitate de natură intelectuală ce orientează sensul cuvântului. Terenul de acţiune oferit de compozitor dispune de o impresionantă vastitate spirituală. Mahler converteşte viziunii sale postromantice lumea poeţilor chinezi, o asociază meditaţiei sale asupra vieţii care se pierde absorbită fiind de eternitatea naturii.
În seria recitalurilor găzduite de Ateneul Român, cele suţinute de organistul Valentin Radu, de pianistul Viniciu Moroianu, se disting dată fiind coerenţa, experienţa matură a comunică rii; sunt naturi muzicale diferite ce acţionează în baza unui nedesminţit bun-gust, a câte unui proiect atent pus la punct. Regăseşti în ambele cazuri ştiinţa pătrunderii textului, căutarea noilor valenţe ale acestuia. Programul rostuit de Valentin Radu a fost orientat pe cele două nivele supreme ale artei organistice, anume apogeul Barocului în creaţia lui Bach, în secolul al XVIII-lea, şi apogeul orgii romantice, un secol mai târziu, în creaţia creatorilor francezi. În mod simbolic, recitalul a început cu un Preambul solemn datorat americanului Aaron Copland, artistul patriei de adopţie a lui Valentin Radu. Este un spectacol impresionant pe care artistul îl stăpâneşte cu sigur profesionalism, cu bucuria atent stăpânită a jocului organistic.
Recitalul închinat integral creaţiei lui Liszt marchează pentru Viniciu Moroianu zona unei maturităţi profesionale în care meditaţia poetică întâlneşte datele unui meşteşug pianistic de fermă poziţionare. Ne-au fost oferite cele nouă piese din Ani de pelerinaj – Elveţia, Trei studii de concert sugestiv intitulate Caprices poétiques, celebrele Il lamento, La leggierezza, Un sospiro, cea de a 3-a Rapsodie ungară cu iz balcanic, românesc, şi un final emblematic, Jocurile de apă la Villa d’Este. Sunt cele câteva orientări reprezentative pentru pianistica lisztiană, pentru poetica muzicală a artistului, primul care instituie adresarea muzicianului performer de la nivelul recitalului. Ce fel de muzică a compus Liszt? Cu siguranţă o muzică de largă adresare. Este motivul pentru care Clara Schumann şi Johannes Brahms nu l-au simpatizat. Liszt dezvoltă imaginaţia pre-impresionistă, tematismul romantic de natură poetică, discursul rapsodic, virtuozitatea strălucitoare, aspecte pe care Viniciu Moroianu le stăpâneşte cu deplină autoritate profesională; dispune de un simţ bine orientat al culorii timbrale, cel ce animă viaţa interioară a muzicii, îi conferă atracţiozitate, o indicibilă nobleţe.
Publicul bucureştean de concert? Mulţi se orientează cu greu între evenimentul autentic şi cel ambalat de o reclamă bine regizată. Mulţi cedează tentaţiei minimei rezistenţe. Cultura recitalului, a concertului cameral, „prinde greu” în zilele noastre, la Bucureşti; nu avem timp pentru asemenea „apucături elitiste”. În urmă cu câteva decenii pentru o bună parte a publicului de concert recitalul constituia o culme a artei muzicale interpretative. Astăzi, larma discursului simfonic condus de maniera „repede şi tare” rămâne în bună parte fascinantă. Există un anume public captiv în zona producţiei muzicale de cvasi-divertisment. I se face reclamă. Reclamă multă! Uneori firească. Uneori abuzivă. Nu poţi să nu observi, totuşi, că destule evenimente poartă girul calităţii. Dacă ştii să alegi, ai ce culege!
