Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Plastică:
Muzeul Florean, un bilanţ la sfîrşitul lui 2006 de Pavel Şuşară


Am mai vorbit şi cu alte prilejuri despre întîlnirile rare, dar cu atît mai preţioase, dintre omul de afaceri şi omul de artă, sau chiar dintre cel dintîi şi arta însăşi. O asemenea întîlnire, unică pînă acum prin profunzimea, prin durata şi prin amplitudinea ei, este cea de la Baia Mare care îi are ca protagonişti pe omul de afaceri Victor Florean şi pe artistul plastic Mircea Bochiş.

Victor Florean: la origine subinginer de mine, a intrat în afaceri în anul 1992, transformînd două grajduri ale unui fost C.A.P. în spaţii de tăiere şi de prelucrare a marmurei. Extinzîndu-se apoi şi la exploatarea şi la desfacerea acesteia, el a descoperit un lucru aparent foarte simplu: anume acela că materialul cu care lucrează nu este doar un bun economic, un produs industrial şi o simplă marfă, ci şi una dintre cele mai importante şi mai autoritare şanse pe care natura le-a oferit spiritului uman. Că marmura, dincolo de calităţile sale strict decorative şi higienice, este un adevărat depozit al umanităţii în care s-au strîns, de-a lungul a peste două milenii, gîndurile, frămîntările şi aspiraţiile sutelor de generaţii care s-au succedat în acest interval. Şi atunci s-a decis, asistat de Mircea Bochiş, să transfere şi în plan simbolic ceea ce pînă atunci avusese doar o expresie economică, iniţiind un simpozion de sculptură ambientală în marmură. Acest simpozion are deja vîrsta a nouă ediţii, interval în care Victor Florean a ajuns la concluzia, împreună cu acelaşi Mircea Bochiş, că un simplu simpozion, fără o altă finalitate şi fără un context mai larg, nu este decît o soluţie culturală provizorie şi insuficientă. Şi atunci a decis că singura formă instituţională din spaţiul culturii care ar putea asigura o altă logică şi o altă finalitate acestei acţiuni este realizarea, într-un termen mediu, a unui Muzeu de Artă Contemporană

Mircea Bochiş: în afara pictorului, în atelierul lui Bochiş se mai ascund sculptorul şi bijutierul, iar în afara atelierului se mişcă agil, fără prejudecăţi şi fără inhibiţii, atît sculptorul cu viziuni monumentale, cît şi managerul oricînd pregătit să pună în acţiune evenimente cu durată limitată sau adevărate instituţii care pentru mulţi ar părea doar jocuri ale închipuirii. Este vorba aici de artistul pe care creaţia nu-l paralizează, pe care atelierul nu-l confiscă şi pe care imaginaţia nu-l narcotizează într-atît încît să-i scurtcircuiteze legăturile directe cu lumea în care trăieşte. Faptul că în creaţia propriu-zisă este fantast şi visător, că în meditaţiile implicite asupra artei este uneori relativist, iar alteori de-a dreptul măcinat de îndoieli, nu-l împiedică pe Bochiş de a căuta chiar în ostilitatea din jur, în disfuncţiile de sistem şi în nepăsarea oficială (care de multe ori ia forma agravantă a dispreţului), argumente pentru răspunsuri afirmative şi resurse pentru construcţii îndrăzneţe. Mai mult decît un simplu consilier de specialitate, mai exact ca un adevărat partener al lui Victor Florean în acest complex şi riscant proiect cultural, Mircea Bochiş asigură permanent nu numai nivelul valoric al participării, ci şi autoritatea şi credibilitatea întregului fenomen.



Dar dincolo de persoane şi de locuri, dincolo de nume şi de biografie, aceste întîlniri ale unor lumi aparent diferite, cum ar fi aceea a afacerilor şi aceea a artei, determină, prin consecinţe, o altă percepţie a principiilor de parteneriat, de comunicare, de profesionalism şi, nu în ultimul rînd, chiar o altă percepţie a ideii de libertate.



Salonul internaţional de gravură mică şi mail-art



Cea de-a opta ediţie a Salonului internaţional de gravură mică s-a desfăşurat, în linii mari, conform enuţurilor deja făcute în ediţiile anterioare. Ca şi în ediţiile precedente, el a fost acompaniat de o secţiune de mail-art, pe cît de imprevizibilă, pe atît de spectaculoasă. Integrat, aşadar, unui proiect cultural şi instituţional atît de ambiţios şi de complex, Salonul intrenaţional de gravură mică trebuie privit ca un fenomen unitar, în continuă mişcare, cu elemente care se transmit de la o ediţie la alta prin structura lui interioară şi prin însăşi natura regulamentului, după cum fiecare ediţie trebuie înţeleasă şi ca un fenomen unic şi irepetabil, ale cărui resurse de înnoire sînt inepuizabile.

Mai întîi, indiferent de ediţie, el are o enormă capacitate de absorbţie şi un la fel de mare potenţial de difuziune geografică. Faţă de ediţia anterioară, la care au participat doar 275 de artişti cu 1105 lucrări, la ediţia din 2006 au partcipat 445 de artişti cu 1863 de lucrări, iar provenienţa acestora a acoperit, paractic, întreaga suprafaţă locuită a Pămîntului.

în linii mari, ediţia din anul acesta se înscrie destul de clar în aceste coordonate generale, dar prezintă şi acel fatal coeficent de imprevizibil şi de noutate care diferenţiază subtil o ediţie de alta. în primul rînd, ca şi anul trecut, actualul Salon... a fost mult mai unitar valoric decît ediţiile precedente şi, în consecinţă, nivelul său mediu mult mai ridicat. Cu alte cuvinte, diferenţa dintre lucrările premiate şi lucrările de fundal a fost acum sensibil mai mică, deşi distribuţia geografică este realtiv aceeaşi, cu precizarea că, de data aceasta, cele mai consistente participări sînt ale artiştilor din America latină: Argentina şi Brazilia, dar şi din Polonia, România, Macedonia, Serbia şi Muntenegru, Rusia, Italia, SUA, din spaţiul exsovietic şi exiugoslav etc. Faţa de ediţiile trecute, artiştii asiatici, chinezi şi japonezi, dar şi cei din Israel, sînt prezenţi acum într-un număr mai restrîns, dar calitatea participărilor este remarcabilă, în vreme ce ţările din Europa Occidentală au avut cam aceeaşi participare, constantă numeric şi valoric. Această modificare sensibilă a structurii valorice nu este nici întîmplătoare şi nici inexplicabilă. Prin difuzarea informaţiei şi prin direcţiile în care juriul şi-a orientat interesul în ceea ce priveşte acordarea premiilor, s-a văzut limpede care este nivelul proiectat, dar şi realizat, al Salonului... În consecinţă, tot ceea ce iniţial a fost participare complezentă sau doar simplă încercare a norocului s-a autoinhibat şi a dispărut în următoarele ediţii.

Premiile înseşi, atribuite de juriul permanent al Salonului..., Pavel Şuşară - preşedinte, Mircea Bochiş - membru, Victor Florean - membru, completat doar cu doi dintre premianţii ediţiei precedente, ruşii Airat Teregulev şi Vladimir Kizilov, au fost mai greu de stabilit decît în alte ediţii, tocmai din pricina componenţei unitare şi a nivelului valoric mult mai apropiat. Din rîndul celor şaptesprezece artişti nominalizaţi au fost selectaţi pentru premii următorii graficieni: locul I, Uchman Magdalena -Polonia, locul II, Mitzuo Sanpei - Japonia şi locul III, Buratti Graciela - Argentina.



Simpozionul de sculptură



În septembrie, ca şi anul trecut, s-a finalizat cea de-a noua ediţie a simpozionului de sculptură în marmură de la Cărbunari, cu care, de fapt, a început ceea ce a devenit ulterior Muzeul Florean. Vreme de o lună, cei patru sculptori - Mircea Bochiş, Corneliu Tache, Cristian Pentelescu şi Florin Strejac - au cioplit masive blocuri de piatră, mai exact, calcar de Letea, iar lucrările au fost amplasate, finalmente, în cea de-a doua poiană, pe coama dealului, dincolo de liziera de pădure, acolo unde cu doi ani în urmă s-a inaugurînd un nou spaţiu de amplasare şi li s-a deschis obiectelor o nouă perspectvă peisagistică.

Gîndit de la bun început ca un proiect de durată, organizat strict ca o investiţie cu scadenţă pe termen lung, subordonat unei mult mai ample desfăşurări culturale şi manageriale, acest simpozion a luat în calcul o evoluţie în flux, asemenea unui curs de apă, în care elementul de continuitate, acela care îi asigură vigoarea exterioară şi logica internă, să fie în mod evident exprimat. Pentru a se evita acea dezordine mai mult sau mai puţin calculată, născută din fracturarea ediţiilor prin primenirea participărilor, Mircea Bochiş a găsit o soluţie simplă, dar extrem de ingenioasă: propria-i participare la fiecare ediţie. Identificîndu-şi el însuşi un mod de exprimare pe care îl reportează de la o ediţie la alta, adică o lume de forme cu vocaţia certă de a se constitui în cicluri ample, el a reuşit să coaguleze o anumită unitate de principiu a întregului demers, indiferent de notele individuale pe care fiecare artist le aduce cu sine.

Din perspectiva unei asemenea judecăţi, ediţia actuală, adică a noua, a fost una în care toate observaţiile deja formulate s-au verificat într-un mod absolut convingător. Ea s-a construit, în aceeaşi măsură, atît pe principiul continuităţii, cît şi pe acela care priveşte mobilitatea prin participarea unor nume noi.

În primul termen al ecuaţiei intră, evident, Mircea Bochiş, cel care se găseşte la cea de-a opta lui participare, iar acest fapt a creat deja un reper formal în spaţiul patrimoniului de lucrări, dar a şi identificat, simultan, un vector stilistic. Toate lucrările sale sînt concepute înlăuntrul celeiaşi dominante verticale şi urmăresc o anumită conciliere între preocupări diferite, unele dintre ele constituind, de multe ori, zone de interes exclusiv pentru sculptură. Aşadar, formele lui Bochiş se nasc la intersecţia sculpturii cu arhitectura, a figurativului cu geometria, a austerităţii volumului cu volubilitatea suprafeţei şi, din punct de vedere al semnificaţiei morale, a construcţiei gratuite cu reperul votiv. În mod întîmplător, dar poate nu chiar în totalitate, pentru că precedentul poate exercita o presiune subliminală, tot în această categorie, aceea a construcţiilor pe verticală, a formelor aeriene care se îngînă cu viziunea volumetrică a arhitecturii, se înscriu şi lucrările celorlaţi trei participanţi. Atît Cristian Pentelescu, cît şi Florin Strejac şi Corneliu Tache au realizat forme cu o puternică evoluţie pe verticală, în planuri largi şi cu suprafeţe ample, întrerupte doar de accentele volumetrice sau de incursiunile în profunzimile materialului. Accentul s-a pus, de această dată, în mod exclusiv, pe caracterul dinamic, aerian, al construcţiei şi pe monumentalitatea arhitecturală a formei



Festivalul internaţional de film experimental



Prima ediţie a Festivalului internaţional de film experimental, din 2004, a fost cel mai surprinzător eveniment al Muzeului Florean, din păcate fără ecouri mediatice pe măsură. E adevărat, şi genul ca atare, şi limbajul mai greu accesibil, şi absenţa unor comentatori care să stăpînească în mod egal expresia cinematografică şi pe aceea a artelor plastice, face dificilă comunicarea şi, cu atît mai mult, analiza. Preşedintele juriului acestei prime ediţii , Alex. Leo Şerban, a compensat, însă, prin prezenţa lui la Baia Mare, deficitul de comunicare ulterior. Oricum, faptul că în spaţiul public au ajuns prea puţine informaţii, nu era un motiv să se abandoneze acest gen de acţiune, care posedă un enorm potenţial de comunicare şi o substanţă ideatică şi expresivă la fel de viguroasă, iar evoluţia faptelor a confirmat acest lucru. La cea de-a treia ediţie, finalizată în toamnă, au fost proiectate peste o sută de filme de artă, acoperind, practic, toate zonele geografice ale planetei. Managerul şi iniţiatorul proiectului, acelaşi inepuizabil Mircea Bochiş, a realizat încă o dată un eveniment a cărui prezenţă este foarte rară chiar în plan internaţional şi, cu atît mai mult, într-un spaţiu cultural cum este cel românesc, mai sensibil la valorile şi la expresiile tradiţionale. Proiecţia maraton, care a durat peste zece ore, a adus în prim plan două componente care definesc fundamental natura şi limbajul filmului experimental: mai întîi, autoreflexivitatea, adică întoarcerea limbajului către sine însuşi, instrumentarea imaginii ca scop şi nu ca mijloc şi, în al doilea rînd, vocaţia etică şi angajamentul moral, sondarea existenţei şi sancţionarea istoriei.

Dar, fie că este vorba de imaginea pură, abstractă, de narcisismul absolut al limbajului, fie că este vorba despre regresul umanităţii pînă la limita sălbăticiei, acolo unde se situează decapitarea ostaticilor din Irak, înjunghierea adversarilor din Afganistan, execuţiile prin împuşcarea în ceafă din China etc. etc., evenimente care devin, cumva, spectacole cvasificţionale, pîndite de riscul pierderii substanţei lor reale şi al deposedării de dramatism, filmele prezentate îşi păstrează pînă la capăt statutul lor artistic. Ele reconstruiesc lumea preluîndu-i mesajele, redefinesc omul dezvăluindu-i măreţia sau dezvăluindu-i stocul de animalitate, rediscută statutul imaginii, al limbajului, al tehnologiei etc., simultan cu recuperarea anvelopei metafizice a existenţei şi cu rediscutarea orizontului nostru simbolic.

Iar faptul că, pentru o noapte, laboratorul acestei noi formule de cercetare şi de comunicare artistică s-a mutat din lumea largă la Teatrul din Baia Mare spune un lucru fundamental: nu există limite de receptare şi de înţelegere a limbajelor artistice, există doar lene mentală, opacitate şi incapacitate de a crea evenimente adevărate.



Salonul intrenaţional de pictură



Vedeta întregului an artistic al Muzeului Florean a fost, însă, prima ediţie a Salonului internaţional de pictură. Peste trei sute de lucrări, sosite din toate colţurile lumii, au umplut pînă la saturaţie întregul spaţiu al sălii de expoziţii din Colonia Artiştilor. Premiile seducătoare, 5000 USD premiul I, 3500 USD premiul II şi 2000 USD premiul III, oferite de Muzeul Florean, şi zece burse constînd într-o cantitate semnificativă de culori Royal Talens, oferite de Mircea Bochiş, au atras în jur de o sută de pictori, în mod surprinzător de data aceasta, dacă avem în vedere capacitatea de reacţie a locului, cei mai mulţi din România. Un fapt cu totul ieşit din comun a fost participarea Paulei Ribariu, cu un ansamblu de peste 140 lucrări. Cum premiul I a revenit acestei participări excepţionale, celelate premii nu s-au mai acordat pentru că distanţa faţă de nivelul Paulei Ribariu descalifica orice tentativă a vecinătăţii. Mircea Bochiş a mai acordat două burse în culori Talens, una tot Paulei Ribariu, iar cea de-a doua Adrianei Butaru. Participarea ieşită din comun a fost dublată de două gesturi, unice prin generozitatea şi măreţia cu care Paula Ribariu şi-a acompaniat prezenţa la Salon: cedarea premiului unui tînăr artist, în speţă Danielei Chirion, şi donaţia către Muzeul Florean a întregului ansamblu de lucrări. Dar cine este Paula Ribariu, s-ar putea întreba cineva mai puţin familiarizat cu lumea artistică românească. Răspunsul nu este nici simplu ca informaţie, şi nici uşor de dat ca formulare. O prezentare vagă, însă, făcută deja cu un alt prilej, s-ar putea, totuşi, reactualiza.

Aşezate în spaţiul amplu al sălii mari din Colonia artiştilor, lucrările Paulei Ribariu îşi reconfigurează abrupt prezenţa. Cu toate că, în mare parte, sunt deja cunoscute, dacă nu strict, ca obiecte, oricum ca tipologie, puse aici, într-un spaţiu continuu, fără nici o fisură în desfăşurare, nici măcar una cu efect scenografic, ele îşi suspendă orice funcţie individualizatoare, ies din regimul de unicat, şi se înscriu ca elemente constitutive într-un discurs, într-o mare demonstraţie, care intră în alt registru de semnificaţie decît lucrările propriu-zise luate în sine. Prin instituirea unei noi sintaxe, nivelul decorativ, bine camuflat, dar mereu prezent în natura obiectelor, dispare cu totul, mesajul estetic se resoarbe şi el, pentru ca, finalmente, ambele să se transfere într-un cîmp de semnificaţii care părăseşte simpla şi convenţionala codificare artistică. Agregarea de forme, substanţe, geometrii, tonuri, semne, tehnici etc., în spaţiul căreia se afirmă puternic interesul pentru diversitate, dovedeşte, prin chiar construcţia finală, care este expoziţia însăşi, că ideea fundamentală este mai curînd una din domeniul cosmogoniei decît al artei; anume afirmaţia că orice structură, unitară ca mecanism văzut din afară şi perfect coerentă ca metabolism intern, este armonizarea înaltă, după modelul cosmic, a unui număr infinit de entităţi particulare. Astfel, arhitectura de forme şi de imagini a Paulei Ribariu, sprijinită pe un repertoriu halucinant de semne şi de reprezentări, în care lemnul, textila, hîrtia, efigia magică, ornamentica populară, insemnul eclezial, citatul sacru, mai mult prin enunţul axiomatic decît prin conţinut, instituie un tip de civilizaţie şi un sistem spiritual, sincretice ca morfologie, dar tocmai prin aceasta disponibile şi deschise pentru orice tip de experienţă. Acest complex de imagini, aşezat într-un spaţiu circular, o reproducere la scară mică a circularităţii universului, capătă, în mod spontan, o funcţie majoră, de semnal şi de receptacul pentru lumile paralele. Într-un anumit fel, sistemul de semne pe care în propune Paula Ribariu seamănă, ca utilitate prezumtivă, cu misterioasele şi încîlcitele desene de la Nazca, ilizibile pînă la opacitate privite de aproape, adică din chiar interiorul grafiei lor, dar fascinante şi cutremurătoare văzute de sus, din spaţiul aerian, de acolo de unde funcţia lor începe să se precizeze şi să devină eficientă. Semnele încetează a mai fi ornamente şi devin, subtil, instrumente.

Instrumente care nu sunt, neapărat, pasive, pentru că ele pot părăsi efectul simplu de semnalizare şi de comunicare spre a trece dincolo, în zona de investigaţie şi de provocare. Dacă Paula Ribariu nu sistematizează semnale de-a gata, un alfabet inteligibil pentru un partener scontat, atunci ea inventează limbaje proiective, lansează capcane simbolice pentru interlocutori imprevizibili. Dar cum artista manipulează memoria, creînd lumi actuale din straturile succesive ale unor posibile existenţe adormite, cum timpul reprezintă, într-o măsură impresionantă, materia ei primă, în mod fatal ea îşi caută parteneri sau noi ipostaze în straturi succesive ale spaţiului, în lumile sublimate în Cosmos. Discursul devine, astfel, un telescop uriaş, o lentilă gigantică prin care ochiul priveşte spre transcendenţă ca spre o realitate plauzibilă. Expoziţia este un agregat, un mecanism de propulsie, o complicată cabină pentru teleportare, iar Paula Ribariu un astronaut solitar care investighează Universul pentru că tocmai îşi cercetează limitele. Instalaţia, expusă inţial în sala rondă de la Etaj 3/4, iar apoi în sala mare din Colonia artiştilor din Baia Mare, amenajată cu atîta acribie şi cu acea convingere care, pe nesimţite, devine voluptate, că prin stăpînirea detaliului este imposibil ca ansamblul să nu funcţioneze, seamănă cu maşinăria magică a unui cosmodrom, cu acel spaţiu în care se adună întreaga memorie a neliniştii pentru a face din visul incert un episod verosimil. Complexul de obiecte al Paulei Ribariu este un fel de Baikonur, un efect al insingurării într-un spaţiu pe care cercetarea îl face din ce în ce mai vast, o consecinţă a tăcerii pe care nevoia de comunicare o adînceşte tot mai mult. De ce Baikonur? Simplu, pentru că are o sonoritate impenetrabilă şi pentru că spaţiul rus încă nu şi-a epuizat misterul!

P.S. Cam acesta a fost anul artistic 2006 al Muzeului Florean din Baia Mare. O fi mult, o fi puţin? Iată o întrebare ce nu aşteaptă şi nici nu are nevoie de vreun răspuns. (P.Ş.)

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara