Musulmanii ne-au surprins anul
acesta prin invazia lor masivă
în Europa. Au mai venit ei şi
până acum, de bună seamă,
dar mai puţini o dată. Iar în
literatură, exilul arabilor în ţările
occidentale a fost dintotdeauna un
bun prilej de a descrie suferinţe,
eşecuri, drame sentimentale şi
sinucideri. Fie că s-au stabilit la
Veneţia şi s-au creştinat precum
Othello, fie că au ajuns la Londra şi
au încercat să se integreze prin studii
precum Mustafa Sa’eed Othman,
eroul romanului Anotimpul migrării
către nord i de Tayeb Salih, condiţiile
exilului lor au fost întodeauna dramatice
şi, din umbră, au fost pândiţi de un
rău mereu ameninţător şi incontrolabil.
Romanul lui Salih a fost imediat
bine primit şi apreciat de critici ca
o poveste a unui geniu al romanului
arab, o operă „stranie, încântătoare
şi eliptică”ii, „cea mai reuşită dintre
numeroasele creaţii ale literaturii
moderne arabe preocupate de culturile
în contact”iii.
Cele două culturi în
contact sunt cea sudaneză şi cea
britanică, văzute prin prisma tragediei
„Othello”, cea mai populară piesă
shakespeariană printre arabi. „Anotimpul
migrării către nord” reprezintă astfel
un caz special de intertextualitate,
o întâlnire complexă între un background
arabo-african şi imaginaţia europeană,
o întâlnire prin care destinul lui Othello
e corectat şi re-autenticizat de către
un autor musulman.
Cele două personaje principale
ale romanului, Mustafa Sa’eed Othman
şi naratorul nenumit al povestirii,
sunt doi africani stabiliţi pentru mai
mulţi ani în Anglia, unde, asemenea
autorului Sahib, sunt trimişi la studii.
Povestea începe atunci când naratorul
se întoarce în satul său natal, aflat
undeva pe Nil, departe de capitala
Khartoum, şi găseşte acolo un străin,
pe Mustafa Sa’eed, un om trecut
de cincizeci de ani şi îndrăgit de
localnici pentru că nu vrea decât
binele satului şi al locuitorilor săi.
Într-o seară, după ce a băut mai
mult, Mustafa recită un poem într-o
engleză perfectă. Naratorul este luat
prin surprindere şi află cu surpriză
că trecutul lui Mustafa este bântuit
de stafii: şi-a ucis din gelozie soţia
albă, pe Jean Morris, a împins spre
sinucidere alte trei amante cu care
a trăit în paralel şi a petrecut şapte
ani într-o temniţă din Anglia pentru
crimele sale. Repetatele aluzii la
Othello menţin asemănarea cu eroul
lui Shakespeare, deşi Mustafa are
acum o soţie africană, Hosna Bint
Mahmoud, şi e vindecat de boala
geloziei. Accentul cade mai mult
pe trecutul lui englez şi pe contradicţiile
dintre cultura britanică şi cea sudaneză,
contradicţii care îl frământă şi pe
narator. Din acest motiv, atunci când
Mustafa dispare, înecat probabil în
apele Nilului, naratorul va fi atât
de obsedat de acest personaj ciudat
încât la un moment dat se va recunoaşte
şi în el, şi în proiecţia renascentistă
a lui Mustafa.
În viziunea Barbarei Harlowiv,
romanul lui Salih este o reluare a
piesei lui Shakespeare în formula
arabă a unui mu’aradah, adică al unui
text rescris dintr-un punct de vedere
opus, fie că este comic, sentimental,
ironic sau serios. Prin reinterpretarea
înţelesului şi reconfigurarea personajelor
se dă un alt sens textului iniţial, mai
potrivit pentru cititorul modern. Prin
urmare, Salih nu urmăreşte atât
gelozia conjugală a maurului
shakespearian, cât furia colectivă
îndreptată împotriva colonizatorilor
britanici, şi, astfel, el răstoarnă
prezentarea sentimentală a Orientului.
Uciderea lui Jean Morris nu este
rezultatul unei clipe de întunecare a
minţii lui Mustafa, ci o acţiune calculată
cu sânge rece: Sa’eed este şi Othello
şi Iago în acelaşi timp, iar violenţa,
duplicitatea şi ezitările lui, ca şi cele
ale naratorului, sunt rezultatul întâlnirii
a două civilizaţii, a două culturi,
dar nu aflate în contact, ci într-un
conflict deschis, aşa cum a afirmat
Salih cu variate ocazii.
Sub influenţa lui Shakespeare,
autorul a dorit să creeze un personaj
simbolic pentru relaţia iluzorie şi
incorectă dintre cultura arabo-islamică
şi cea vest-europeană. Lui Salih
nu i s-a părut convingător felul în
care a fost primit Othello la Veneţia,
după ce a acceptat poziţia unui general
de armată care trebuie să lupte pentru
salvarea Europei. Drama lui Othello
în versiunea lui Shakespeare este
una sentimentală, când, de fapt, ar
fi trebuit să fie culturală. De aceea
Salih îl face pe Othello al lui să îşi
ucidă soţia ca un refuz al rolului impus
asupra lui de cultura europeană,
renunţând la perspectiva romantică
asupra dramei maurului şi situând-o
într-un context socio-cultural şi politic
plin de duşmănii. Mustafa se simte
în Anglia ca un colonizator, dar nu
îşi joacă bine rolul, pentru că nu e
un rol realist. De aceea vrea să se
întoarcă acasă, să renunţe la rol şi
să-şi regăsească rădăcinile. Dificultatea
constă însă în faptul că nu se mai
poate debarasa de măştile folosite
atât de des în Europa. Şi acasă rămâne
tot un actor. Concluzia e evidentă:
niciodată nu poţi să te mai întorci cu
adevărat în patrie dacă ai trăit prea
mulţi ani departe de ea. Imaginea
lui Othello este deci corectată de
Salih prin cele două persoane colonizate
de britanici, dar revenite acasă
asemenea colonizatorilor. Ceea ce
descoperă prea târziu aceşti doi Othello
sudanezi este că rădăcinile lor sunt
tăiate definitiv şi nu se mai pot bizui
nici pe cei din străinătate, nici pe
oamenii lor. Revelaţia e suficient
de dureroasă pentru a-i împinge chiar
şi la sinucidere. E o variantă sugerată
de dispariţia lui Mustafa în apele
Nilului după ce într-o scrisoare l-a
însărcinat pe narator să fie tutorele
fiilor săi şi de posibilitatea ca naratorul
însuşi să nu fie salvat la finalul
romanului din aceleaşi valuri ucigătoare
ale Nilului.
Fenomenul suprapunerii lui Mustafa
Sa’eed şi a naratorului cu Othello
este un proces care face parte din
„arabizarea lui Othello”, din traiectoria
reprezentării lui Othello în literatura
şi critica arabă cu toate oscilaţiile
posibile între două limite – fascinaţia
şi frica faţă de eroul shakespearian.
Ele sunt ilustrate şi în alte romane,
precum „Atallah” (una din formele
arabe ale numelui Othello, 1960) de
Mahmud Isma’il Jad Qina, „Lina”
(1982) de Samar Attar, „Viaţa secretă
a lui Sa’eed ” (1982) de Emile Habiby
şi „Bufonul” (1973) de Muhammat
Maghut.
Naratorul aflat în vizită la văduva
lui Mustafa îşi aminteşte cum răposatul
îi povestea de dragostea lui pentru
Jean Morris şi cum a urmărit-o timp
de trei ani, simţindu-se de parcă era
un intrus venit să colonizeze Anglia.
Ca o replică la întrebarea lordului
Herbert Kitchener, cuceritorul Sudanului,
adresată în 1896 adversarului înfrânt,
Mahoud Wad Ahmed, de ce a venit
în ţara lui ca să o pustiiască, de parcă
uitase că el, Kitchener, era cel care
venise în Sudan, Mustafa le va spune
judecătorilor britanici atunci când
îl pedepsesc pentru crimele lui: „Da,
dragii mei domni, am venit ca un
invadator în casele voastre: sunt
picătura de otravă pe care aţi injectato
în venele istoriei.”
Otrava există de ambele părţi.
Când englezii au construit în Sudan
căile ferate necesare pentru transportul
armatelor britanice şi şcolile unde îi
învăţau pe copii să le vorbească limba,
au transformat, tot ei, prin „molipsire”
culturală, victimele în colonizatori.
De aceea Mustafa readuce otrava
în viaţa femeilor albe: fanteziile sale
orientale şi minciunile folosite în jocul
seducerii le vor contamina, crezând
că le va infecta şi pe ele cu otrava
mortală. Din victimă Mustafa devine
victimizator, convins sincer că va
reuşi să elibereze Africa prin sex.
Opoziţia Africa-Europa transformă
romanul lui Salih într-un adevărat
tratat de imagologie. Ce cred în acest
roman englezii despre sudanezi? Ce
cred sudanezii despre englezi? Dar
ambii despre ei înşişi?
Întâi, se conturează foarte clar
ceea ce cred sudanezii despre ei înşişi
ca naţiune. Să nu uităm că romanul
a fost scris când ţările africane îşi
câştigau pe rând independenţa şi era
colonialismului apunea definitiv. Dar
aşteptările legate de independenţă
nu sunt răsplătite, violenţa şi distrugerile
continuă, rasismul se menţine şi
el. Pe alocuri, autorul îi face pe prietenii
sau rudele naratorului să vorbească
despre situaţia creată după retragerea
englezilor. Astfel, unchiul naratorului,
Abdul Mannan, crede că era mai
multă ordine pe timpul ocupaţiei
engleze, guvernul sudanez devenind
cu totul neputincios după ce ţara
şi-a câştigat independenţa. Dacă
se apucă să construiască ceva, nu o
face decât în scopuri electorale şi nu
îşi duce niciodată proiectele până
la sfârşit. Mahjoub, un prieten de-al
naratorului, este şi el nemulţumit că
toţi banii se concentrează în capitală,
iar cei din provincie nu au nici
şcoli, nici spitale. Ce folos că oameni
cu studii în străinătate sunt în guvern,
îi reproşează el naratorului, dacă nu
reuşesc să facă nimic? De aceea
naratorul se teme să îi povestească
prea multe despre conferinţa organizată
de el, unde a întâlnit noii conducători
ai ţării, îmbrăcaţi elegant, cu degetele
pline de inele şi cu pantofi scumpi
în picioare. Toţi cei din ministere nu
vor decât să trăiască confortabil,
într-o încăpere cu aer condiţionat, să
îşi petreacă vacanţele în Europa şi
să cumpere în magazinele cele mai
scumpe, nepăsându-le deloc de
oamenii sărmani din junglă.
Deşi naratorul este optimist şi
crede că trenurile, spitalele şi şcolile
construite de englezi vor rămâne ale
lor, iar limba cuceritorilor va fi vorbită
fără nici un sentiment de vină sau
de recunoştinţă, simte totuşi că s-ar
putea să se înşele: „Vom fi din nou
ceea ce eram – oameni obişnuiţi –
şi, dacă suntem minciuni, suntem
minciuni scornite de noi înşine.”
Părerea sudanezilor despre englezi
este şi ea împărţită. Unii sunt împotriva
europenilor, alţii le acceptă superioritatea.
Un sudanez întâlnit de narator în tren
îi explică strategiile englezilor: se
foloseau de nativi ca să impună taxe şi de albi ca să îi scutească de ele,
creând astfel în sufletul sudanezilor
ură pentru compatrioţi şi dragoste
pentru britanici. Au educat oamenii
în aşa fel încât să gândească precum
albii, au încurajat nulităţile şi le-au
dat cele mai bune joburi pentru a-i
putea conduce de la distanţă.
La o întâlnire între narator şi colegii
de la Universitatea din Khartoum,
printre care este şi un englez, conversaţia
este paşnică, dar profund contradictorie,
dovedind cât de adâncă este prăpastia
care îi desparte. Mustafa este pomenit
drept primul sudanez student la
Oxford şi primul sudanez căsătorit
cu o englezoaică. Dar tot ei îl cred
şi suporterul englezilor, care îi ajuta
în misiunile lor „dubioase” din Orientul
apropiat. Cu atât mai mult cu cât
Mustafa făcea parte din tribul nomad
Ababda, care i-a ajutat ca ghizi pe
englezii conduşi de Kitchener să
cucerească Sudanul.
Şi politicienii de stânga, şi lorzii
care l-au promovat pentru că era
egalul lor prin inteligenţă şi mariajul
cu o albă sunt la fel de periculoşi,
crede englezul, ca şi cei care văd
numai supremaţia albilor: atât extrema
stângă, cât şi cea dreaptă se bazează
pe aceeaşi „energie emoţională
exagerată”. Mustafa, în opinia colegului
englez, a fost transformat într-un
clovn de un grup restrâns de britanici
nesăbuiţi, care au încurajat noile
superstiţii ale industrializării, naţionalizării
şi unităţii arabe sau africane. Sudanezii
s-au plâns de colonizare, dar, când
au plecat cuceritorii, au creat o nouă
legendă a neo-colonizării, dovadă că
nu mai pot trăi fără britanici.
Mai sunt şi alte exemple ilustrative
pentru ce cred englezii despre sudanezi
sau despre ei înşişi: Maxwell Foster-
Keen, un profesor de la Oxford devenit
apărătorul lui Sa’eed, îi spune la
judecată că este cel mai bun exemplu
al felului cum au eşuat englezii în
colonizarea Africii. În ciuda tuturor
eforturilor depuse de britanici în a-l
educa, Sa’eed se comportă de parcă
atunci ar fi ieşit din junglă. Un alt
englez, în casa căruia Mustafa petrece
Crăciunul anului 1925, îi va spune:
„Eşti un ticălos, dar nu-mi displac
ticăloşii pentru că sunt şi eu unul.”
Sa’eed şi naratorul nu sunt nici
albi, nici negri, nici occidentali,
nici orientali, nici arabi sau europeni.
Trăiesc în acel „in-between space”,
în acea intermediaritate uneori
mai greu de suportat decât un teritoriu
clar delimitat Se aseamănă pomului
african care produce şi lămâi şi
portocale în acelaşi timp şi care,
admirat de cei doi eroi, îi face să se
întrebe dacă au îndeplinit promisiunile
unei altoiri culturale. Mustafa a devenit
un hibrid mai ales datorită neobişnuitei
sale dotări intelectuale. La şcoală
şi universitate, întâi în satul de origine,
apoi la Khartoum, Cairo şi în Anglia,
e un student de excepţie. Înţelege
repede, reţine mult, scrie bine şi
citeşte cu mare plăcere: nimic nu i
se pare prea greu. Mintea lui uimitoare
este „ascuţită precum un cuţit”,
„muşcă şi taie ca dinţii unui plug”.
Dacă ceilalţi colegi vorbesc engleza
cu accent arab, el o vorbeşte ca un
nativ. Simţindu-l superior, colegii
îl poreclesc „englezul negru”, sudanezul
cu totul excepţional care, la vârsta
de 24 de ani, ajunge lector la
Universitatea din Londra.
Dar calităţile intelectuale ale lui
Mustafa nu-l salvează de la alienare.
E izolat şi arogant. Tare ca o stâncă.
O studentă îndrăgostită de el îi
mărturiseşte că nu pare o fiinţă
omenească, ci o maşină fără inimă.
În repetate rânduri i se recomandă
să îşi uite intelectul în favoarea intuiţiei
şi a sentimentelor mai umane. Iar
când e judecat pentru crimele sale,
judecătorul îi va spune că în ciuda
strălucirii sale academice este totuşi
un om necugetat, pentru că n-a ştiut
să se folosească de cel mai nobil
sentiment pe care Dumnezeu l-a dat
oamenilor: dragostea de aproape.
Este de fapt un defect care ascunde
complexele sale de inferioritate rasială
şi o hibriditate distructivă, de neînţeles.
Reîntors în Africa, Mustafa va
înţelege că viaţa în exil provoacă o
răceală adânc înrădăcinată în suflet
şi o incapacitate de a iubi cu adevărat.
Este „gheaţa” nordului, pe care
reuşeşte să o topească acasă, dar
numai parţial. Camera lui, care ar
câştiga imediat simpatia unui britanic
pentru că are un şemineu în plină
zonă subecuatorială, le dovedeşte
sudanezilor că nu se mai poate dezbăra
de partea lui „albă”.
Şi naratorul este un hibrid, dar
cu o poziţie imagologică mai nuanţată.
Când la întoarcerea lui în sat este
rugat să dea detalii despre Anglia,
le va spune consătenilor săi că britanicii
sunt, cu mici diferenţe, exact ca ei:
se căsătoresc şi îşi cresc copiii conform
unor principii şi tradiţii încetăţenite,
sunt oameni morali şi buni, au şi ei
visele şi temerile lor, ceea ce îi face
pe unii mai puternici, iar pe alţii mai
slabi. Prin urmare, şi colonizatorii
sunt oameni obişnuiţi, iar viaţa în
Anglia este ca în Sudan, nici mai
bună, nici mai rea. Venirea albilor în
Sudan „nu a fost o tragedie, aşa cum
ne imaginăm noi, nici o binecuvântare
cum cred ei. A fost un act melodramatic
care se va transforma, o dată cu
trecerea anilor, într-un mit puternic.”
Astfel, sub cerul plin de compasiune
al deşertului sudanez, naratorul simte
că este frate cu toţi oamenii, fie ei
beţivi, hoţi, curvari sau criminali.
Simte că are puterea să dărâme totul
pentru ei şi să reconstruiască totul
din nou, să înfrângă sărăcia şi să
supună până şi soarele, făcându-l să
devină smerit. În mod straniu însă
rămâne nedumerit: să fie sufletul lui
hibrid cel care îi dă putere sau,
dimpotrivă, să fie ambiguitatea un
defect de rău augur?
Plimbându-se o noapte prin sat,
are o revelaţie: ceea ce i s-a întâmplat
lui Mustafa i se poate întâmpla şi lui,
iar ceea ce spunea uneori Mustafa
despre sine, că nu este Othello, ci
o minciună, ar putea fi adevărat şi
despre naratorul aparţinând atât
nordului, cât şi sudului. De aceea i
se pare că Mustafa n-a existat niciodată,
că e doar un coşmar, o obsesie, o
parte a lumii sale ca o fantomă
care nu se lasă dusă şi de aceea îl
simte ca adversar şi prieten în acelaşi
timp. Când va descuia camera lui
Mustafa după moartea acestuia, îl
găseşte în prag, ca o vedenie ale cărui
chip şi umeri, trunchi şi picioare devin
treptat ale lui şi îl fac să se trezească
faţă în faţă cu propria-i imagine.
Mustafa i-a luat forma pentru
a-l invita să-i continue viaţa acolo
unde s-a oprit prin moarte. Naratorul
ar putea-o face căsătorindu-se cu
Hosna, soţia africană a lui Mustafa.
E atras de ea, i se pare chiar că
este singura femeie pe care o iubeşte
cu adevărat. De o frumuseţe neobişnuită
şi cu o ţinută nobilă, Hosna este
varianta neagră a Desdemonei, a
soţiei rămasă credincioasă soţului şi
după moartea acestuia. Nu doreşte
să se recăsătorească după dispariţia
lui Mustafa, în ciuda mai multor oferte.
Printre ele se află şi cea a lui Wad
Rayyes, un consătean mult mai în
vârstă şi un mare amator de femei.
Hosna îi propune naratorului să se
căsătorească cu ea de formă, pentru
a o apăra de Wad, dar naratorul stă
pe gânduri şi, prin ezitarea lui, o
condamnă la moarte: Hosna anunţă
ferm că, dacă tatăl ei o obligă să se
căsătorească cu Wad, îl va omorî şi
se va sinucide apoi şi ea. Ceea ce
se şi întâmplă în cele din urmă, Hosna
fiind dezumanizată de jocul puterilor
patriarhale şi transformată într-un
obiect condamnat la distrugere prin
ceea ce Kate Milletv numea o colonizare
„interioară”. Adevăraţii colonizatori
ai femeilor sudaneze se dovedesc a
fi propriii lor bărbaţi, atunci când
le obligă să gândească şi să se comporte
numai aşa cum vor ei. De aceea femeile
din sat nu ştiu să se opună bărbaţilor
ca Hosna: nici Bint Majzoub, o prietenă
a naratorului, care în mod cu totul
neobişnuit pentru o femeie musulmană
se învârteşte numai în cercul bărbaţilor,
bea alcool, fumează şi vorbeşte
fără perdea despre lucruri dezmăţate,
nici mama naratorului sau una din
fostele neveste ale lui Wad nu înţeleg
revolta Hosnei şi refuzul de a-l accepta
pe Wad. Desigur că nici una dintre
ele nu l-a citit pe Shakespeare, nu
ar fi fugit de acasă cu un iubit neagreat
de familie şi nici nu s-ar fi opus tatălui,
asemenea Desdemonei veneţiene.
Iată o nouă dilemă pentru narator:
comparând femeile africane cu fetele
neinhibate din Vest, nu poate să-şi
mai dea seama unde trebuie să fie
calea de mijloc. Cititorul înţelege însă
că autorul condamnă structurile
sociale vechi ale Sudanului şi luptă
pentru o modernizare a ţării sale:
„Prin sacrificiul Hosnei, se naşte,
în durere şi sânge, femeia sudaneză
modernă.”vi
Moartea acestei femei nesupuse,
iubită de ambii eroi, ca şi moartea
lui Mustafa, de altminteri, anticipează
cumva şi o posibilă moarte a naratorului.
Disperat că Hosna a murit, naratorul
se avântă în apele Nilului, crezând
că prin înot îşi va curma suferinţa.
Apele Nilului reverberează cu un
sunet vechi şi familiar, iar naratorul
pare să intre în armonie cu valurile
fluviului. Înoată până când ajunge la
„jumătatea drumului între nord şi
sud”, la calea de mijloc a hibridităţii,
urmată de el până atunci cu mândrie.
Dar încercarea e sumbră: naratorul
nu mai poate continua, nu mai poate
înota nici înainte, nici înapoi. Se
gândeşte un moment să se predea
forţelor râului, care îl fac să nu mai
ştie dacă este conştient sau nu, dacă
doarme sau e treaz, dacă fuge de sine
sau emigrează. Brusc se hotărăşte
altcumva: râul i-a devenit deodată
străin, ca şi calea de mijloc, şi nu
vrea să mai facă parte din el. Alege
viaţa şi o dată cu ea trece de o singură
parte a baricadei.
Romanul se încheie cu strigătul
de ajutor al naratorului, pe care
cititorul îl poate presupune ca fiind
suficient de puternic pentru a fi auzit.
Iar dacă naratorul este într-adevăr
recuperat din apele învolburate ale
Nilului, mesajul lui Tayeb Salih se
conturează clar: Africa va învinge
toate suferinţele lumii şi va deveni,
pentru eroul mântuit de ambiguităţi,
un nou centru salvator al lumii.
_______________
i Tayeb Salih, Season of Migration to
the North, New York, 1968.
ii Mike Velez, „On Borderline between
Shores: Space and Place in Season of
Migration to the North”, College Literature,
37,1, 2010, p. 191.
iii Allen Roger, The Arabic Novel:
An Historical and Critical Introduction,
Syracuse, Syracuse University Press,
1995, p. 159.
iv Barbara Harlow, „Sentimental
Orientalism: Season of Migration to
the North”, ed. Mona Takienddine Amyuni,
Season: A Casebook, Beirut, American
University of Beirut, 1985, pp. 75-79.
v Kate Millet, Sexual Politics, London,
Sphere Books, 1971, p. 23.
vi Mona Takieddine-Amyuni, „Images
of Arab Women in Midaq Alley by Naguib
Mahfouz, and Season of Migration to the
North by Tayeb Salih”, International
Journal of Middle East Studies, 17, 1,
1985, p. 34.
