Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Lecturi la zi:
Măşti ale tranziţiei de Tudorel Urian


Orice s-ar spune, romanul nu mai este ce a fost. S-au dus definitiv vremurile de aur ale romanului românesc în care oameni pe care azi, probabil, i-am trimite direct la psihiatru, îşi făceau bibliotecă transcriind cu pixul, între două întreruperi de curent, romanele - deloc subţiri - ale lui Marin Preda sau Augustin Buzura. în ultimii ani ai comunismului, cînd cultul familiei Ceauşescu îmbrăcase forme ubueşti, romanele deveniseră principala supapă socială, iar în jurul principalilor prozatori se ţesuseră tot felul de legende mondene şi/sau eroice. Fapt firesc, dacă te gîndeşti că în acei ani romanele, pe lîngă tradiţionala funcţie de divertisment, erau principalul canal de informare (pentru cineva care nu este masochist, simpla rememorare a peisajului mass-media de la sfîrşitul anilor '80 poate fi o problemă) prin intermediul căruia românii puteau afla cîte ceva despre istoria reală a ţării lor, sau aveau şansa să tragă cu ochiul spre realităţile zilei (de la cele mai banale fapte diverse pînă la comportamentul abuziv al securiştilor sau al activiştilor de partid şi monotona mizerie cotidiană), bine camuflate în propaganda oficială a regimului comunist.

Ce şanse are literatura română a zilelor noastre de a ţine piept în faţa concurenţei tot mai agresive declanşate de revoluţia mass-media, singura incontestabilă, din 1989? Un original răspuns la această întrebare oferă romanul lui Bogdan Teodorescu, Spada*. Un roman care reface într-un fel statutul ante-revoluţionar al acestei specii literare pentru că are ambiţia de a fi o proiecţie la scară redusă a societăţii româneşti actuale. Pornind de la un fapt divers (un ucigaş în serie taie cu cîte o singură lovitură de spadă - de unde porecla, devenită titlu al cărţii - gîturile unor borfaşi ţigani), cartea face o radiografie a societăţii româneşti actuale. Cum se vede fapta ucigaşului solitar (replică dîmboviţeană, avant la lettre, la sniper-ul care a terorizat capitala americană în ultimele săptămîni) pe diversele paliere ale societăţii româneşti - Preşedinţie, CSAT, guvern, partide politice, mass-media, ONG-uri, opinia publică şi cum ajunge ea prin manipulări succesive, să schimbe cursul istoriei - situaţia degenerează pînă în pragul unui conflict inter-etnic major şi, în final, ca ultimă soluţie, se trece la schimbarea guvernului -, iată miza cărţii lui Bogdan Teodorescu. O deloc surprinzătoare miză politică pentru cine cunoaşte cît de cît biografia şi preocupările autorului. Cei care nu ştiu încă cine este Bogdan Teodorescu, pot afla cîte ceva de pe ultima copertă a cărţii: este specialist în comunicare şi marketing politic şi are în spate o carieră politică al cărei punct culminant a fost atins o dată cu obţinerea funcţiei de ministru interimar în Departamentul Informaţiilor Publice. Cu totul inedită este însă modalitatea aleasă de autor pentru a-şi defini personajele: mai puţin sau aproape deloc prin descrieri fizice sau de comportament. Identitatea lor este stabilită aproape exclusiv pe baza discursului lor public. Iar o serie de voci sună atît de familiar în urechile cititorului încît acesta ar putea avea un mic şoc. Cititorul de romane are întotdeauna tentaţia de a da un chip personajelor fictive. în mintea fiecăruia dintre noi există un chip al lui Robinson Crusoe sau al lui Don Quijote. Prin felul lor de a vorbi şi de a scrie personajele lui Bogdan Teodorescu seamănă, teribil de bine cu unele VIP-uri ale societăţii româneşti de astăzi. Iată cîţiva dintre eroii romanului Spada care, prin felul lor de a vorbi şi prin domeniile în care îşi desfăşoară activitatea, au uzurpat identitatea cîtorva dintre simpaticii noştri contemporani: preşedintele - Emil Constantinescu, Andrei Rusu - Adrian Sârbu, Florian Năstase - Stelian Tănase, Nicoleta Apetrei - Alina Mungiu, Radu Rădulescu - Ion Iliescu, Costel Ardeleanu - Cornel Nistorescu, Marius Ionescu - Cristian Tudor Popescu, Alin Dobrescu - Florin Călinescu, Bogdan Vasilescu - Dan Voiculescu, Theodor Varlaam - Corneliu Vadim Tudor ş.a.m.d. Fireşte, s-ar putea să mă înşel. Poate că unele dintre aceste asemănări se află doar în mintea mea. Cei care vor citi cartea vor putea să judece singuri. La fel ca în cazul lui Sergiu Enescu, mască în spatele căreia eu văd figura încruntată a lui Silviu Brucan: "La cei aproape 80 de ani ai săi, Sergiu Enescu era cel mai important analist politic al momentului. Emisiunile lui aveau audienţă, iar predicţiile lui influenţau de multe ori decisiv acţiunile liderilor politici. E drept că suficiente prognoze nu nimereau, dar nimeni nu stătea să facă analize. Curtat din toate părţile, octogenarul îşi oferea serviciile mai ales celor de la putere, dar şi partidului din opoziţie cu viitorul cel mai glorios" (p. 61). Discuţia de taină purtată la Palatul Cotroceni între Enescu şi preşedinte este, dincolo de tematica fictivă, înspăimîntător de verosimilă: " - ...Eu mă întîlnesc cu preşedintele Franţei şi Rădulescu urcă în sondaje fiindcă un nebun omoară ţigani prin Bucureşti. Aţi putea, de exemplu, să-i daţi o notă mică lui Rădulescu la emisiunea dumneavoastră de duminică...

- Pe ce motiv?

- Fiindcă a ridicat problema cu ţiganii... fiindcă a propus chiar suspendarea mea dacă nu se rezolvă problema.

- Aşa... Atunci o să-i dau o notă mică şi ministrului de interne că nu l-a prins pe ucigaş.

- Da... asta se poate, dar lui Rădulescu daţi-i cea mai mică notă. Trei... Iar ministrului de interne daţi-i cinci. Si ar trebui ca cineva să aducă în discuţie şi asemănările dintre discursul lui Rădulescu şi cel al lui Miloşevici" (p. 65).

Crimele Spadei sînt prilej de talk-show-uri radio şi tv, de comunicate, declaraţii şi mitinguri, de negocieri şi şantaje între parteneri şi adversari politici. Nu sînt uitate nici reacţiile organismelor politice internaţionale (Consiliul Europei) sau cele ale marilor cotidiane şi agenţii de ştiri occidentale. Iar modul în care este purtată ancheta în cazul criminalului reaminteşte de alte cazuri celebre ale poliţiei române, precum cel al poliţistului Saşa Disici, ucis la Timişoara sau, mai recent, tragi-comicul atentat cu grenadă de la liceul bucureştean Jean Monnet. Se bate apa în piuă o vreme, se lasă cu ceva demisii în conducerea Ministerului de Interne, după care noii instalaţi în funcţie anunţă un termen pentru rezolvarea cazului, la sfîrşitul căruia prezintă opiniei publice un ţap ispăşitor, de preferinţă mort (sinucis în momentul în care a fost încolţit de poliţişti). Impresionanta lipsă de originalitate aparţine realităţii, nu romancierului.

Este greu de spus dacă Spada este un roman politic cu cheie sau (doar) un roman parodic, făcut, în primul rînd pentru a amuza. Cred mai degrabă că autorul nu pariază în mod explicit pe nici una dintre cele două posibile mize. El face, mai degrabă o demonstraţie de forţă la nivelul analizei limbajului, reconstituind, în jurul unui pretext fictiv, toate tipurile de discurs din viaţa publică românească. Bogdan Teodorescu îşi cunoaşte bine personajele, ştie care sînt expresiile lor favorite şi chiar micile lor ticuri de limbaj. Dincolo de amuzamentul de a descoperi chipurile familiare aflate îndărătul fiecărei măşti şi admiraţia în faţa virtuozităţii stilistice a autorului (care, repet, scrie în stilul recognoscibil al principalilor actori ai vieţii publice) cartea este şi un bun prilej de meditaţie. Ea explică într-un fel slăbiciunile de comportament şi de limbaj politic ale fostei guvernări de dreapta şi ascensiunea mai mult decît spectaculoasă a unui politician care a mizat pe cartea populismului. Discursul lui Varlaam, reconstituit de Bogdan Teodorescu la nivelul romanului se pretează mai bine analizei decît discursul politic al senatorului Corneliu Vadim Tudor a cărui receptare este de cele mai multe ori denaturată de contextul politic. Judecate cu mintea limpede, la nivelul unei cărţi de ficţiune, plusurile şi minusurile clasei politice şi ale formatorilor de opinie ies mult mai pregnant în evidenţă.

Ceea ce surprinde în mod plăcut în proza lui Bogdan Teodorescu este, în primul rînd, dezinvoltura stilistică, aparenta uşurinţă a scrisului, privirea mereu trează, inteligentă, cu care îşi scrutează textul. Spada este o carte care nu pune nici un fel de dificultăţi de lectură şi care, în plus, prezintă avantajul că poate fi citită în ritmul alert cu care sînt parcurse, dimineaţa, coloanele de ştiri ale ziarelor.

în literatura ultimilor ani, cartea lui Bogdan Teodorescu are un corespondent în romanul lui Horia Gârbea, Căderea Bastiliei. Acolo însă în spatele măştilor se ascundeau vedete ale lumii literare. întrebarea care se pune în cazul ambelor cărţi este dacă în spatele unui clin d'oeil care face deliciul contemporanilor există elemente care să probeze valabilitatea pe termen lung a romanelor. Ce va rămîne din această carte după ce Brucan, Mungiu, Constantinescu, Iliescu, Nistorescu & comp. nu vor mai fi vedetele zilei, iar identificarea persoanelor reale din spatele măştilor va deveni, practic imposibilă? Poate fi citită cartea fără a se face continua raportare la personajele reale? Care ar mai fi însă cota sa de interes? Să nu devenim excesiv de sceptici. în fond, şi despre opera lui Caragiale s-a spus că este perisabilă în timp, receptarea ei fiind dependentă de un anumit context politic. Caragiale a rămas însă la fel de actual şi în perioada interbelică, şi în comunism, şi în nesfîrşita noastră tranziţie. Nu aş risca să spun că romanul lui Bogdan Teodorescu ar putea avea, în timp, un succes comparabil cu piesele lui Caragiale, dar, cu siguranţă, bine mediatizat, el ar putea fi un remarcabil succes de librărie. Fapt deloc de neglijat într-un veac nu prea bun pentru carte în general şi pentru roman, în special.