Sunt un spectator de teatru credincios. Aproape mistic. De aceea încerc să văd "tot".
Universul îşi măsoară timpul la scara infinitului, Planeta Pământ în Ere, istoria lumii în secole şi milenii, iar omul în ani, care trec al naibii de repede. Spectatorul îndrăgostit de teatru şi credincios lui, gestionează mai uşor timpul, vremea şi trecerea vremii. E un stăpân pasionat. Trăieşte mai multe vieţi, călătoreşte în timp, zboară prin ere, este liber şi mai ales are şansa să devină "Trestia gânditoare".
Teatrul de Comedie care are norocul să fie condus de unul dintre cei mai buni directori de teatru ai momentului, actorul George Mihăiţă, continuă să susţină un festival născut din entuziasm şi continuat cu mare greutate. Este vorba despre Festivalul Comediei Româneşti - FestCO care a ajuns la ediţia a VII-a. Festivalul din mai 2009 s-a deschis cu un spectacol al lui Radu Afrim după o piesă a lui Matei Vişniec, Mansardă la Paris, spectacol "fabricat" pentru anul 2007 Sibiu Capitala Culturală a Europei de către Institutul Cultural Român şi Centre Culturel Kulturfabrik Luxembourg cu actori din România: Constantin Cojocaru, Andrei Elek, Elena Popa şi din Luxemburg: Marja Leena Junker, Luc Schiltz, Marie-Lune şi Valéry Plancke, retur francez din Metz, Franţa.
Văzusem cu ani în urmă spectacolul cu aceeaşi piesă la Teatrul Naţional din Cluj pus de acelaşi Radu Afrim. Din textul de atunci n-am prea înţeles nimic; povestea era prea ascunsă pentru mine, nu puteam prinde nici un fir.
În vara trecută când am aflat de proiect, l-am invidiat pe Constantin Cojocaru, mă bucuram pentru Afrim şi atât. Pe urmă am aflat de succesul de la Avignon şi despre premiul luat de Valéry Plancke la Timişoara la secţiunea Cea mai bună interpretare, tot în treacăt, George Mihăiţă îmi spunea entuziasmat că este un spectacol uluitor şi că-l va aduce în deschiderea FestCO 2009. S-a ţinut de cuvânt. Îi mulţumesc că doar graţie lui am văzut acest spectacol care mi-a lăsat o urmă-n suflet aşa cum lasă un cui pe capota unei maşini. O urmă dureroasă în care frica existenţială e colorată comic şi dulce.
Acest spectacol vorbeşte despre fiecare din noi, şi fiecare vârstă se regăseşte cumva inedit, aşa cum ne-a învăţat Radu Afrim în spectacolele lui.
Radu Afrim are un suflet romantic, e fascinat de vârsta a treia socotind-o o sărbătoare princiară, dar asta nu-nseamnă că nu are şi un obiectiv caricatural în care ridicolul, parodicul, fragilul îi dau dimensiune. Spectacolele lui Afrim au o înaltă tensiune pasională, se-nscriu pe şoseaua copilăriei într-o metafizică a iubirii.
Eroul principal este românul-francez Emil Cioran, în ultimii ani ai vieţii lui, atunci când Eugčne Ionesco, şi el pe un pat de spital întreba "Dar unde este adevăratul Cioran, unde s-a dus?". Cioran suferea de Alzheimer. În acest rol a fost distribuit românul Constantin Cojocaru. Rolul a fost jucat într-o iluzie nesfârşită.
După acest spectacol eu am înţeles mai bine cuvântul "efemer", precum şi cuvintele "gingaş" şi "vulnerabil".
Spectacolele sunt bune când actorii sunt buni şi actorii sunt buni când regizorii sunt buni şi regizorii sunt buni când actorii sunt dăruiţi, cinstiţi, sinceri şi talentaţi. Foarte simplu. Dar dacă este aşa de simplu de ce nu suntem mai Fericiţi?
Nu fac o cronică de teatru pentru că nu asta trebuie să fac, dar vreau să amintesc iubirea mea pentru ACTOR.
Actorul care hrăneşte sufletul oamenilor, actorul care ia din lumea înconjurătoare tot ce-i rău şi tot ce-i bun şi transformă totul, nu fără sacrificiu, în hrana spirituală fără de care nu se poate trăi. Actorii care sunt "apariţii rătăcitoare" care urcă pereţii abrupţi ai existenţialului în dăruirea lor pentru ceilalţi. Actorul care trăieşte pe alte coordonate cu care stabileşte o intimitate rituală în marea ordine cosmică.
Toţi actorii din spectacolul lui Afrim comunicau ceva major, şi-anume că şi-au dorit să fie pe scenă, că ştiu că au semnat un contract cu Dumnezeu pentru asta, că ce fac ei pe "scândură" se leagă şi sus în Ceruri şi că atâta vreme cât sunt acolo pe scenă trebuie să ardă până la capăt, să se facă scrum. Asta e plata pe care trebuie s-o plătească actorul, cu juma' de măsură nu merge. Poate de aceea sunt actori cu har şi actori fără...
Sunt patetică, dar patetic era şi spectacolul. Spectacolul care era plin de Cioran, plin de Afrim, plin de "fantastic în real". Nu Cioran din piesă, ci tu ca spectator erai la vârsta privirii crepusculare, mi-am dat seama de asta la sfârşitul spectacolului când doar ne priveam şi nu vorbeam, am revenit greu pe Pământ la vârsta noastră şi-n timpul nostru.
Constantin Cojocaru l-a jucat pe Cioranul cu Alzheimer ca pe o frenezie dusă de viitură. Mersul, trenciul, părul, culorile, ba chiar şi privirea "acelea ştiute" erau.
Îl caut pe interpretul norocos al lui Cioran, îl găsesc năucit şi fericit şi-l întreb, galbenă de invidie:
R.M.: Cum a fost?
C.C.: Cel mai greu lucru - Limba. A trebuit să fac din limba franceză limba mea maternă ca să pot exista pe scenă. Trebuia să fiu un mic Napoleon cu o atenţie distributivă, să mă-mpart în două: între gând în limba română şi joc în limba franceză. La primele repetiţii a fost foarte straniu. Se lucra pe improvizaţie, francezii erau aşi, eu parcă veneam de pe altă planetă, mai eram chinuit şi cu memorarea textului. Stăteam şi buchiseam vorbele şi eram îngrozitor de speriat că n-o să-mi găsesc loc în acest spectacol. Şi-atunci Afrim, care este un mare regizor, şi după fiecare spectacol făcut cu el spun asta, după un timp mi-a zis:
R.A. - Intră-n scenă şi fă ceva!
C.C. - Ce să fac?
R.A. - Nu ştiu!
C.C. - Să spun textul?
R.A. - Fără vorbe!
C.C. - Atunci fac...
R.A. - Fără mişcare!
C.C. - Fără cuvinte şi fără mişcare?
R.A. - Da!
Ei şi după asta am putut intra în această superbă improvizaţie şi eram ca un mânz care zburdă într-o livadă cu pomi înfloriţi. Iar fericirea a fost continuă!
Ambasadorul nostru la Luxemburg a fost de două ori la spectacol şi la final avea ochii în lacrimi. Am fost mândru şi important în patriotismul meu. Şi-apoi ataşamentul cu actorii a fost ceva foarte frumos. Ne lega Afrim, cum numai el ştie s-o facă. Trăiam cu toţii o complicitate minunată.
R.M.: Şi totuşi rolul? Nu e orice fel de rol!
C.C.: Şi rolul într-o zi mi-a creat o spaimă şi viziune. De altfel eu nu am sentimentul că-l joc pe Cioran, nu am gândit rolul ca pe o restituire, şi chiar dacă-aş fi vrut, n-aş fi putut. De fapt am jucat întâlnirea cu Memoria pierdută care era jucată de o actriţă cu o înfăţişare superbă, face pierderea mai răvăşitoare, mai dureroasă. Întâlnirea lui Cioran cu boala Alzheimer, asta a fost logica, dar spiritul înceţoşat de fuga memoriei nu a fost aşa, eu l-am găsit pe personaj cu spiritul intact. Ceva numit memorie s-a desprins mecanic de spirit, dar spiritul rămâne mai departe fantastic.
Afrim în spectacolul lui asta a comunicat: Cioran este un om cu o teribilă luciditate şi cu puterea de a recunoaşte că şi-a pierdut-o.
Nu ştiu să povestesc rolul! Spectacolul este mistic! Omul este perdant!
R.M.: E drept că e indecent să-ţi cer să-mi povesteşti defalcat, cum a fost?
Dar rolul ţi-a ieşit!
C.C.: Întotdeauna mi-e frică de rolul în care sunt distribuit şi, dacă iese ceva, îmi iese din spaimă.
După ce m-am despărţit de Constantin Cojocaru, primul gând a fost fericirea că studenţii mei au fost cu toţii la spectacol.
Cum spune Nichita Stănescu despre actor:
Copil fragil fin jocuri!
