Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

 
Mărturie şi document de Luminiţa Corneanu


Ce a fost – cum a fost, Paul Cornea de vorbă cu Daniel Cristea- Enache, Polirom-Cartea Românească, 2013, 393 pag.

Mai mulţi comentatori ai volumului de memorii scris de Paul Cornea, la provocarea lui Daniel Cristea-Enache, au sesizat deja că ne aflăm în faţa unei cărţi unice până acum în cultura noastră: este o analiză din interior a comunismului românesc, realizată de un om atras de comunism încă din adolescenţă, care a ajuns în anii ‘50 în prim-planul noii orânduiri, ocupând funcţii în diverse foruri, şi care încet-încet se vindecă de iluzii, pe măsură ce cunoaşte „mecanismul” şi îşi dă seama că, în ciuda vechilor sale convingeri, comunismul este incompatibil cu libertatea, cu spiritul critic, cu bunăstarea.
Profesorul Paul Cornea cu siguranţă nu are nevoie să fie prezentat cititorilor României literare. Cărţile domniei sale, de la cea despre Originile romantismului românesc până la cele mai recente, ca Interpretare şi raţionalitate, fac parte din bibliografia obligatorie a oricărei Facultăţi de litere din România. Dar profesorul, „înainte de a stinge lumina”, cum singur spune, mai avea de scris o carte: cea a propriului său destin. Şi asta nu dintr-o pornire autoconfesivă, căci puţine dintre cele relatate în carte privesc chestiuni private: „Îndeosebi mi se părea că povestea căderii în eroare şi a edificării mele laborioase va putea fi utilă tinerilor, celor lipsiţi de percepţia directă a ceea ce s-a petrecut înainte de 1990, tentaţi uneori să judece expeditiv şi nechibzuit”.
Prima dimensiune, prin urmare, a acestei ample cărţi de 400 de pagini, este cea documentară. Ea acoperă cinci decenii, din 1940, când autorul era un elev de liceu de 16 ani, până în 1989, în zilele Revoluţiei. Incitat de întrebările precise ale lui Daniel Cristea-Enache, Paul Cornea reconstituie în detaliu atmosfera anilor sumbri pe care i-a trăit în adolescenţă, începând cu instalarea guvernului Goga-Cuza. Descrierea climatului istoric este completată de detaliul individual, mărturia despre felul în care a trăit un tânăr evreu acele vremuri fiind una exemplară. Nefăcând parte dintr-o familie religioasă, ci dintr-una care trăia „în toate asemenea vecinilor creştini”, conştientizarea apartenenţei etnice se face în mod traumatic: mai întâi află de la tatăl său, în cadrul unei discuţii „ca între bărbaţi”, că aparţine unei familii evreieşti, apoi, bunicul apare acasă bătut, iar tatăl nu cheamă poliţia pentru că „totul se poate, când eşti evreu”, în 1940 este eliminat din şcoală, vechi prieteni sunt acum stânjeniţi chiar şi să-l salute: „Nu mi-a fost uşor să mă împac cu noua situaţie, căci (...) ea însemna pentru mine pierderea sentimentului de «a fi acasă». // Am traversat atunci o criză identitară.” Acesta este contextul în care tânărul Paul Cornea se alătură unei „reţele antifasciste de tineri care luptau împotriva regimului”. Era Uniunea Tineretului Comunist.
Şi aici, ca şi în alte părţi, Paul Cornea prezintă situaţia din două perspective: una a prezentului evenimentelor, iar una actuală. Relatarea pe larg a activităţii sale de comunist în ilegalitate este urmată de o evaluare „la rece” a organizaţiei: „În pofida propagandei comuniste, care a încercat în genere să rescrie istoria poporului român (...), se poate afirma că autorităţile antonesciene n-a simţit niciodată vreo ameninţare reală din partea comuniştilor, nici a celor vârstnici şi cu atât mai puţin a celor tineri. UTC-ul, pe care l-am cunoscut din interior, a fost o organizaţie sectară, (...) cu un număr de membri mult inferior celor cca 1000 atribuiţi Partidului Comunist. ” În acest gen de aprecieri stă o bună parte din valoarea cărţii. Nu doar evenimentele sunt consemnate de autor, ci ele sunt şi reevaluate la distanţă de decenii, adesea aprecierile lui Paul Cornea oferind perspective noi asupra unor episoade pe care le credem cunoscute. E avantajul privirii „din interior” asupra epocii, privire ce aparţine unui intelectual lucid şi critic, pe deplin vindecat de iluziile tinereţii. În acelaşi fel vom cunoaşte şi activitatea sa de activist comunist, primele încercări de apropiere de redac- ţiile unor publicaţii comuniste, din care se retrage repede, dându-şi seama că nu poate învinge cenzura, activitatea de director în Ministerul Culturii, apoi la Studioul Cinematografic Buftea. Informaţia este extrem de bogată, reconstituirea epocii şi a personajelor, de-a dreptul minuţioasă. Figuri de prim-rang ale nomenclaturii comuniste, în special cele care au gestionat domeniul culturii (Mihail Roller, Nicolae Moraru, Constanţa Crăciun, de exemplu), apar în carte în confruntări directe cu autorul, scenele relatate fiind ilustrative atât pentru personajele în sine, cât şi pentru contextul general al epocii. Dincolo de harul spunerii, care se vedea şi din cărţile de teorie literară ale lui Paul Cornea, autorul dă dovadă de o memorie prodigioasă. Scene întregi, dialoguri şi gesturi sunt rememorate... cinematografic, astfel că dialogul cu Daniel Cristea- Enache capătă aspectul unui veritabil roman, unul autobiografic.
Acest aspect ţine de ceea ce-mi pare a fi a doua dimensiune importantă a cărţii: cea privată. În această cronică a epocii se află înglobat un mini-roman familial, cu întâmplări când duioase, când savuroase. Portretul mamei, al tatălui, al bunicului sunt făcute cu obiectivitate şi cu tandreţe deopotrivă, autorul ştiind să insereze ici şi colo câte un episod revelator pentru fiecare „personaj”. Tot aici aş include şi povestea evoluţiei intelectuale a autorului, pe care acesta o reconstituie atent, incluzând în relatare lecturile de la fiecare vârstă şi condiţiile în care a luat o decizie sau alta în privinţa carierei sale de literat.
În fine, o a treia dimensiune a cărţii este cea critic-analitică. Cu o pregătire sociologică solidă şi un simţ psihologic fin, Paul Cornea este capabil să discearnă şi să demonteze mecanismele sociale, astfel încât să prezinte cititorului contemporan nu doar firul evenimentelor, ci şi explicaţii pentru cursul urmat de acestea. Îndeosebi în analiza comunismului, observaţiile pe care le face sunt extrem de percutante. Iată, de pildă, cum arată lucrurile în România anului 1947: „Ceea ce se modificase vădit nu erau salariile, nici asigurările sociale (...), ci limbajul, noul limbaj public. În această privinţă, cu tradiţionala sa deprindere adaptivă, bucureşteanul se descurca de minune. El prelua vocabularul de import sovietic (mişmaş de influenţă rusă, marxism decolorat şi viclenie balcanică), însă numai declarativ, (...) fără a se sinchisi de conţinutul vorbelor şi lozincilor”.
Multe rămân nespuse aici despre această carte splendidă, care se citeşte cu mare uşurinţă, în ciuda dimensiunilor. Ceea ce este sigur însă este că Paul Cornea a scris o impresionantă cronică a epocii comuniste, văzută din interior, dar şi un Bildungsroman, al cărui personaj principal este el însuşi.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara