Kristoffer Nyrop, fondatorul studiilor de filologie romanică în Danemarca, viitorul autor al unor cărţi cu faimă internaţională, avea în aprilie 1884, când descindea la Bucureşti spre a-şi îmbunătăţi cunoştinţele de limba română, doar 26 de ani. Născut în 1858, făcuse excelente studii de filologie la Paris, iar interesul faţă de limba română şi-l manifestase publicând, în 1879, o recenzie la Zur rumänischen Lautgeschichte de Moses Gaster. Sosit în România, Nyrop avea să pătrundă, foarte repede, în chiar miezul vieţii culturale române. La data de 2/14 mai 1884, Titu Maiorescu notează în jurnal: „La cină, docentul privat Kristoffer Nyrop din Copenhaga, care vrea să înveţe aici româneşte..." E începutul relaţiilor acestuia cu lumea literară română, relaţii cultivate, prin corespondenţă până la moartea sa, în 1931, inclusiv în mulţii ani de la sfârşitul vieţii când, din cauza orbirii sale progresive, în cele din urmă totale, era nevoit să-i dicteze fiicei sale atât scrisorile, cât şi articolele la care lucra. (Din 1926 avea să fie, de altfel, membru onorific al Academiei Române.)

Dintre toţi cei pe care i-a cunoscut în România (cu Ion Bianu avea să viziteze Argeşul, cu Iacob Negruzzi, să poarte discuţii pe tema statutului evreilor şi a, pe atunci, atât de actualei chestiuni a revizuirii Constituţiei), cea mai puternică impresie avea să i-o stârnească tot mentorul Junimii, care, cu obişnuita sa solicitudine faţă de tinerii studioşi, i-a împrumutat cărţi, l-a invitat la întâlnirile Junimii bucureştene, i-a furnizat informaţiile istorice de care avea nevoie, i-a verificat apoi datele pentru un articol despre monarhia română ş.a. Scrisorile trimise de Nyrop lui Maiorescu după întoarcerea sa în Danemarca (parţial publicate de către Geo Şerban în Secolul XX, 7-8-9 / 1979) vibrează de o admiraţie şi un respect cu totul ieşite din comun. Corespondează în limba franceză; totuşi, în scrisoarea din 7 aprilie 1885, Nyrop adaugă un post-scriptum în româneşte: „Dacă aţi binevoi a-mi face onoarea unui răspuns, vă rog mai întâi să-mi scriţi româneşte (nu franţuzeşte)..." Tânărul lingvist se declară „copleşit" de bunătatea criticului faţă de el, şi speră să-şi poată demonstra recunoştinţa prin volumul de impresii de călătorie care îl pregătea. într-adevăr, un capitol considerabil din Romanske mosaiker. Kulturbilleder fra Rumænien og Provence (Mozaicuri romanice. Imagini culturale din România şi Provenţa), care a văzut lumina tiparului în 1885, tratează, pe larg, biografia lui Maiorescu, prezentat fiind drept „cel mai de seamă conducător al năzuinţelor spirituale ale României moderne", fondator al Junimii (data e însă greşită, 1867 în loc de 1864, probabil sub impresia Cercetării critice maioresciene) şi al prelecţiunilor ei populare, fără a uita să menţioneze activitatea sa de deputat („cel mai bun vorbitor din Cameră") şi ministru, şi nici chiar pe cea de avocat („cel mai bun din oraş"). E vizibil faptul că datele biografice îi fuseseră furnizate de critic, între altele şi datorită importanţei acordate studiilor de psihologie ale acestuia (la care Maiorescu ţinea mult). în plus, Nyrop nu ezită să-i ceară lui Maiorescu, într-o scrisoare (23 decembrie 1884), chiar o fotografie, pe care o publică în carte, ca singur... monument uman, printre imagini cu monumente arhitectonice (biserica Stavropoleos, Mânăstirea Argeş ş.a.). Capitolul cuprinde însă şi rezumate ale articolelor mai importante ale criticului şi mai ales o traducere (foarte puţin scurtată) a în contra direcţiei de astăzi. Nyrop a devenit astfel primul (şi, pe cât se pare, singurul) traducător al lui Maiorescu în daneză. La rândul său, Maiorescu avea să-l răsplătească obţinând în 1888, când ajunsese iar ministru, decorarea romanistului de către guvernul român, pentru eforturile sale de a face cunoscută literatura noastră în Scandinavia. într-o călătorie a sa spre Capul Nord (cel mai nordic punct al Europei), în 1890, Maiorescu avea să treacă, la dus (5/7 iulie) şi la întors (30 iulie / 11 august), prin Copenhaga; la întoarcere, l-a căutat pe Kristoffer Nyrop, dar acesta nu era în oraş, astfel încât nu s-au putut întâlni, spre dezolarea romanistului: „Dumneavoastră, eminentul, amabilul şi ospitalierul domn Maiorescu la Copenhaga, fără ca eu să fi avut cel puţin plăcerea de a vă strânge mâna. Spun „cel puţin", pentru că dacă v-aş fi găsit - m-am dus, în grabă, marţi dimineaţă la hotelul d'Angleterre, unde am ajuns cu o jumătate de oră prea târziu - m-aş fi folosit de toate resursele limbajului pentru a vă convinge să vă prelungiţi un pic sejurul, să cinaţi la mine, sau la Skodsborg, Viborg, Klampenborg, în fine, oriunde aţi fi dorit. Ah, cât regret că nu v-am găsit şi că nu v-am putut servi drept ghid în singura zi dedicată Copenhagăi!" (15 august 1890).

Alt prilej de întâlnire n-a mai fost. Din 1894 până în 1929, Nyrop a fost profesor de limbi şi literaturi romanice la Universitatea din Copenhaga; pe lângă cursuri de limba română, a ţinut şi un curs despre literatura populară de la noi (era fascinat de doine); ocupat însă cu marea sa operă, Grammaire historique de la langue française (în 6 volume, 1899-1930), cu alte şase volume de eseuri de popularizare pe teme filologice, Ordenes liv (Viaţa cuvintelor, 1901-1934), de scrierea unei gramatici spaniole, a uneia italiene şi a unei fonetici franceze, n-a mai scris alte cărţi legate de România, deşi limba română e tratată în volumul său Flexiunea de gen în limbile romanice (1896). A scris însă articole despre literatura română, recuperând astfel surprinzătorul fapt de a nu-l fi pomenit deloc pe Eminescu în lungul său excurs despre literatură din Mozaicuri romanice. Cât despre Caragiale, nu pare a fi avut cunoştinţă de el. în volumul de impresii de călătorie, scrie însă despre Cantemir, Şincai, Petru Maior, Alecsandri, Ispirescu, culegerile de folclor ale lui Miron Pompiliu şi S. Florea Marian, traduce balada lui Brâncoveanu, pe cea a Meşterului Manole, Mioriţa, Miu Cobiu şi o serie de doine (cu consideraţii asupra rolului unor invocaţii de tipul „Frunză verde"). Evident, junimiştii Negruzzi, Slavici şi Gane nu lipsesc; nici Vlahuţă, pe care l-a întâlnit la Maiorescu, şi care avea să îl viziteze în 1913.

între pasajele selectate pentru traducere - texte pentru prima oară în limba română - am ales episodul de deschidere al cărţii, cu sosirea lui Nyrop la Bucureşti (la 23 aprilie 1884), care, în afară de tema Bucureştiului ca „oraş al contrastelor", comună la călătorii din epocă, prezintă una din consecinţele mutărilor, în masă, a bucureştenilor, de Sf. Gheorghe şi Sf.Dumitru (cele atât de pomenite de Caragiale).

Un alt fragment, cu câteva impresii din Argeş, e semnificativ pentru obiceiul danezilor de a întreba lumea întâlnită în călătorii în legătură cu situarea geografică a Danemarcei; era, pare-se, o adevărată obsesie a călătorilor danezi din secolul al XIX-lea, dornici să-şi afirme ţara drept altceva decât o „provincie germană"; o scenă nu mult diferită de cea a lui Nyrop apare inclusiv în memoriile de călătorie ale lui Hans Christian Andersen, Bazarul unui poet: în lungul său drum din 1841 prin Grecia, Turcia şi ţările dunărene, acesta descoperise, la rândul lui, că un băiat român fusese singura persoană în stare să-i spună, corect, unde se află Danemarca.

în fine, fragmentul din capitolul despre Maiorescu descrie şedinţa Junimii bucureştene din 2/14 mai 1884, la care Nyrop a avut prilejul să participe.
Titlurile aparţin autorului danez.

Sosire la Bucureşti


Se înserase înainte să ajungem la Bucureşti. Plecasem, în zori, de la Orşova, şi zburam acum cu viteza trenului peste frumoasele şi mănoasele câmpii valahe. Soarele ardea foarte puternic, iar în cupeuri era o căldură cruntă, deşi ne aflam abia în luna aprilie. (...)Am ajuns, în cele din urmă, la destinaţie. Uşile fură date de-o parte, iar un hamal cu o înfăţişare cam ciudată puse stăpânire pe bagajul meu şi pe chitanţa mea de garanţie. Cât ai clipi, făcu rost şi de cufărul meu, ducându-se numaidecât să-l ia de la vagonul de bagaje, iar apoi mă urmă până la ieşirea din gară. Aici puse jos geamantanele, îşi ceru plata şi dispăru îndată ce-o primise. Era cazul, acum, să caut o birjă, dar nu exista decât una singură, un omnibus foarte elegant de la „Hotelul Brofft". în ghidul meu de călătorie, acest hotel era însă descris ca fiind de-a dreptul neruşinat de scump, şi în plus căpătasem adresa altui hotel, aşa că am rezistat prietenoaselor invitaţii ale birjarului şi m-am adresat unui funcţionar de-al gării, rugându-l să-mi găsească o birjă. Acesta dădu însă din cap şi-mi propuse să merg la Brofft, pe care îl recomanda cu multă căldură. O nouă tentativă linguşitoare de apropiere din partea vizitiului de omnibus. M-am adresat atunci unor inşi în uniformă, ce păreau să fie de la poliţie, dar abia dacă m-au considerat demn de vreun răspuns, arătând, laconic, cu degetul omnibusul, ceea ce îl făcu din nou pe vizitiu să înceapă să tragă de cufărul meu. Ce să fac? Pe de o parte nu puteam rămâne acolo toată noaptea, pe de altă parte îmi era ciudă să cedez şi să trag la Brofft, cu atât mai mult cu cât aveam despre o gară concepţia vest-europeană că acolo se cuvine să aştepte mai multe birje. Mi-am amintit însă că tovarăşul meu german de călătorie îmi spusese că în aceste ţări, grosolănia este „ein sehr nothwendiges Ustensil", şi m-am hotărât să mă port în consecinţă. M-am dus din nou la funcţionar şi am început să-l ocărăsc cum mă pricepeam mai bine. în privinţa limbii române, cunoştinţele mele practice nu erau prea mari, iar injuriilor verbale nu le dedicasem cine ştie ce studii, astfel încât mi-ar fi fost mult mai uşor să-i comunic mici informaţii interesante, precum aceea că fratele lui e mai mare ca fratele meu, şi altele asemeni. Am fost, de aceea, silit să apelez la altă limbă, şi un val de înjurături italieneşti începu să-i şuiere pe la urechi; cum aveam grijă să introduc, în locurile cuvenite, cuvântul românesc birjă, nu-i fu greu să înţeleagă ce voiam să spun; când văzu că treaba e serioasă, îşi schimbă îndată comportamentul, şi în cinci minute mă aflam, cu tot bagajul, într-o elegantă droşcă, pe drum spre hotelul meu.

O beznă deasă domnea pretutindeni în jurul gării, iar aceasta, adăugându-se la cele care tocmai întâmplate1), m-a făcut să-i dau, în sinea mea, dreptate domnului din Germania cu care călătorisem de dimineaţă: Bucureştii erau, cu siguranţă, un oraş unde civilizaţia nu prinsese încă rădăcini; deodată însă, birja dădu colţul, intrând pe strada principală a oraşului, şi totul se schimbă. Magazine strălucitoare se întreceau în a da străzii, printr-o excelentă iluminare cu gaz, un aspect cât mai sărbătoresc şi mai frumos cu putinţă. Din două în două case vedeai o cafenea elegantă, plină de domni şi de doamne împodobite; în multe locuri, mesele şi scaunele fuseseră mutate, din cauza căldurii, afară pe trotuar, iar la urechile mele ajungeau râsete şi discuţii purtate cu glas ridicat, când nu erau acoperite de zgomotul numeroaselor trăsuri care goneau încoace şi încolo, cu o viteză nemaipomenită. Totul dădea o impresie plină de viaţă, iar strada îmi amintea atât de mult de un bulevard parizian en miniature, încât m-am culcat, în acea seară, convins că ajunsesem totuşi într-un oraş pe de-a-ntregul european.

Prima mea plimbare, a doua zi de dimineaţă, întări în toate privinţele impresia din ziua precedentă. Hotelul se afla pe Calea Victoriei, care taie oraşul, cu cotituri ciudate, de la nord la sud şi e artera principală pentru circulaţie. Era foarte bine pavată şi deosebit de curată. Casele, care erau, în majoritate, din piatră deschisă la culoare, aveau un aer elegant, specific. Multele stiluri folosite se armonizau cu fizionomia neliniştită şi variată a străzii. Era, aici, plin de magazine cu vitrinele arătoase şi cu lucruri de preţ; peste tot era exhibat, ostentativ, un lux copleşitor, pe jumătate parizian, pe jumătate oriental - dar bogăţia şi somptuozitatea păreau să ia, în multe cazuri, locul bunului gust şi al eleganţei autentice. O mulţime de trăsuri boiereşti cu vizitii în livrea treceau încoace şi încolo, iar pe ambele trotuare circula un val de plimbăreţi, cu toţii îmbrăcaţi cu un anume chic, astfel încât întreaga imagine a străzii făcea o impresie plăcută. (...)


Viaţa la Argeş


(...) E minunat să trăieşti aici şîn Carpaţiţ; aerul e pur şi limpede, natura e minunat de frumoasă, iar oamenii, amabili şi ospitalieri. Am stat prin aceste locuri mai multă vreme; am locuit atât în Sinaia, unde regina Elisabeta (Carmen Sylva) şi-a clădit măreţul castel de vară, cât şi la Argeş, unde vechea mânăstire ne aminteşte de neamuri apuse de voievozi; am locuit printre ţărani la Râmnic şi printre ţigani şi ocnaşi lângă salinele de la Ocna; pretutindeni, aceeaşi natură frumoasă şi aceiaşi oameni neprefăcuţi şi prietenoşi; nici ocnaşii nu făceau excepţie, nu erau numai politicoşi, ci, când se ivea ocazia, şi săritori.

Cea mai mare parte a timpului mi-am petrecut-o însă la Argeş, unde am întâlnit o asemenea amabilitate şi ospitalitate, încât această şedere e una din cele mai dragi amintiri de călătorie ale mele. îndată după sosire, m-am instalat la singurul han din localitate, care, având în vedere condiţiile, era destul de mulţumitor. îmi luasem cu mine cărţile, spre a putea citi, acolo, în linişte, dar linişte n-am prea avut, întrucât erau o mulţime de lucruri interesante de văzut şi auzit. într-o ţară străină, merită întotdeauna să intri în vorbă cu ţăranii şi cu oamenii simpli; e, de fapt, cel mai interesant şi mai bun mod de a cunoaşte o naţie, şi din astfel de discuţii dobândeşti o mult mai cuprinzătoare şi mai sigură înţelegere a caracteristicilor naţionale ale unui popor, a ideilor sale, a concepţiei sale despre viaţă şi a întregii sale stări spirituale, decât din studiul unor cărţi. în plus, popoarele romanice sunt foarte comunicative, iar pentru un străin e incomparabil mai uşor să afle ceva de la un ţăran român sau italian, decât de la unul din colegii săi din şprovincia danezăţ Iutlanda.

Zvonul sosirii mele se răspândi numaidecât în tot satul, şi cum lumea era foarte curioasă şi uşor de abordat, mi-am făcut, cât ai clipi, o mulţime de cunoştinţe. Printre cei dintâi cu care am intrat în relaţii mai apropiate s-a numărat învăţătorul. Aflasem că urmau să aibă loc examenele şi m-am prezentat, de aceea, îndată drept coleg. Faptul că doream să asist la examene l-a bucurat vizibil, şi m-a lămurit, pe larg, asupra întregii activităţi şcolare. Era, în toate privinţele, un bun învăţător; examenele au decurs cu multă vioiciune, iar băieţii erau bine pregătiţi.

Orgoliul meu naţional a fost, cu această ocazie, flatat într-un mod cu totul neobişnuit. Uitându-mă la lucrările de caligrafie ale băieţilor, am constatat că unul din ei găsise cu cale să scrie numele celor mai mari oraşe din Europa. Cuvântul Copenhaga era reluat de mai multe ori şi am vrut să ştiu dacă băiatul cu pricina avea habar unde se află acest oraş, iar la ora de geografie am cerut permisiunea de a-l examina. Prima mea întrebare a fost, evident: „Unde-i Copenhaga?"2), la care am primit răspunsul clar şi precis că oraşul Copenhaga e capitala Danemarcei, că ţara are mărimea cutare, cu atâţia şi atâţia locuitori; ba mai cunoştea şi oraşul Viborg şi putea da pe de-a-ntregul seama de Skagerak, Kattegat etc. Cu adevărat, surprinzătoare cunoştinţe la un băiat român dintr-o şcoală sătească, când îmi amintesc de toţi italienii şi francezii „cultivaţi" pe care i-am întâlnit, şi ale căror cunoştinţe geografice referitoare la ţările scandinave se mărgineau la ceţoasa impresie că Norvegia va fi fiind, cu siguranţă, capitala Suediei, iar Copenhaga o provincie germană!

în urma acestui examen, toată lumea din sat a aflat de unde eram de fel, iar convorbirile pe care le-am purtat cu sătenii în următoarele zile începeau, cu predilecţie, astfel: „Dumneata eşti de la Bucureşti?"3) „Nu, sunt străin." „Da, mă gândeam eu; atunci eşti cu siguranţă din Danemarca." Era, probabil, prima dată când mulţi din aceşti oameni de treabă auziseră acest nume, şi cu toate astea ghiceau numaidecât că sunt de acolo. (...)


Titu Maiorescu


(...)şMaiorescuţ ţine un fel de salon. în fiecare miercuri seară, casa lui e deschisă pentru spiritele alese şi oamenii de ştiinţă din capitală, care se întâlnesc aici la un schimb amical de opinii şi puncte de vedere; câte unul din musafiri citeşte o poezie, o nuvelă sau un studiu literar, iar după lectură, ceilalţi sunt liberi să ia cuvântul. Oricine poate să-şi spună părerea, şi nu există reticenţe faţă de nimeni; dacă textul e prost, autorului i se spune adevărul, fără cruţare. Astfel de seri petrecute la Maiorescu sunt deosebit de interesante; am avut norocul să particip de mai multe ori. Prima dată fusesem, ca străin, invitat mai devreme, să cinez la el; am avut astfel prilejul de a o cunoaşte mai îndeaproape pe cumnata sa, doamna M. Kremnitz, care nu numai că e cea mai intimă prietenă a reginei, dar e şi cunoscută ca o scriitoare de talent. După masă s-a făcut muzică, iar Maiorescu mi-a arătat însemnata sa colecţie de vechi rarităţi româneşti - îl interesează tot ce are legătură cu dezvoltarea ţării sale. Mai spre seară au început să vină invitaţii; se întâlneau aici diplomaţi şi politicieni, oameni de ştiinţă şi scriitori, nume precum Rosetti, Balş, Hasdeu, Gaster, Slavici şi J. Negruzzi.

Acesta din urmă scoase un manuscris din buzunar, începând a-l citi cu glas tare. E o mică piesă într-un act, plină de viaţă şi scrisă sprinten, iar autorul are parte de suficiente aplauze; dar tot mai găsesc câte unii ceva de obiectat în privinţa evoluţiei personajelor, şi se stârneşte o dispută plină de vioiciune şi haz, la care Maiorescu şi fiica sa Livia4) participă cu înflăcărare. Aceasta din urmă, deşi tânără, abia trecută de 20 de ani, e deosebit de cultivată, având, în plus, o gândire ageră, fină, pe care a moştenit-o de la tatăl său, iar observaţiile ei sunt ascultate cu plăcere.

Un lucru poate fi sigur: autorii iau în serios obiecţiile care li se aduc în salonul lui Maiorescu; faptul e dovedit pe deplin de o serie de prefeţe la cărţile lor, şi de aceea, importanţa acestui salon nu trebuie defel subestimată. (...)

Prezentare şi traducere din limba daneză de
Ana-Stanca Tabarasi


__________
1) Mai târziu m-am convins că altfel se găsesc, de regulă, suficiente birje la sosirea trenurilor. însă ziua când sosisem fusese zi de mutare în Bucureşti, şi ca urmare, toate birjele erau extrem de solicitate în centru. (n.a).
2) în româneşte în original (n.t.).
3) în româneşte în original (n.t.).
4) Ei i-a dedicat Mite Kremnitz excelenta traducere a unor poveşti româneşti, cu următoarele versuri: Du zauberst oft in Deiner Heimath Wort / Die Feenwelt vor meines kleinen Sinn, / Drum nimm zum Dank Rumäniens Märchenhort / In deutschem Kleid von seiner Mutter hin (n.a).