„Morgan Library and Museum”, o instituţie fără egal printre muzeele new-yorkeze, îşi are originile în enciclopedica colecţie de artă occidentală asamblată de Pierpont Morgan (1837-1917).
De la antichităţi egiptene la desene contemporane, de la armuri şi tapiserii la manuscrise autografe, Pierpont Morgan a cumpărat imens, bazându-se mai mult pe instinct decât pe erudiţie. „Nu există un preţ prea mare pentru un obiect de o frumuseţe inchestionabilă şi de o autenticitate fără dubii” – obişnuia el să spună.
Luând la un moment dat decizia de a-şi reuni colecţia dispersată în mai multe lăcaşuri de pe două continente, Pierpont Morgan îl angajează pe Charles Follen McKim (1847-1909), unul dintre cei mai importanţi arhitecţi americani ai timpului, să construiască un studiobibliotecă la intersecţia dintre Madison Avenue şi strada a 36-a. Ca şi alte realizări ale lui McKim – Biblioteca Publică din Boston (1887), campusul Universităţii Columbia (1893), clădirea staţiei de tren Pennsylvania din New York (1904-1910) –, „Morgan Library” (1906) este un exemplu al „Renaşterii americane”, stil caracterizat de copierea mai mult sau mai puţin servilă a modelelor arhitectonice ale Renaşterii italiene.
Pornind de la exemple ale secolului al XVI-lea, Mc Kim a conceput o structură menită să integreze arhitectură, sculptură şi pictură. Fără a fi de mari dimensiuni, „Morgan Library” este de o maiestoasă eleganţă. Pilaştri dorici, coloane ionice, reliefuri alegorice înnobilează faţada. În interior, trei camere sunt construite radial în jurul unei rotonde centrale, având un tavan pictat de Harry Siddons Mowbray (1858-1928), inspirat de frescele lui Rafael şi Pinturicchio de la Vatican.
În 1924, „Morgan Library” devine o instituţie publică, J.P. Morgan donând statului New York clădirea şi fabuloasa colecţie moştenită de la tatăl său. O anexă este construită în 1928 pe locul fostei locuinţe a magnatului. În 1988, o altă structură, datând de la mijlocul secolului al XIX-lea, aflată la colţul dintre Madison Avenue şi strada 37-a, este adăugată complexului Morgan. Spaţiul rămâne însă insuficient atât pentru cercetători cât şi pentru expunerea unor colecţii îmbogăţite de-a lungul secolului al XX-lea de numeroase donaţii suplimentare.
La începutul unui nou mileniu, consiliul de administraţie îl angajează pe italianul Renzo Piano, să conceapă un plan care să integreze cele trei clădiri disparate, fără a le distruge individualitatea. Limitat de constrângeri, Piano propune o soluţie elegantă care, fără să fie la fel de revoluţionară ca alte structuri muzeale la care a contribuit – Centrul Pompidou, Colecţia Menil din Houston, Fundaţia Beyeler ( Basel), Centrul Paul Klee (Berna) – înscrie „Morgan Library” în circuitul aşezămintelor demne de a fi vizitate de către admiratorii arhitecturii contemporane.
Noile structuri construite pe baza planurilor lui Piano au fost inaugurate în 2006, ocazie cu care instituţia a fost redenumită „Morgan Library and Museum”. Intrarea principală este acum pe Madison Avenue. Trei pavilioane transparente, de dimensiuni diferite, ocupă golul dintre vechile clădiri, facilitând circulaţia vizitatorilor şi permiţând o dublare a spaţiului expoziţional. O altă adăugire – o nouă sală de concerte, cu o capacitate de 260 de locuri, săpată sub muzeu, în stânca Manhattan-ului, oferă o acustică excepţională.
În fine, cea mai recentă transformare în evoluţia centenară a instituţiei a avut loc în 2010. Timp de câteva luni, clădirea lui McKim din 1906 a fost închisă publicului, trecând printr-un proces de restaurare şi modernizare ce permite expunerea simultană a mai multor obiecte semnificative din colecţia iniţiată de Pierpont Morgan. Câteva exemple… Biroul celei dintâi directoare a instituţiei, Belle de Costa Greene, a fost deschis vizitatorilor, transformat într-un mini-muzeu de antichităţi greceşti, romane şi din Orientul Mijlociu. Spaţiul este dominat de o superbă colecţie de sigilii cilindrice din Mesopotamia, exemplu viu al „frumosului” integrat în banalitatea vieţii de zi cu zi... Un nou sistem de iluminare în biblioteca propriu-zisă pune mai bine în valoare ediţiile rare aflate în rafturi supraetajate şi o tapiserie din secolul al XVI-lea reprezentând – ironie a întâmplării – „Triumful Avariţiei”. În centrul încăperii, exemple ale unei enciclopedice colecţii de manuscrise, partituri şi legături de carte, de la Evanghelii carolingiene la una dintre Bibliile Gutenberg, de la o scrisoare a reginei Elisabeta I la comentarii ale lui Alexander Calder despre instalarea „stabilelor” sale şi de la manuscrisul simfoniei „Haffner” de Mozart la cel plin de corecturi şi revizuiri al romanului lui Balzac, „Eugènie Grandet”.
„Morgan Library and Museum” continuă să susţină un ambiţios program de expoziţii temporare, majoritatea lor fiind legate de extraordinara colecţie de manuscrise şi lucrări grafice a instituţiei.
„Roy Lichtenstein: Desenele albnegru, 1961-1968” a propus în toamna trecută explorarea unei arii mai puţin cunoscute a creaţiei artistului. Desenele din expoziţie, lucrări independente şi nu studii pregătitoare pentru mult mai cunoscutele sale picturi, prezintă o dublă importanţă. În primul rând, ilustrează strădaniile unui artist care la 38 de ani renunţă la un limbaj deja format, cu o ascendenţă ancorată în cubism şi expresionismul abstract, pentru a cultiva imagini din viaţa de zi cu zi. „Conversaţie”, „Pâine şi gem”, „Ştiu cum trebuie să te simţi, Brad”, „Femeie în cadă” sunt toate creaţii născute din reclame lucioase, benzi desenate şi, în general, cultura „populară”:.. În al doilea rând, artistul a perfecţionat în aceste desene metoda redării reţelelor de puncte – „Benday dots” – cu care arta sa este asociată. Propunând folosirea unor procedee mecanice în locul schiţei cu mâna liberă, Lichtenstein a deplasat graniţele desenului ca „Artă”, contestând unul dintre tabu-urile fundamentale, cel al diferenţei dintre original şi reproducere.
O expoziţie dedicată desenelor lui Edgar Degas a fost găzduită de cea mai mică dintre noile galerii concepute de Renzo Piano, un cub cu latura de 6 metri, inspirat de modele unor „studioli” renascentiste, replică modernă şi subtilă la „grandoarea” arhitecturii lui McKim. Lumina naturală filtrată prin tavan a pus în valoare o serie de douăzeci de desene şi două caiete cu schiţe ale artistului francez, provenind toate din propria colecţie a muzeului şi ilustrând întreaga sa carieră, de la educaţia academică la uimitoarea libertate a pastelurilor şi monotipurilor pictate în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea.
Sigur că nu toate desenele sunt de aceeaşi valoare, dar ansamblul reprezintă mai toate temele importante ale creaţiei lui Degas – portrete burgheze, muzicieni, balerine, culise de teatru şi curse de cai – exemplificând talentul său înnăscut de desenator, dubla datorie faţă de Ingres şi impresionişti dar şi independenţa sa artistică, inventivitatea schiţelor precum şi caracterul vizionar al lucrărilor târzii.
Într-o epocă în care celebrităţi sau anonimi sunt gata, în egală măsură, să-şi expună gânduri intime pe internet pentru „consumul” general, Morgan Library a inaugurat în ianuarie o expoziţie intitulată „Jurnalul. Trei secole de viaţă privată”. Este o expoziţie în acelaşi timp aridă – o înşiruire de caiete şi volume deschise la o anume pagină – dar şi emoţionantă, căci prilejuieşte privitorului un contact intim cu slova scrisă de mâna unor creatori precum Tennessee Williams, Steinbeck, Charlotte Brontë, Anaïs Nin, John Ruskin, Walter Scott, Joshua Reynolds.
Reunind circa 70 de exponate, manuscrise şi prime ediţii, organizatorii au încercat să răspundă la o serie de întrebări legate de rolul jurnalelor în viaţa şi opera unor artişti. Ce reprezintă ele? Un leac pentru singurătate? Un adăpost al gândurilor intime într-o lume tulbure? O sumă de eboşe pentru lucrări finisate?... Sunt ele cu adevărat private sau au fost concepute ca un mesaj către lume?... Când devine un jurnal o operă de artă în sine?
Inaugurată tot la sfârşit de ianuarie, „Manierism şi modernism: colecţia Kasper de desene şi fotografii” este dedicată eclecticei colecţii particulare a unui creator de mode destul de cunoscut. Cu puţine excepţii – desene de Perino del Vega, Picasso, Dubuffet, o fotografie de Brâncuşi făcută în propriul atelier – exponatele, alese pe criterii nedefinite, sunt lipsite de interes. Expoziţia face prea puţină cinste colecţiei şi tradiţiei asociate cu numele de Morgan.
„Colecţia Kasper...” se înscrie într-o serie de manifestări destul de frecvente în Statele Unite în condiţiile în care instituţiile culturale beneficiază doar de un suport minimal al statului. Pe lângă dreptul de a-şi asocia numele de clădiri şi săli de mari şi mici dimensiuni, donatori potenţiali sunt „ademeniţi” cu expoziţii dedicate colecţiilor pe care le-au alcătuit, în speranţa că ele vor fi făcute cadou instituţiilor organizatoare. Uneori aceste colecţii sunt excepţionale. Alteori doar mediocre.
