Revenirea lui Camil Petrescu în actualitate (pe 22 aprilie s-au împlinit 120 de la naşterea scriitorului) a prilejuit printre altele şi o retipărire a „dosarului” piesei Caragiale în vremea lui. Ce e cu acest „dosar”, se cam ştie. (De altfel, el a şi fost comentat aici, la prima apariţie, de Al. Săndulescu). E vorba de un proces-verbal ce consemnează o şedinţă de „prelucrare” a autorului de către comanditarii ideologici (Nicolae Moraru, Mihai Novicov, Ion Vitner, Aurel Baranga, Silvian Iosifescu, Dumitru Mircea şi, in absentia, Traian Şelmaru). Data: 30 iunie 1952. Locul: redacţia „Vieţii româneşti” (unde Caragiale în vremea lui urma să fie publicată). Ca editor al acestui preţios document, Ion Vartic a avut ingenioasa idee de a-l pagina sub formă de piesă de teatru. Una profund ridicolă şi profund absurdă (comparaţia cu ionesciana L’Impromptu de l’Alma e foarte potrivită) în care câţiva încuiaţi impertinenţi („imbecili” e termenul prin care Vartic îi caracterizează foarte nimerit pe primii doi) fac observaţii (de fapt: dau directive) pe marginea unui text, la urma urmelor, literar. Noutatea ediţiei de faţă rezidă în structura ei bipartită: avem cuprinse, între aceleaşi coperte, atât „piesa” din redacţia revistei bucureştene, cât şi „mărul discordiei”, piesa (de astă dată fără ghilimele) Caragiale în vremea lui. Ocazie numai bună pentru a le citi în oglindă. Cu, zic eu, real folos. Nu e cazul să ne mai încurcăm în evidenţe: sigur că grupul ideologilor exprimă, în serie, o sumedenie de tâmpenii (antologabile fără doar sau poate); sigur că, din păcate, Camil Petrescu începe ferm şi ajunge, excedat, să lase de la el (deşi, spre cinstea lui, nu va opera până la urmă modificările dictate de Moraru, Novicov & C-ia); sigur că, trăgând linie, piesa este, esteticeşte, ratată (cum constată, în Istoria critică... şi Nicolae Manolescu) inclusiv din pricina tezismului ei. Numai că, judecând aşa, riscăm să neglijăm un amănunt crucial: acela că, totuşi, vorbim, în cazul lui Camil Petrescu, despre unul dintre cei mai inteligenţi scriitori români din toate timpurile. Cedările lui, atâtea câte vor fi fost (mi se pare impropriu să le contabilizăm) nu constituie, ca în atâtea alte situaţii, simple înregimentări. „Darurile” lui sunt daruri greceşti. De altminteri, printre reproşurile pomeniţilor politruci figurează şi acela că personajul Caragiale se dovedeşte un mai aprig adversar al prostiei (pur şi simplu !) decât, aşa cum şi l-ar fi dorit ei, al „păturii suprapuse”. Detaliul e întru totul grăitor: afin spiritual cu autorul Scrisorii pierdute, Camil Petrescu însuşi joacă, atât în scris, cât şi pe parcursul „procesului” aceeaşi carte. Neputând-o face la vedere, căci vremurile erau cum erau, îşi camuflează răbufnirile de orgoliu în fel şi chip. Mi se pare, de pildă, simptomatic faptul că, auzind năzbâtii frapante (Novicov vorbeşte nonşalant despre romanele lui Caragiale...), Camil Petrescu nu simte nevoia să le amendeze, măcar în chip delicat. Nu poate fi vorba de frică, de vreme ce în alte chestiuni el reacţionează prompt: „Cu dumneata discuţia este foarte uşoară, fiindcă ai mijlocul să mă zdrobeşti. Scrie dumneata un Caragiale. Dumneata, care eşti autor de comedii, de ce nu faci un Caragiale ?” (Procesul „tovarăşului Camil”, p. 25) îi replică într-un rând lui Baranga. Şi atunci? Ipoteza mea e că tăcerea lui Camil Petrescu era semnificativă. Îşi luase deja revanşa faţă de groasa incultură a preopinenţilor. (Cu care se mai întâlnise în prealabil, şedinţa din iunie 1952 fiind ultima dintr-un şir de trei sau patru). Anume printr-un personaj care e copia fidelă şi rezultanta desăvârşită a celor şapte „procurori”: Edgar Jitianu. Acesta intră în scenă la p. 110 (indicaţiile de regie privitoare la el reprezintă nici mai mult, nici mai puţin decât un pamflet) şi iese cu coada între picioare la p. 116. Venit în vizită la Delavrancea, Jitianu îi întâlneşte pe Caragiale şi Vlahuţă, în faţa cărora dă un adevărat recital de ignoranţă. Habar nu are că sunt scriitori, aşa încât înghite pe nemestecate ironia celui dintâi (care se recomandă „şef de masă la Regia monopolurilor statului”). Tot aşa cum, am văzut, Novicov îi atribuie dramaturgului calitatea de romancier. Întreaga desfăşurare poate fi, de altfel, citită „cu adresă”. Un singur exemplu: ignarul politician explică, în salonul lui Delavrancea, metoda electorală a „suveicii” (adică a voturilor cumpărate în două etape: jumătate de bancnotă – înainte, jumătate – după). Peste câteva replici, discuţia ajungând la chestiunea sufragiului universal, îi contestă legitimitatea, dar nu se arată prea îngrijorat, în definitiv, de o atare evoluţie a lucrurilor: „Jitianu: Ar fi o nebunie să dai dreptul de vot unei ţărănimi îndobitocite de alcool, măcinate de sifilis şi care nu ştie carte. Unde am ajunge? Vlahuţă (blajin): Cel puţin n-ar mai fi atunci posibilă suveica. Jitianu: N-ar fi suveică, ar fi altceva... Se găsesc oricând mijloace pentru a corecta.. nu-i aşa?... alegerile. În fond, ce vreţi? Asta-i ţara românească” (Caragiale în vremea lui, p. 115). Asta era ţara românească „pe la 1905” (când datează Camil Petrescu această secvenţă) şi tot asta avea să fie patruzeci şi unu de ani mai târziu, când, graţie unei malversaţiuni asemănătoare, „Soarele” comunist se instala la putere. Cum spuneam, în ansamblu, piesa e departe de a fi o reuşită. Camil Petrescu încearcă să-şi împace, scriind-o, curajul şi spaimele, să pună laolaltă propria libertate de gândire şi imperativele venite din afară. Şansa lui (pe care o intuieşte foarte bine şi o şi exploatează parţial) e aceea de a avea la dispoziţie un protagonist al cărui profil interior permite jocul cu măşti. E de ajuns să- l urmărim pe Caragiale în confruntările directe cu notabilităţile „vremii lui” ca să înţelegem că uneori diplomaţia e doar o formă de şarjă (a se vedea pp. 27 – 28, în care aparenta flaterie adresată mai-marilor e decodificată pe înţelesul rigoristului Slavici). Nu altceva face, în altă epocă şi la altă scară, Camil Petrescu. Dincolo, însă, de chestiunile morale (şi dincolo chiar de eşecul literar) există în această piesă un episod care, citit cum trebuie, îşi exonerează autorul de orice culpă şi care demonstrează cât de subtil poate fi autorul Sufletelor tari. Un episod îndeobşte cunoscut (şi Şerban Cioculescu îl invocă într-un articol din 1957) pe care, mărturisesc, până nu demult l-am suspectat de un anume prost-gust. E vorba, pe scurt, de Scena II din Actul II, Tabloul V, în care Caragiale se întâlneşte pe o terasă cu unul dintre „modelele” personajelor sale. La prima vedere, momentul pare exagerat. Pe ipochimen îl cheamă Costache Titircă, e căsătorit cu o anume Frosa, are un cumnat pe nume Vică Centuriano, un amic Ciopingescu şi aşa mai departe. E limpede că, dând cu ochii de el, dramaturgul are de ce să se teamă: omul văzuse Noaptea furtunoasă, aşa încât ar fi putut solicita niscai explicaţii. Şi totuşi, n-o face. Mai mult: se arată profund deranjat de suspiciunea (emisă chiar de Ciopingescu) că întâmplările de pe scenă ar fi în vreun fel asociate cu cele trăite în propriul cămin conjugal: „Şi-am văzut piesa... Bună, dom’le, n-am ce zice, de ce să zic că e rea dacă e bună... (Ridică din umeri). Da’ nicio potriveală cu mine ori cu Frosa sau cu Chiriţă... Mai întâi că ăla, boul ăla de bărbat, am văzut că se numeşte Dumitrache, pe când pe mine mă cheamă Costache” (p. 51). Bineînţeles că, din nou, cecitatea lui Titircă e comică. Având toate probele, el refuză să le articuleze într-un scenariu. Dublul său din O noapte furtunoasă proceda aidoma. Numai că, dacă de facto acesta e un mare, imens chiar, naiv, de jure atitudinea lui e uimitor de sănătoasă. Spre deosebire de toţi cei din jurul său, acest Titircă (al lui Camil Petrescu vreau să spun) înţelege exact esenţa actului artistic, idealismul său funciar (despre care vorbea atât de apăsat şi Maiorescu). A pune semnul egalităţii între o situaţie din teatru şi una din realitate e întotdeauna greşit. Chiar şi atunci când asemănările sar în ochi. E o legitate a ficţiunii şi se cere respectată. A te abate de la ea – abia acesta e un semn de inadecvare, care, cum bine ştim, conduce la rezultate tragice atunci când se manifestă sistematic, în regimurile totalitare. Privit din acest unghi, Titircă e un ins superior. Nu ţin să fac paradoxuri: Călinescu dădea, într-o cronică a optimistului o foarte plastică definiţie a inteligenţei, care ar avea un „ce” perdant. Un animal hrănit de stăpâni în ajunul Sărbătorilor mănâncă frenetic tot ce i se oferă. E, prin urmare, deştept. Dacă ar fi, însă, inteligent, ar refuza s-o facă, înţelegând că, de fapt, urmează să fie sacrificat. E exact situaţia lui Costache Titircă. El permite teatrului să fie teatru. Ceea ce Moraru, Novicov, Vitner şi restul „echipei” n-au fost capabili să facă.