Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronică Literară:
Monoran, plutonicul de Cosmin Ciotloş

Ion Monoran, Dragă poezie, Timişoara, Edit. Brumar, 2013, 312 pag.

Deşi nu-şi propune explicit asta, Dragă poezie poate trece drept o ediţie integrală Monoran. Volumul reuneşte, într-adevăr, cele trei cărţi apărute până acum sub semnătura regretatului scriitor timişorean.

Toate postume, cum se ştie. Cu prima dintre ele, Locus periucundus, povestea e mai complicată: murind chiar în decembrie 1993, Ion Monoran n-a mai apucat s-o vadă tipărită. O văzuse, însă, în şpalt şi ţinea să mai regleze câteva chestiuni de punctuaţie. Celelalte două, din 1996, respectiv 2009, se datorează exclusiv grijii unor prieteni apropiaţi (Viorel Marineasa, Daniel Vighi, Marcel Tolcea ş.a.), care au cercetat şi publicat manuscrisele poetului.
Suntem deci în faţa unui teritoriu magmatic şi se cuvine să-l explorăm cu precauţie. Pe cât de limpede e că Monoran însuşi nu va fi fost mulţumit de toată producţia sa (de vreme ce n-a inclus-o în sumarul singurului volum asupra căruia şi-a dat girul), pe atât de evidentă apare la lectură constatarea că avem de-a face cu un poet extraordinar. Între colegii săi din generaţia optzeci, el face, oricum, o figură frumoasă: e insurgentul prin excelenţă. Nu numai din motive biografice (fiind, iarăşi, ştiut că s-a numărat, acolo, la Timişoara, printre primii revoluţionari veritabili). Şi stilistic, Monoran cultivă un anume tip de agresivitate. Nu e un metaforic, nu are ambiţia subtilităţii. Iar, în măsura în care poemele de atmosferă îi reuşesc, aceasta se datorează mai degrabă efectului de realitate pe care-l întreţine. Multe piese de aici pomenesc o enormă „singurătate” (cuvântul apare adeseori majusculat). De fapt e vorba de singularitate, a cărei intuiţie Monoran o are. La p. 156, definindu-şi poemele (sau definindu-se pe sine ca „locuitor” al propriilor poeme), el încheie cu o constatare care valorează cât o revelaţie: „altfel le-ar putea scrie/ oricine”.
Or, Ion Monoran vrea cu tot dinadinsul să-şi scrie, el, propria poezie. (Şi e semnificativ că titlul celei de-a treia cărţi a lui a fost ales pe măsură: Eu însumi). Trimiterile livreşti, surprinzător de numeroase, sunt, pentru el, nu rezultatul unei mode, ci o formă de delimitare. Cel mai frecvent vom întâlni, în clar, numele lui Bacovia şi acela al lui Eminescu (urmate de Labiş, Nichita Stănescu ş.a.). Cu nici unul, autorul nu are prea multe în comun. Îi ia, doar, ca parteneri de dialog. Li se adresează, le vorbeşte, peste timp şi destine, parcă într-adins, pentru a accentua şi celebra solitudinea, retractilitatea, inadecvarea.
Se pune, atunci, o problemă: cum de unele dintre textele de aici aduc (de departe, poate, dar aduc!) cu formule poetice aşa-zicând concurente? Poemele de la p. 56 şi p. 57 (le identific aşa, numeric, pentru că nu au titlu) amintesc de solipsismul unui Bogdan Ghiu; cele de la p. 100 şi 101 sunt, parcă, desprinse din Georgicele lui Mircea Cărtărescu; sound-ul falsului cântec de leagăn de la p. 282 vine, după părerea mea, direct din Florin Iaru. Mă limitez, pentru a ilustra situaţia, la un citat: „«Noapte bună, muritorilor, somnul o să vă facă să uitaţi de toate necazurile»/ - spuse norul şaptezeci şi acceleră viteza către apus/ «Noapte bună, ceasuri ale mizeriei, somnul va aşterne în sufletele noastre/ cea mai reală iluzie» - spuse norul şaptezeci ocolind o câmpie/ îmbâcsită cu îngrăşăminte chimice şi năpădită de alienate culturi cerealiere” (p. 282).
Un răspuns riguros e greu de dat, mai cu seamă că poemele, nedatate, subîntind o perioadă de două decenii (din 1972 până în 1993). Aceste secvenţe ar fi putut fi scrise, practic, oricând. Anticipând sau, dimpotrivă, potenţând o mişcare literară aflată pe atunci în ecloziune. Acestea fiind doar amănunte de parcurs, e cazul să constatăm că în întregul ei poezia lui Ion Monoran respiră un aer optzecist fără a fi epigonică. Aparent paradoxală, afirmaţia mea acoperă o realitate: destui dintre autorii raliaţi mai devreme sau mai târziu acestui val sunt, în fapt, simpli emuli ai congenerilor lor... Nu şi Monoran, iată, care ajunge pe cont propriu (şi pe un cu totul alt traseu decât lunediştii) la o conştiinţă literară de primă linie. Simte pulsul literaturii, îi înţelege foarte devreme resorturile şi e, în mod spontan şi sintetic, şi intertextual, şi autoreferenţial, şi biografist, şi tranzitiv, şi cotidian. Încă de la început, dinainte ca aceste tendinţe să devină imperative.
Personal, am şi dovada: o parte dintre poemele din Dragă poezie, au apărut la vremea lor în diverse publicaţii ale timpului. Între 1978 şi 1988, Monoran publică cu relativă frecvenţă grupaje, mai cu seamă în „Amfiteatru”. Debutul revuistic se petrece chiar în 1978, în numărul din aprilie, cu o pagină întreagă (însoţită de recomandarea lui Dinu Flămând). Se află aici poeme ca Vârstă, Garcia Lorca, Brecht, Neruda şi alţii..., Oraşule, Sunt un băiat furtunos,Ţepeş, Zorba sau Copacul. Poeme, nu mai trebuie s-o spun, optzeciste avant la date. Sau, mai corect, pendant la date, dacă ţinem seama că în acelaşi timp, în România literară (nr. 20/ 1978) apăreau cele două faimoase pagini consacrate Cenaclului de Luni.
Nu ştiu dacă editorii lui Ion Monoran au consultat şi arhivele periodicelor. (Bănuiala mea e că nu, de vreme ce unele poeme fără titlu din volum au titlu în revistă). Cel mai probabil, aceştia au lucrat direct cu manuscrisele. Eliminând astfel un risc (acela de a da drept autentice o serie de eventuale intervenţii redacţionale), dar supunându-se altor pericole (acela de a omite anumite bucăţi). Sigur că, nefiind, cum spuneam, o ediţie integrală şi cu atât mai mult una critică, absenţele sunt, cumva, scuzabile. Aş consemna totuşi o astfel de lipsă importantă, din punctul meu de vedere, fie şi numai pentru istoria literară. E vorba despre un Poem inegal, apărut întâi în deja amintita „Amfiteatru” (în august 1978), apoi, şase ani mai târziu, în Caietul debutanţilor pe 1982 (nu e nici o eroare de cifră, Caietul debutanţilor pe 1982 a apărut în 1984 !). Un poem fanion, aşadar, pe care, în întâmpinarea unei viitoare noi ediţii îl reproduc integral aici:
„Prefăcându-se că doarme printre suferinţi/ viaţa trece în pantofii ei atât de îndepărtaţi/ prin orgoliile cele mai nemaipomenite/ printre crăpături spre ceva mai real/ - află iubito te-am neglijat/ da-n capul meu nu-i timp pentr-o/ clepsidră ca tine -/ păşind prin cartierul/ care-a fost cândva sat/ oamenii uită asta destul de repede/ sau epoca noastră/ a devenit destul de puternică/ un alt univers şi-a luat locul în istorie/ automobilele învineţesc strada/ dar nici în halul ăsta în locul/ buruienilor panica schimbătoarelor de viteze/ încât un şir de plopi cu frunzele murdare/ ţârâind ca soneriile telefoanelor,/ deşi la distanţe egale, par o absurditate/ şi dacă n-ar fi parcul din apropiere/ - află, eminovici ! -/ i-am reteza pe toţi/ bucurându-se de o atât de mare biruinţă.”
Încă o dată, nu e un reproş, e o sugestie. Cum tot o sugestie ar fi aceea legată de o necesară, cred eu, biografie a lui Ion Monoran (nota bio-bibliografică alcătuită de Viorel Marineasa fiind utilă, dar lapidară). Omul acesta a avut un destin fabulos: exmatriculat pentru tentativă de părăsire a ţării, trimis, ca muncitor necalificat, în servicii de tot ancilare, printre indivizi descurajanţi pentru o sensibilitate de poet, mai apoi implicat în evenimentele din 1989 şi în euforia civică ce le-a urmat, dispărut de tânăr (la numai patruzeci de ani). Un destin care ar merita cu prisosinţă investigat atent. Sunt sigur că sursele nu lipsesc. Dincolo de interesul documentar, poezia lui Ion Monoran, uzând de o formulă sensibil personistă, ar avea de câştigat.
Revenind, deci, la poezie, aş nota preferinţa mea pentru poemele masive, cu răsuflare adâncă. Cele două secvenţe numite Locus periucundus (pp. 46-49 şi 50-55), reportaje totale, integratoare, Întunecatul April de la pp. 79 - 84 (pe care l-aş căuta mai curând în eliotianul „April is the cruelest month” decât în debutul lui Emil Botta), Republica Socialistă România (o parafrază a Americii lui Ginsberg, afină aceleia semnate de alt bănăţean, Petru Ilieşu) şi altele asemenea configurează o calitate inedită: torenţii verbali, Monoran nu-i pune în slujba vreunei viziuni (aşa cum fac congenerii săi Cărtărescu şi Mureşan), ci îi exploatează strălucit resursele reflexive. Furia lui e analitică şi face pereche cu zgomotul de fond al aglomerărilor de cuvinte. Complet nemuzicală (et pour cause!), această poezie îşi întemeiază legăturile interne pe sintaxă. E de altfel, un termen care apare cu o anume regularitate şi pe care Monoran îl concepe auditiv. „Îmi place să-i văd, să le ascult sintaxa” (p. 30) scrie el despre nişte bieţi proletari cu care împarte spaţiul vital. Pe un astfel de fond, de un hedonism tenace, apar şi micile „descoperiri”, cum e acest vers cutremurător prin simplitate şi prin puterea de insolitare a unei aparente banalităţi, formulate de obicei în fel şi chip de poeţi: „îmi place să mor” (p. 146). E, stenografiată, marea elegie a lui Ion Monoran.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara