Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronică Literară:
Monografii (I) de Cosmin Ciotloş

Treizeci şi patru de ani (1930 – 1964) au trebuit să treacă până când poezia lui Ion Barbu să redevină accesibilă publicului. În parte, pentru că autorul însuşi nu i-a mai dat atenţie (încetând să se mai „stimeze”, cum ştim, ca practicant al literaturii şi, implicit, nefăcând nimic pentru o eventuală reeditare), în parte pentru că, după 1948, când prim-planul îl ocupă căuzaşi industrioşi de speţa lui A. Toma, prezenţa pe piaţă a unui volum ca Joc secund ar fi fost, pur şi simplu, de neimaginat.
S-ar zice că în tot acest răstimp, „supravieţuirea” i-a fost asigurată de critică, şi anume de acei mari comentatori interbelici care n-au întârziat să scrie, elogios şi temeinic (altfel spus, definitiv), despre singularul op barbian. Altfel cum s-ar explica succesul imediat înregistrat la jumătatea deceniului al şaptelea, când apare Ochean, sub îngrijirea cuplului Al. Rosetti-Liviu Călin? Şi totuşi, să fi avut Călinescu, Vianu şi ceilalţi un cuvânt atât de greu, de apăsat, încât urmele lui în conştiinţa colectivă (căci despre ea vorbesc acum, nu despre o elită pasionată de poezie) încât să conteze mai mult decât tăcerea impusă? Eu, unul, am ceva dubii. E de-ajuns să ne întrebăm cât se ştie astăzi, când informaţia circulă liber (şi când dosarul de referinţe s-a dublat, de nu chiar triplat), despre cutare cronică de întâmpinare din epocă.
Sau, şi mai bine, despre această micromonografie, esenţială (cum s-a spus şi cum încă se poate spune fără nici o ezitare) pentru înţelegerea lui Ion Barbu. Prea puţin, din păcate. Nu ştiu cât vor fi deprins profesorii de liceu din contactul cu documentarismul riguros şi lapidar al lui Dinu Pillat, dar, urmărind de ceva vreme aprehensiunea cu care se apropie studenţii de subiect, am o bănuială. Redus, cel mai adesea, la două texte „de manual” (sau „de kinogramă”, cu o vorbă a gazetarilor sportivi), poetul are parte de o serie (de fapt, de una singură, dar cu variaţiuni) de pseudo-interpretări schematice. Prima, exploatând fără s-o ştie, deconstrucţia artei poetice care deschide volumul din 1930 („Din ceas, dedus adâncul acestei calme creste”) o idee a lui Mihail Sebastian; cea de-a doua glosând la nesfârşit pe marginea ideii de incompatibilitate (faimoasa teză a „Luceafărului întors”) forjată apăsat de Crohmălniceanu. Tot ar fi ceva, recunosc, dacă aceste paternităţi ar fi măcar evidenţiate, dacă nu din scrupul istorico-literar, cel puţin din politeţe. Nici vorbă. Soluţiile „enigmelor” sunt pur şi simplu prezentate sec şi apodictic, aidoma răspunsurilor „de-a gata”, care fac deliciul culegerilor de aritmetică. Dincolo de acestea, doar un discurs lăbărţat şi inconsistent cu ambiţii de clarificări metafizice. Dacă, în opinia sigură a lui Ionathan X Uranus (citat în Addenda la p. 204), cartea lui Basarab Nicolescu ar fi meritat o apostrofă din partea lui Ion Barbu („cuvenita parageometrie sintactică”), nici nu vreau să mă gândesc cum ar fi reacţionat acelaşi la tratamentul didactic care i se aplică azi.
Exagerez, poate, cu nemulţumirea, dar mi-e greu să cred că, dacă un profesor de matematici nu se sfia să le vorbească la ore elevilor despre Poe, Mallarmé, Rimbaud şi Rilke în anii ’20 ai secolului trecut (punându-se astfel de-a curmezişul programei), nişte profesori (de română!) din zilele noastre chiar nu-l pot face pe Ion Barbu mai „agreabil”, mai uşor de „prizat”. Dacă nu prin eforturi proprii, măcar cu ajutorul acestei micromonografii, ajunsă, astăzi, la cea de-a treia ediţie (după primele două, din 1969 şi 1982, urmate, în 2011, de o retipărire anastatică).
Fără a fi exhaustivă sub raportul informaţiei (nici nu s-a dorit astfel), cartea e exactă şi, în ceea ce spune (nu în ceea ce omite) inatacabilă. Cea dintâi calitate decurge din felul special în care Dinu Pillat înţelege să trateze biografia: bipartit. Investigând, în primă fază, datele cronologice (în capitolul Viaţa), apoi, separat, liniile de portret (în capitolul Felul de a fi). Evident, cele două zone interferează în anumite privinţe. Numai că „metoda” lui Dinu Pillat respinge astfel de hibridări călinesciene (în ciuda discipolatului asumat fără rezerve). Acest scrupul aproape cartezian nu e o invenţie ad-hoc (s-a mai făcut simţit şi în Mozaic-ul istorico-literar), dar aici îşi găseşte parcă mai bine locul. Poet în esenţă dificil (fie şi numai prin „ermetismul filologic” pe care, s-a observat, îl practică), Barbu se cuvine tratat cu sporită atenţie disociativă. Atât în scrisul său (mai ales!), cât şi în biografie. Or, orice abatere, chiar marginală fiind, ar fi minat coerenţa proiectului (la care, continuându-l şi amplificându-l până în ultimele sale zile, Dinu Pillat a ţinut enorm).
E greu de spus dacă interesul criticului pentru personalitatea lui Ion Barbu va fi fost o atracţie pentru conştiinţele „plurivoce”, „abjuratoare” (şi, deci, opuse temperamental chiar tatălui său, constructivului Ion Pillat), cum sugerează, ingenios, George Ardeleanu în prefaţă. Cert este că rezultatul este acela al unei emancipări salutare de întreaga pădure (nu de simboluri, ci de speculaţii) care înconjoară opera lui Barbu. S-a spus că, în anii ’80, poezia ar fi coborât în stradă. Ei bine, prin această micromonografie, poezia din Joc secund (şi nu numai) coboară, la rândul ei, în pagină (după ce fusese scăldată în ape ezoterice şi oculte). Cu o civilitate astăzi irepetabilă, Dinu Pillat polemizează cu matamorii interpretărilor delirante şi restituie criticii literare firescul dintotdeauna. Marota parnasianismului care ar caracteriza începuturile poetului e amendată prompt, dar nu vehement. Energetismul de factură nietzcheeană îl îndepărtează deja de pe acum de concepţia academică, exsanguă, a unor Leconte de Lisle sau Heredia.
Venind rândul poemelor propriuzis ermetice (atributul e, el însuşi, chestionabil), Dinu Pillat descifrează simplu, cronicăreşte, fără ceremonial şi fără emfază, „tâlcul” fiecăruia. Despre Statură („Să nu prelingă, să nu pice/ Viu spiritul, robit în ea...”) scrie: „ni se face sensibil, cu o îndrăzneală de sugestie unică în felul ei, misterul virtualităţilor unor ani neatinşi încă de procesul de creştere al vârstei, mister la a cărui percepere tind norii, munţii şi iezerii, ca martori ţinând de o alcătuire de dincolo de timp” (p. 143). Atât. Orice nuanţă suplimentară ar fi deschis o cutie a Pandorei. Foarte interesantă, mai ales dacă ne gândim la momentul publicării acestei micromonografii, este recredibilizarea unor secţiuni prin tradiţie ignorate ale scrisului lui Ion Barbu. E vorba de poemele ocazionale şi ludice (faţă de această specie, cultura noastră trădează un veritabil complex), despre corespondenţa fabuloasă întreţinută cu Vianu şi cu Simon Bayer (cu subiect precumpănitor erotic, dar cu retorte stilistice incomparabile) şi, în sfârşit, despre traducerea lui Richard al III-lea (pe care, bravând în modestie, Barbu însuşi o consideră o culme a scrisului său). Simţul izolării citatelor nu dă greş, aşa încât diagnosticul nu e exagerat. Iată, în româna mustoasă a balcanicului Ion Barbu, diatriba reginei Margareta: „Arzi cu făclia pân-la cântători,/ Iar ochii morţi închidă doar pe somnuri/ C-un foc, tălăzuind pustiu, în domuri!/ Tu, strâmb semnat, bocciu, stârpit purcel!/ Tu, cetluit a fi chiar din născare:/ Rob la pământ, la iad învăţăcel!/ Tu, pântecului mamei ruşinare!/ Tu, tatălui trezit scuipat din şale./ Izmană de necinste” (p. 151). Cu toată faima neştearsă a diferendului dintre ei, Barbu se „căftăneşte” acum în registru arghezian. „Străina scară” pe care-o invocă într-o dedicaţie nu-i mai e chiar atât de străină.
O altă consecinţă a rigorii inclemente pe care-o invocam e de găsit în secţiunea Ideaţia literară, care reconstituie nu numai „poetica” dindărătul Jocului secund, dar şi „curiozităţile” şi „specificităţile” raportării lui Barbu la literatură. Ştim (dintr-un capitol anterior) că acesta pleda pentru un „umanism modern”, fundat pe precizia ştiinţelor exacte (în dauna umanioarelor). În virtutea acestuia era, printre altele, demonstrată (nu doar enunţată) superioritatea unui Ion Ghica faţă de Alecsandri. Puse în ecuaţie cu sistemul de capricii al poetului, aceste amănunte sedimentează originalitatea viziunii, o rara avis în literatura română, în care mimetismul şi epigonismul trec drept diplomaţie şi consens. Cu totul străin de asemenea alianţe, Barbu a repudiat, pe rând, toate alegaţiile critice legate de opera lui. Lovinescu l-a decepţionat, Călinescu l-a iritat (e memorabil gestul afectat de a vinde Istoria... acestuia în semn de reproş), până şi un articol empatic al tânărului Dinu Pillat i-a pricinuit o răbufnire. Nici o surpriză, de fapt, dacă urmărim (în paginile acestea) felul aparte, neuzual şi foarte firoscos în care citea Ion Barbu. Un amănunt de care Dinu Pillat nu pare a avea cunoştinţă, dar care vine să-i întregească demersul portretistic a fost revelat, în 2010, de Ioana Pârvulescu. Retragerea tirajului volumului După melci (1921) s-a datorat nemulţumirii poetului faţă de ilustraţiile lui Mihai Teişanu. „Nu Teişanu, el e prea famăn şi prea poleit pentru asta, era indicat s-o decoreze. Îmi trebuia mâna naivă şi noduroasă a unui adevărat Troll”, i se plânge acesta lui Vianu, pretextând că ar fi vrut să trăiască în secolul al XV-lea german, iar cartea să-i fie ilustrată de Meister Francke. Crezută pe cuvânt, reacţia aceasta a aruncat un blam de câteva decenii asupra bietului pictor. Complet nejustificat: nu numai că desenele n-aveau nimic trivial-infantil, dar, culmea, erau realizate chiar în spiritul pe care poetul îl pretindea de la graficianul ideal...

P.S. Nu vreau să trec drept cârcotaş, dar mi se pare oportun să rectific o scăpare care s-a strecurat în studiul introductiv (altminteri, serios) semnat de George Ardeleanu. La p. 16, acesta pomeneşte „debutul în Fiinţa lui Alexandru Macedonski (28 septembrie 1918)”. În realitate, Fiinţa e doar titlul poemului (o atare revistă nici n-a existat), care a apărut, evident, în „Literatorul”. De altfel, informaţia se poate verifica şi în corpul micromonografiei, la p. 46, unde episodul e notat corect: „Îşi încearcă norocul la revista Literatorul, unde Alexandru Macedonski nu întârzie a-i publica prima poezie, Fiinţa”.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara