Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Monografia unei stări de spirit de Tudorel Urian

În volumul său din 1983, Alchimia existenţei, Alexandru Paleologu are un scurt text confesiv, O revistă şi un profesor, în care îşi aminteşte cu dureroasă nostalgie de fostul său profesor de fizică şi chimie de la Liceul "Spiru Haret", Artur Voitinovici. Acest profesor (al cărui nume nu a trecut decât prin acest text în afara cercului de absolvenţi, din perioada interbelică, ai liceului) este, omul care, în mod indirect, a trasat destinul ştiinţific al lui Mircea Eliade. Pentru că, îşi aminteşte Alexandru Paleologu, de numele lui Mircea Eliade a luat cunoştinţă din revista liceului, "Vlăstarul", primită cu ocazia serbării de sfârşit de an, în 1932, unde viitorul savant publicase un articol despre alchimie, foarte erudit şi oarecum în răspăr cu punctele de vedere vehiculate în epocă. Or, două decenii mai târziu, Constantin Noica (şi el absolvent de Spiru Haret, în acelaşi an cu Mircea Eliade) avea să-i povestească lui Alexandru Paleologu că viitorul istoric al religiilor scrisese acel articol, după o vară de intensă documentare, pentru a-i da o replică profesorului Voitinovici, cel care îl lăsase corigent la chimie. Paleologu însuşi l-a avut ca profesor de chimie pe Artur Voitinovici şi îşi aminteşte că deşi nu a înţeles niciodată mare lucru din acest obiect a primit întotdeauna notă de trecere pentru că scria la "Vlăstarul" şi, cum "chimist n-are să ajungă, poate ajunge scriitor". Mai târziu, bătrânul profesor şi-a deschis o farmacie pe Calea Victoriei şi Alexandru Paleologu îşi aminteşte cum îl privea serile, prin vitrina luminată, trebăluind printre borcane şi eprubete, fără a îndrăzni însă ca, măcar o dată, să intre şi să îl îmbrăţişeze. Regretul (prea) târziu al acestei timidităţi excesive se transformă într-o confesiune sfâşietoare: "Era tot mai bătrân acum şi părul îi era din ce în ce mai puţin roşu; eu eram prea tânăr şi m-aş fi jenat să-l îmbrăţişez, cum aş face-o azi, şi cum nu cred să fi făcut vreodată vreunul din foştii lui elevi. A murit demult (azi ar fi fost mai mult decât centenar), a murit fără să ştie că Ťmăcarť unul dintre ei ar fi făcut-o". Iată o frumoasă şi târzie declaraţie de iubire făcută unuia dintre dascălii care, la vremea respectivă erau coşmarul elevilor Mircea Eliade şi Alexandru Paleologu (din cauza culorii părului, era poreclit în şcoală "câine roşu").
Textul lui Alexandru Paleologu nu produce mari revelaţii estetice sau ideatice, dar copleşeşte prin formidabila sa forţă empatică. Fiecare dintre noi purtăm în suflet culpa, mărturisită sau nu, de a nu le fi arătat unor persoane cărora le datorăm multe în devenirea noastră (fie şi prin contraopţiune) - bunici, părinţi, profesori, maeştri - , recunoştinţa reală pe care le-o purtăm în suflete. Sau pe aceea de a ne fi exprimat această recunoştinţă doar atunci când a fost mult prea târziu.
Mircea Gelu Buta este un medic de mare notorietate din Bistriţa (de ani buni este directorul spitalului judeţean), preocupat în egală măsură de valorile credinţei şi de literatură. Împreună cu Î.P.S. Bartolomeu organizează în fiecare an la Bistriţa un colocviu, Medicii şi Biserica, ale cărui lucrări sunt ulterior strânse în volume. Împreună cu soţia sa, Liliana Buta a publicat Istoria universală a nursingului şi Cioran, psihanaliza adolescenţei (o primă încercare de incursiune în gândirea lui Cioran din perspectiva experienţelor trăite de filosof în anii copilăriei şi ai adolescenţei). În fine, în anul 2004, scriitorul şi publicistul Dan Ciachir a realizat o carte de convorbiri cu doctorul Buta, Biserica din spital (Editura Anastasia).
Pe fondul preocupărilor ştiinţifice ale doctorului Mircea Gelu Buta, o carte precum Tabloul de absolvire pare să aibă doar semnificaţia unei violon d'Ingres. Un volum aflat la limita dintre proză şi memorialistică menit să-i ofere autorului său prilejul unei scufundări nostalgice în atmosfera inocentă şi destinsă a propriilor ani de liceu. Cum însă colegii autorului nu se numesc Mircea Eliade şi Constantin Noica, întrebarea firească pe care şi-o pot pune potenţialii cititori ai cărţii este, în ce măsură sunt demne de interes întâmplările mai mult sau mai puţin hazlii, petrecute la începutul anilor '70 într-un liceu din Bistriţa. Pentru că, în mod evident există o mare diferenţă între temperatura emoţională a autorului care, scriindu-şi cartea îşi retrăieşte viaţa şi cea a cititorilor cărţii, care nu cunosc nici unul dintre personajele evocate şi îşi pot imagina cu greu clădirile, străzile şi pădurile, evocate cu deplină familiaritate. În cazul lui Alexandru Paleologu, interesul pentru profesorul Artur Voitinovici era dat (şi) de mica istorie a lui Mircea Eliade, povestită de Noica autorului. Ce ar putea stârni însă, unui cititor din afara Bistriţei, interesul pentru profesorul Livius Gubesch, fostul diriginte al lui Mircea Gelu Buta? Mai ales că, trebuie să o recunoaştem, autorul nu are savoarea de povestitor a lui Creangă, menită să transforme anonimi din viaţa reală în personaje de istorie literară.
Şi totuşi, în pofida premiselor nu foarte încurajatoare, textul lui Mircea Gelu Buta conţine nebănuite resurse de empatie. Pentru că dincolo de faptele propriu-zise (care seamănă cu năzdrăvăniile tuturor absolvenţilor de liceu din România, dinainte de 22 decembrie 1989), de chipurile profesorilor şi colegilor de clasă (prin nimic mai demne de a fi memorate decât cele cunoscute de fiecare dintre noi), de tabloul unei Românii aflate la sfârşitul perioadei de destindere (în care tradiţiile populare erau încă prezente, tinerii ascultau cu nesaţ Beatles şi Rolling Stones, liceenii începeau să descopere emisiunile postului de radio "Europa Liberă", mai întâi prin rubrica lui Cornel Chiriac, Metronom), autorul izbuteşte să reconstituie starea de spirit a generaţiei sale. Autorul psihanalizei adolescentului Cioran nu pierde prilejul să-şi psihanalizeze propria adolescenţă. El se transpune în pielea elevului care a fost acum treizeci şi cinci de ani, îşi umple sufletul cu visele şi speranţele sale de atunci şi încearcă, din perspectiva maturului de azi să constate ce s-a ales de viaţa sa şi a colegilor de generaţie. La vârsta liceului fiecare avea viaţa în faţă, toate visele păreau realizabile, chipurile erau luminate de speranţă şi încredere în viitor. O vârstă a inocenţei şi generozităţii, la care nimeni nu îşi imagina că viaţa este făcută şi din intrigi strecurate abil în urechea celui mereu gata să le asculte şi să le propage ca pe adevăruri demonstrate, lovituri pe la spate, mârşăvii de tot felul, trădări şi ipocrizie. Există o stare de spirit, specifică vârstei adolescenţei, indiferent de epocă şi de condiţiile istorice. Este vârsta paradisiacă, la care nimic nu este definitiv pierdut, eşecurile par glume şi bucuria vieţii irumpe la tot pasul. Scrie Mircea Gelu Buta: "În visurile noastre nu apăreau decât oameni frumoşi, manieraţi, eleganţi şi tandri. În proiectele noastre îşi găseau locul doar poveşti de iubire, cu oameni însetaţi unul de celălalt, fideli necondiţionat, devotaţi până la sacrificiu, în numele unor sentimente neostoite. E minunat să poţi să visezi... E fascinant să poţi construi dantelării ale unui destin ce va să vină şi să încerci să crezi că, dacă îţi doreşti cu adevărat ceva, tot universul te va ajuta să îţi îndeplineşti dorinţele, fiindu-ţi complice întru fericire" (p. 157). Din păcate, aproape nici un destin nu este pe măsura viselor din adolescenţă (cineva poate să dobândească averi, dar să se îndepărteze de ceea ce credea că este vocaţia sa reală, altcineva să-şi urmeze dragostea, dar să-şi rateze cariera sau să aibă o carieră strălucită cu preţul unei singurătăţi asurzitoare), aşa că, mai devreme sau mai târziu, apare deziluzia. Copilul din fiecare dintre noi moare o dată cu primele dezamăgiri majore, în momentul în care constată pe propria piele că fericirea nu este obligatorie şi că oricât de mult şi-ar dori un lucru există posibilitatea, ba chiar probabilitatea foarte mare, ca el să nu-i devină niciodată accesibil. Ce se alege din visurile sale? O spune autorul: "În visurile noastre nu apăreau decât oameni drepţi, frumoşi, manieraţi şi tandri. Dar viaţa trăită seamănă nedrept de puţin cu cea construită cu gândul, în anii când toate drumurile erau încă deschise." (p. 172)
În lumea bezmetică a tranziţiei spre nu se ştie ce, în care asistăm fascinaţi la destructurarea valorilor, la triumful necondiţionat al prostiei agresive, al imposturii, al trivialităţii şi al parvenitismului, o carte precum Tabloul de absolvire, de Mircea Gelu Buta, lipsită de valenţe artistice deosebite şi fără mari ambiţii ideatice, are meritul de a scoate pentru o secundă la lumină copilul ascuns în sufletul fiecăruia dintre noi. Citind-o, nu se poate să nu-ţi pui întrebarea: "Dumnezeule, ce întâmplă cu viaţa noastră?"

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara