Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Optimistei:
Monica Lovinescu de Ioana Pârvulescu

Pe 19 noiembrie ar fi fost ziua Monicăi Lovinescu. Citesc, în avanpremieră, o carte dedicată de Editura Humanitas acestui eveniment: Jurnal esen]ial. Este o selecţie, făcută cu mult discernământ şi mână sigură de Cristina Cioabă, din toate jurnalele ţinute de autoare între 1981 şi 2000. Ceea ce ni se oferă acum este un concentrat de viaţă, asemenea esenţelor de parfum puternice şi de neuitat.

Am avut şansa ca, după publicarea unora dintre cărţile mele, să sune telefonul, iar la celălalt capăt să aud vocea cu perfectă dicţie radiofonică şi cu plăcuta răguşeală, care-i dădea ceva iremediabil boem, a Monicăi Lovinescu. Urma o adevărată cronică orală a volumului abia apărut, o recenzie telefonică rotundă, ageră, generoasă, dovedind un lung exerciţiu şi un talent înscris probabil în genele ei de fiică de critic literar. {i pentru că, spre surpriza mea, autoarea iese din Jurnalul esenţial mai vie şi mai prezentă ca niciodată, îmi vine să pun şi eu mâna pe telefon, să-i spun cât de mult mi-a plăcut „noua” ei carte. Rândurile care urmează n-ar fi existat dacă aş fi putut s-o fac.

Redus la miez, decojit de redundanţe şi de fraze-parazit, jurnalul Monicăi Lovinescu pune în lumină, ca oglinzile veneţiene, faimoase pentru claritatea lor, un om fără ascunzişuri, frumos şi curat. Nici o minciună – nici măcar acele benigne fraze neadevărate cu care avem obiceiul să ne consolăm uneori pe noi înşine – nu încape în aceste pagini. Autoarea a avut, ca puţini alţii, vocaţia şi, mai ales, vitejia lucidităţii şi a adevărului. Ceea ce nu înseamnă că nu s-a înşelat, că n-a fost păcălită de destule ori, ci doar că, oricât efort i-ar fi cerut, corecta mereu imaginea oamenilor şi a lumii, în căutarea celei reale: o calitate umană şi în acelaşi timp o „deformaţie” profesională de jurnalist corect, de om conştient că a vorbi la microfon nu e un premiu, ci o teribilă responsabilitate.

Crescută în interbelic într-o lume liberă, educată estetic de mică, şi-a descoperit, după plecarea din ţară, în 1947 (în împrejurări care par desprinse dintr-un film de aventuri) şi după stabilirea ei la Paris, o vocaţie etică. Le-a îmbinat pe amândouă şi le-a îndreptat spre România. A vorbit la microfonul Europei Libere în numele est-eticului (formula îi aparţine) căruia i-a sacrificat orice altceva. Este triada, ca să nu spun treimea vieţii ei: eticul, esteticul şi estul. Acestora le-a dedicat tot timpul şi toată grija. Dar să nu ne înşelăm: sacrificiile făcute de Monica Lovinescu (carieră, somn, cărţi proprii şi, într-o bună măsură, viaţa personală) nu sunt de dragul unor principii sau valori abstracte, ci de dragul unor oameni concreţi pe care se făceau experienţe politice dezastruoase. Se simţea răspunzătoare pentru fiecare dintre cei în suferinţă sau în pericol, iar dacă exista cea mai mică şansă de ajutor pentru oricare dintre ei, necunoscuţi sau cunoscuţi, nimic nu o mai putea opri să li-l dea.

A fost dintre oamenii privilegiaţi care au putut ajuta şi ale căror cuvinte drepte se transformă în fapte. A salvat vieţi şi nimeni nu mai pare să-şi amintească de asta. A ocrotit, a vegheat, a ridicat zid de cuvinte în jurul celor care protestau, a căutat căile cele mai eficiente de luptă dreaptă. Iar când n-a ştiut la timp şi n-a putut interveni (cazul Gh. Ursu), a suferit şi a compensat prin sensibilizarea presei occidentale, pentru a împiedica, pe cât posibil, ca asemenea lucruri să se mai repete.

O altă descoperire pe care o fac citind acest jurnal vechi şi mereu nou, şi mereu impresionant, este că sincronismul, teoria lui E. Lovinescu, a funcţionat perfect şi în cazul Monicăi Lovinescu, însă cu semnul schimbat. Criticul teoretiza sincronizarea noastră cu Occidentul, trăirea în unul şi acelaşi timp cu acesta. Monica Lovinescu, în schimb, are grijă să se sincronizeze cu Estul, să fie mereu pe aceeaşi lungime de undă, chiar şi la propriu, cu România. Află imediat ce se întâmplă în ţară, înaintea celor care trăiesc în ea, ba mai mult, cei care trăiesc în România află adesea abia prin vocea Monicăi, de la Paris, ce se întâmplă la ei acasă. „Noi, care ştim totul, citim totul, îi vedem pe toţi, trăim în fond la Bucureşti” spune la un moment dat autoarea.

La a doua lectură, însemnările câştigă o nouă dimensiune. Acum a trecut destul timp pentru a se vedea ansamblul, evoluţia şi transformările României în ultimele decenii. Prima lectură era bruiată de curiozitate, cum se întâmplă mai mereu cu jurnalele contemporane: cine ce-a spus şi ce-a făcut, cum „iese” cutare sau cutare, micile istorii individuale. (Şi la acest nivel apar noutăţi de perspectivă prin evoluţia biografiei personajelor din jurnal, care obligă mereu la comparaţii.) La a doua lectură bruiajul dispare, iar documentul istoric se decupează net din cotidian. Iese acum la iveală, după ce autoarea nu mai e, şi adevărata ei statură. Într-una din consemnările anilor ’80, Monica Lovinescu se amuză că diverşi oameni din ţară, care n-o văzuseră, dar o auziseră, şi-o închipuiau mare, serioasă, îmbrăcată poate în taior, şi că s-au mirat aflând că e micuţă şi poartă blugi! (Recunosc că şi eu m-am mirat, la prima întâlnire de la Librăria Kretzulescu, să văd o femeie veselă, plină de căldură, într-o rochie înflorată, pentru că nu înţelegeam cum a putut să înfrunte toate câte le-a înfruntat.) Astăzi, prin acest concentrat de viaţă, statura Monicăi Lovinescu redobândeşte dimensiuni simbolice. Dar nu severe, ci, dimpotrivă, cu o dragoste de oameni cum rar se poate întâlni, dorind mereu să se înşele când cineva o dezamăgea.

În Jurnal esenţial sunt surprinse, mai bine ca oriunde, furtunile psihologice colective pe care le suportam în perioada ceauşistă, cu toată grozăvia lor, dublată pe-alocuri şi de comic, şi de absurd. Cum se agăţa lumea de zvonuri despre comploturi, lovituri de Stat, atentate, boli şi operaţii ale dictatorului, cum se puneau în circulaţie, pentru a teroriza psihic oamenii, ipotetice măsuri orwelliene, cum se spera mereu într-o salvare picată din cer. Între acestea, ca şi între numeroasele provocări şi sabotaje, Monica Lovinescu trebuia să discearnă, iar inteligenţa ei a ajutat-o să cadă rareori în capcană. În ce priveşte judecata asupra oamenilor, şi-o corecta şi în rău, şi în bine, după caz.

Jurnalul e eliptic, iute, fără cea mai mică grijă stilistică, cu un scop vădit documentar. N-are timp de el, pentru că e mereu contracronometru: „Prea neîntreruptă stare de urgenţă”, scrie ea în 11 dec. 1985. Deşi trăieşte în exil, nu marii noştri exilaţi sunt figurile principale (dar, când apar, e ca într-o minunată piesă de teatru, cu un Cioran ataşant, un Ionesco fragil, un Eliade complicat), ci, culmea, în centru sunt oamenii din România, cu toate ale lor. Eul propriu e neglijat – e unul din punctele în care autoarea nu seamănă cu interbelicii –, pentru că o interesează ceilalţi , dar ar fi stupid să nu vezi, după cortina discreţiei, adâncimea sentimentelor ei bune şi a marilor ei dureri, între care moartea mamei şi remuşcările cronice ale fiicei. În preajma autoarei e mereu V., Virgil Ierunca. Monica şi Virgil, Pamina şi Tamino în tinereţe, Baucis şi Philemon după ce se trezesc că le-a trecut viaţa şi că nu mai doresc decât să moară împreună. „Doi oameni restabilind «binele» împotriva unui întreg stat organizând răul”, cum a spus Imre Toth despre ei, în 1982. Formulă care e şi cea mai concisă prezentare a Jurnalului esenţial.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara