Vasile ieşi din curte trăgând uşa după el cu atâta hotă râre, că
limba clanţei din fier forjat, altminteri îndărătnică, se aşeză
zbârnâind în lăcaşul predestinat.
– Mă, Vasilică, mamă, să ai grijă cu banii, mămicuţă!
– Ia, mai lasă-mă, dracu-n pace!
Îi
răspundea, de fapt, babei Gherghina, bunică-sa, oarbă, înaltă,
sfrijită, cu pielea strânsă pe oase ca o coajă de dud uscat care
altminteri bătea cu toiagul aerul bătăturii pustii cât era ziua de lungă
dar acum stătea lipită de geamul care dădea spre uliţă, înflorit de
gheaţă şi brăzdat de dâre de apă călâie.
Era singurul geam al
căsuţei din pamânt bătut în care locuiau cu toţii într-o cameră, cea de a
doua, hogeacul, fiind ca la toată lumea locul în care se depozitau
peste iarnă proviziile – făina, într-o ladă din lemn, mălaiul, asemenea,
putina cu varză, câteva funii de ceapă şi de usturoi şi câteva şiraguri
de ardei roşii uscaţi, nelipsiţi din oala cu sarmale de Crăciun. Două
picioare şi coastele porcului atârnau de streaşina casei, îngheţate,
aşezate în aşa fel încât apa care se mai scurgea la amiază de pe ţigla
acoperişului să nu le ude. Ceea ce mai rămăsese din porc, fie era agăţat
la corlată sub formă de cârnaţi şi caltaboşi, să se afume de la focul
de paie cu care se încălzea soba, fie zăcea răzleţit pe fundul unui coş
de răchită – un muşchi mai acătării şi nişte oase ciopârţite pentru
ciorbă.
Maică-sa, Floarea, stătea nemişcată în pat, ghemuită la
perete cu picioarele băgate în ciorapi de lână făcuţi în casă şi
îmbrăcată cu flanela, având mereu senzaţia că moare de frig. Doctorii
constataseră că are o afecţiune a inimii şi de când cu diagnosticul,
deşi cu obrajii rumeni, mică şi îndesată, devenise exgerat de
prevenitoare la tot ce părea să-i pună viaţa în pericol, astfel încât,
ca la ţară, devenise obiectul clevetelilor care o dădeau drept
periclitată mai mult de propria grijă de a nu muri decât de ravagiile
bolii ca atare.
Părea împăcată cu soarta. Bărbatul îi părăsise pe
când Vasile era încă sugar, din motive necunoscute. Se recăsătorise la
Segarcea Deal şi, din când în când, de preferinţă vara, mai trecea pe la
ei, având grijă ca asta să se întâmple pe la vremea prânzului când
toată suflarea era la muncile câmpului, baba Gherghina mătura curtea cu
toiagul în căutarea unui loc răcoros, iar Floarea se ferea de căldură în
cămăruţa de la drum.
Îşi lega măgarii suri şi jigăriţi de una din
ulucile gardului, iar cu ghiocul, de două ori cît o şaretă pentru
asemenea animale, bloca uşa curţii pentru un ceas sau două. Pleca pe
când să se mai stingă văpaia şi nu se arăta pericolul ca vreuna din
femeile satului să se întoarcă mai devreme de la câmp cu vreo treabă
dinainte programată prin gospodărie.
Pe Vasile nu prea avea când
să-l vadă. Nu părea să resimtă vreo nevoie. Acesta, ca noi toţi, nu
dădea pe acasă toată ziua, colindând toată moşia comunei. Nici el nu
dădea vreun semn de dragoste filială.
Absenţa autorităţii paterne îi
dădea lui Vasile o libertate pe care o pizmuiam făţiş. Nu îmi amintesc
să fi avut vreunul dintre noi, tovarăşii lui de joacă, vreodată bani de
buzunar. Se întâmpla câteodată să primim câte o sumă investită cu
autoritate familială, pentru un drum la prăvălie. Niciodată nu ni s-a
spus să păstrăm restul sau să ne luăm ceva anume pentru noi. Nici nu
simţeam nevoia. Aveam totul în curtea nostră sau a vecinilor! Motiv
pentru care, până târziu, mulţi dintre noi nu am reuşit să înţelegem
valoarea de întrebuinţare a banilor. Ea era echivalentă cu satisfacerea
unor nevoi casnice precise care nu puteau fi soluţionate nicicum prin
eforturi proprii sau nu putea fi satisfăcută cu produsele gospodăriei.
De aceea, a plăti pentru ceva însemna a-ţi recunoaşte neputinţa, generâd
reflecţii îndelungate şi renunţări repetate. Nu eram, deci fericiţi să
mergem la prăvălie. O luam pe drumuri lăturalnice, fiincă ştiam că
părinţii noştri pot fi judecaţi aspru de vecini. Cum se întâmpla cu alde
Tufă care cumpărau zilnic pâine de la cantina IAS-ului!
Regula nu i
se aplica însă şi lui Vasile. În rarele ocazii când îl întâlnea pe
tatăl său, primea de la acesta invariabil o bancnotă de 10 lei pe care o
avea parcă anume pregătită. (Multă vreme am crezut că a da bani
copiilor este un semn al recunoşterii destrăbălării şi al împingerii lor
către acelaşi lucru. Era caracterizarea pe care o făceau părinţii
noştri la descrierea situaţiei.) Mai mult nici nu-i trebuia lui Vasile
şi nici nu s-a aşteptat vreodată ca întâlnirile acelea să fie mai
frecvente sau să se bucure de o anumită rânduială legală. Ca de altfel,
nici mama lui. Aceasta poate şi pentru că, adeseori, din pensia bunicii
sau din ce primea ţaţa Floarea de la IAS unde muncea cu ziua mai dosea
ceva bănuţi pe care baba Gherghina, nedezlipită de bătătură, avea
sarcina să-i ţină bine şi pe care, mai ales monede, nu reuşea pe pipăite
să-i identifice corect.
Vasile se întoarse spre noi cu faţa sa
rotofeie ca a maică-sii, albă ca laptele, pătată însă în obraji de pete
intense de roşeaţă sănătoasă, cu părul negru lipit de ţeastă ca dat cu
gel, se vedea că abia se ridicase de lângă sobă, albită încă mai mult de
un râs care-i dezvelea dinţii rari şi laţi ca piesele de rummy.
Ţinea
în mână o monedă de trei lei, rotundă, mare şi grea pe care o tot
frământa şi o lovea cu degetul mare de la mâna dreaptă proiectând-o la
câţiva metri, prinzând-o apoi între palme.
Se opri pentru o clipă, parcă pentru a ne băga în seamă.
–
Carpaţi, zise!, şi faţa i se lumină dintr-o dată! Babelor le-am spus că
îmi iau carioce. O să-mi iau un pachet de ţigări şi două creioane
colorate pentru planşa la Biologie.
Ni se păru o glumă bună care ne umplu inimile de căldură în gerul care ne îngheţase ca pe caltaboşi.
El
ne învăţase să fumăm şi abia aşteptam să mai pună mâna pe ceva bani
pentru a ne refugia în câte o ascunzătoare să pufăim ţigara pe care o
primeam cu generozitate, cu obrajii când supţi ca smochinele uscate,
când umflaţi ca băşicile de porc.
Era o zi de duminică geroasă de
ianuarie. Eram toţi înfofoliţi de acasă, cu căciuli şi mănuşi de lână
groasă, cu scurte din blană de miel şi cizme în picioare. Împingeam
caicele pe la poarta lor şi pentru că şanţul care în timpul verii
asigura scurgerea apei în afara comunei nu fusese îngrijit de mult şi
marginile sale teşite permiteau scurgerea lină a săniilor dar şi cu
speranţa că Vasile, cu aerul lui voluntar, ni se va alătura.
Când
l-am văzut în pulover de lână şi cu capul gol, am fost cu toţii
dezamăgiţi iar unii chiar înspăimântaţi. Din când în când, câte o babă
pe la poarta căreia ne găseam de joacă cu săniile fără să întrebăm pe
nimeni ieşea ori să ne dea gură că le facem gheţuş în faţa curţii, de o
să-şi rupă gâtul când or da să iasă, ori venea de-a dreptul şi, muţeşte,
împrăştia cîte o căldare de cenuşă abia scoasă din sobă, pe toată
lungimea pârtiei făcute cu greu să lucească ca gheaţa fie cu tălpicii
săniilor, fie cu înseşi încălţările.
Vasile se descurca bine cu
şcoala. Nu termina niciodată sub jumătatea clasei. Dar nici nu se omora
pentru mai mult. Avea însă un talent înnăscut pentru desen şi cu toţii
ştiam cât de fericit era să culeagă laudele profesoarei de desen pentru
lucrările sale inspirate din natură sau pe ale dlui Cocoşilă, profesorul
de Biologie, care îi reţinea multe lucrări pentru a le expune în
cabinetul său ca planşe de laborator.
Puţin ne păsa nouă însă în
acel moment de ambiţiile şcolarului Vasile. Aşteptam cu nerăbdare
pachetul de Carpaţi în timp ce ne străduiam să contribuim la fericirea
ce avea să urmeze, încercând să identificăm locul cel mai potrivit să-i
pufăim conţinutul.
– Vasilică, ai plecat, mamă?, se mai auzi de după geam vocea bătrânei oarbe.
–
Mai taci dreacu din gură!, făcu acesta, mai mult pentru noi decât
pentru a-i răspunde, dar se întoarse îndată pe călcâie şi păru că o ia
spre prăvălie.
Dintr-o dată, îi văzurăm spatele încremenit într-o
poziţie gheboşată, picioarele nemişcate, capul întors spre uluci şi mâna
dreaptă în aer, înţepenită.
Parcă paralizase.
– E pe bulumac,
bă!, zise Gelu, prietenul nostru de joacă, cu o figură colţuroasă şi cu o
rezonanţă a vorbelor lovindu-se de buze de ziceai că zăngăne talerele
unui cinel. Arătă, ca să scape de efortul exprimării, cu mâna spre unul
dintre trunchiurile înnegrite de vreme şi crăpate de intemperii în care
erau bătute pe căpriori puşi de-a lungul scândurile gardului.
Noi, ceilalţi, cu ochii la pârtie şi cu mâinile încleştate pe sănii, nu văzusem nimic din cele întâmplate.
– A pierdut banul, spuse Gelu.
– Cum aşa?, întrebă Nicu, vecinul lui.
– A jucat rişca, încercă celălalt să ne lămurească.
Cu
o degajare inconştientă, Vasile continuase să se joace cu moneda
lovind-o cu degetul mare, până când aceasta a căpătat o traiectorie
imprevizibilă si se înfipsese în căciula de zăpadă a unui par, lăsând la
vedere o fantă fină, piezişă şi precisă ca de tonomat.
La început
încremenit de surpriză, vinovatul fu încet-încet cuprins de spaimă la
gândul că a piedut banii, dar se linişti repede, crezând că moneda a
rămas înfiptă în zăpada afânată de sub crusta îngheţată. Mătură fără o
vorbă grămăjoara de puf cu dosul palmei, aşteptându-se să o găsească pe
capacul zimţuit al pălimarului. Se făcu din nou palid. Nu era nimic!
Atunci, imaginându-şi că, odată cu zăpada, a aruncat şi moneda în curte,
pătrunse în spatele casei şi se aşeză în genunchi în omătul de sub
fereastra de unde bătrâna Gherghina întrebă:
– Vasilică, ai pierdut ceva?
Nu
mai răspunse. Scormonea în nămeţi asemeni unui copoi la gura unei
vizuini, împrăştiind cu furie praful fin ca fulgii de gâscă în toate
părţile. Ajunse să dea la o parte zăpada dintre casă şi gard umblând şi
prin locurile unde obiectul nu ar fi putut ajunge decât dacă ar fi fost
aruncat cu intenţie şi pierzând orice reper.
Nu renunţa însă. Urcă
pe latul de jos al gardului, apoi pe cel de deasupra, încălecă uluca în
aşa fel încât aceia dintre noi care nu stăteam temători în uşa curţii
aşteptând să reînvie nădejdea de a ne pufăi raţia de Carpaţi îi puteam
vedea figura încrâncenată, cu trăsăturile amestecate dramatic ca
suprapunerea mai multor desene în palimpsest, transpirat, cu faţa toată
roşie acum şi cu mâinile degerate pe alocuri, pline de sudoare la
încheieturi.
Părea că vede ceva la capătul crăpat al trunchiului în
care încerca să introducă degetele, dar crisparea nu-i dispărea, astfel
că nu puteam şti sigur dacă este rezultatul faptului că vede moneda de
trei lei şi nu poate să ajungăm la ea sau nu poate face diferenţa între
aceasta şi licărirea unui ciob de gheaţă.
Deodată, fu cuprins de
energie. Îşi umflăm obrajii cu putere ca omul hotărît să isprăvească o
treabă grea şi se aruncă în nămeţii din spatele casei.
Intră în
hogeac şi veni de acolo cu o bardă cu mânerul soios, folosită probabil
de curând la tranşarea porcului. Se aşeză cu picioarele îndepărtate în
faţa bulumacului şi începu să-l lovească în partea de sus.
Săreau
aşchii putrede din lemnul parţial îngheţat ca dintr-un os de dinozaur şi
continua să lovească de la umăr fără să mai privească unde dă, cu toată
forţa lui de băietan de 13 ani.
Nu mai era nimic calculat în ceea
ce făcea. Parcă nici nu mai voia să recupereze moneda. Dorea să se
răzbune orbeşte pe ceea ce acum nu mai considera a fi un obiect fără
suflare, ci un duşman în toată regula. Acesta se supuse tratamentului
fără replică până când, sub forţa loviturilor necontenite şi a greutăţii
lemnului îmbibat de apă, se rupse de la mijloc, aducând cu el în
căderea spre casă şi gardul cu totul, până la uşa care rămase
încăpăţânată în picioare, poate şi pentru că rămăsese întredeschisă din
cauza cetei de gură- cască cu săniile în mână care privea înmărmurită
evenimentele.
Atunci se auzi din nou de dincolo de geam vocea bărtânei:
– Dărâmaşi gardul, Vasile?
Şi,
ori pentru că tonul acelei voci nu-i plăcu, ori fiindcă promptitudinea
cu care până şi o nevăzătoare constatase dezastrul pe care îl crease, îl
înfurie, slobozi o lovitură de bardă şi în sticla geamului, făcându-l
ţăndări.
Bătrâna amuţi. Se auzi în schimb vocea ţaţei Floarea:
– Vasilică, hai, mamă, în casă!

Fiindcă toată liota era înmărmurită de frică dar şi pusă în încurcătură
de conturarea unei glorii incerte a eroului ei, vocea lui nea Marin
Bâţă veni ca o salvare:
– Adriane, Florică, la masă!
Am fost atât
de fericiţi pentru prima dată să auzim această dispoziţie, că muţeşte
ne-am supus comenzii, renunţând pe loc la comentariile obişnuite.
A fost de ajuns ca şi Gelu să anunţe rostogolind bolovanii vorbelor:
– Bă, eu mă duc acasă!, ca toată suflarea să dispară într-o clipită de la locul dezastrului.
În
dimineaţa celei de o doua zile, luni, nu am mai luat-o pe drumul scurt
spre şcoală, având intenţia de a vedea ce urmări avuseseră evenimentele
din ziua precedentă.
Nu povestisem nimic acasă şi, mai mult ca
sigur, nici Adrian şi nici Mitică, colegii mei de joacă şi de clasă cu
care acum împărţeam drumul. Nu aveam nici acum vreo intenţie să facem
vreun comentariu. De aceea, trecurăm cu capetele plecate, sub
ameninţarea unui subit sentiment de vinovăţie, prin faţa curţii lui
Vasile, trăgând cu ochiul doar cât să vedem ulucile rânduite de zidul
casei acoperind în acest mod şi fereastra către drum care acum era
îmbrăcată cu o folie mare de polietilenă bătută în cuie direct în
peretele gros de pământ.
La sfârşitul orelor de curs, aveam să văd,
în cabinetul de biologie prin uşa întredeschisă, o superbă planşă cu o
secţiune din osul femural colorată cu carioca.