Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Istorie Literară:
Monciu-Sudinski, antiumanist și tezist de Bogdan Rusu

În volumul de debut al lui Alexandru Monciu-Sudinski, Rebarbor (1971), există un ciclu de povestiri pe care Andreea Grinea l-a numit „ciclul lui Cezar”. Cu perspicacitate, autoarea remarca: „Personajul Cezar este, probabil, un alter-ego al lui Cezar Mititelu, un prieten al lui Monciu-Sudinski, metafizician nomad, anticomunist, care refuza în anii ’70 încadrarea în câmpul muncii socialiste pentru a-și păstra libertatea interioară”1.
Cezar-personajul este, într-adevăr, o proiecție literară a lui Cezar Mititelu (1945-1999), însă nu a lui Mititelu „metafizician nomad”, ci a lui Mititelu student la Filosofie în București (a absolvit facultatea în 1973, Monciu în 1972). În perioada studenției, Mititelu și Monciu fuseseră foarte buni prieteni, petrecuseră foarte mult timp discutând filosofie și literatură împreună, astfel încât, dincolo de eventualele divergențe, o indeniabilă comuniune de idei trebuie să se fi stabilit între cei doi tineri, foarte apropiați ca vârstă (Mititelu născut în 1945, Monciu în 1944). Cred că influența lui Mititelu asupra lui Monciu a fost mare. Cred chiar că, din cauza necunoașterii ideilor lui Mititelu și a ignorării influenței acestuia asupra scriitorului, literatura ultimului a fost greșit interpretată, făcându-se din Monciu un „scriitor contestatar”2. În realitate, cum se va vedea, Monciu nu este contestatar, ci suficient de versatil pentru a permite să fie luat drept contestatar, în cazul în care această etichetare ar putea putea fi în avantajul său; dar nu suficient de contestatar pentru a avea probleme reale cu autoritățile. Cezar Mititelu considera, de altminteri, că greva foamei a lui Monciu vizase, în primul rând, urgentarea plecării lui în Suedia. Arestarea lui Mititelu i-ar fi oferit scriitorului oportunitatea de a face un nou „gest anti-conformist”3 în beneficiul propriu. În cele ce urmează voi susține că cheia pentru receptarea corectă a literaturii lui Monciu- Sudinski este concepția lui Cezar Mititelu pe care scriitorul o împărtășea, sau ceea ce am numit cu altă ocazie „cezarismul” lui4. Pe numele lui Cezar Mititelu există în arhivele CNSAS un dosar de urmărire informativă (D.U.I. „Parazitul”) conținând informații care, coroborate cu cele din alte D.U.I. (de exemplu, cel al lui Monciu, D.U.I. „Manu”) și cu cele provenind din alte surse, scrise sau orale, permit reconstrucția ideilor lui Mititelu și ne permit să urmărim rezonanțele acestor idei în opera lui Monciu- Sudinski. După această operație va fi greu de menținut în continuare imaginea unui Monciu contestatar, protestând contra totalitarismului5.
Similaritățile exterioare dintre personajul „Cezar” și Cezar Mititelu sunt cele care ne îndreptățesc, mai întâi, să vedem în „Cezar” pe alteregoul lui Mititelu. „Cezar” are, în prezentul narațiunii, „douăș’ șase de ani” (Banc pentru Cezar). Cum adevăratul Cezar era născut în ’45, rezultă că cele povestite s-ar petrece prin 1971, adică în anul publicării volumului. Portretul fizic al lui „Cezar” este schițat din câteva trăsături care aduc în prezență mai ales chipul lui. Are dinți „gălbejiți” sau „galbeni murdari” și un „rânjet” care e „plin de o scârbă blândă, dar definitivă în fața lucrurilor; este zâmbetul celui care-a-nțeles că pe lume se poate muri-n două feluri, de groază sau poate de râs”. Râde „gutural, încântat” și tușește des din cauza fumatului, în batistă, vinele gâtului i se îngroașă și se înroșește la față. Sudează țigările, aprinde noua țigară de la chiștocul celei vechi. Nu vrea să se lase de fumat, de altfel, pentru că fumatul „este singura treabă pe care-am făcut-o temeinic până la capăt; serios”. Întrebat de narator „La urma urmelor, ce te tot ții după mine, Cezar?”, acesta răspunde „Pentru că fumezi Amiral ... mie țigările astea îmi plac”. „Cezar” este extrem de slab, burta lui este „trasă cu sila pe coaste, trasă ca o mănușă subțire pe-o mână desfăcută de manechin”. Când bea, „după fiecare înghițitură face o pauză”. Din portretul lui fizic nu se poate exclude mapa, care „e întotdeauna plină, conține felii de pâine de la cantină, Idiotul lui Dostoievski, sare, câteodată Pisemski, iar astăzi și un borcan, în care-au rămas de trei degete miere, albă și zaharisită, pe fund.” Îl descoperim capabil de a sta „multă vreme ... ca un corb pe-o cracă înghețată, plin de nemișcare, înțelepciune și somn”.
Din Banc pentru Cezar mai aflăm că „Cezar” nu doarme nopțile, „stă toată noaptea, naiba să-l ia”, probabil citind. „Când se-nfundă cu nasu-n carte nu-l mai poți scoate din ale lui”. În momentul povestirii citește Dostoievski (Idiotul), adnotând cartea cu creionul. Dimineață se amuză să-l trezească pe narator, pentru a-l trimite la muncă. Îl numește ironic „felah” și face haz de reacția lui. De altfel și acesta se simte tratat ca un sclav, batjocorit în fiecare zi la serviciu. „Cezar” nu muncește, face foamea, dar nu muncește. Însă „ar fi putut fi un profesor grozav, îi place să explice, se aprinde și râde încântat și, chiar dacă nu spune mare lucru, știe să captiveze”.
Citește mult, nu doarme nopțile, explică de îndată ce are ocazia, nu muncește și, uneori, șochează oamenii obișnuiți, a căror mentalitate pare să o disprețuiască. În cofetăria unde cei doi beau ceai, o femeie îl fixează pe narator, care nu poartă ciorapi pe vreme de palton (sunt în buzunar, jilavi, la uscat) și își „întoarce ochii lezați” de la el către copilul său. „Cezar” explică atitudinea femeii astfel: „Acum vreo doi ani, când eram ras în cap, mă-ntrebam și eu: ce dracu oi fi având? Și nu toate, numai astea de ... ăă, să zicem treizeci și cinci de ani; astea cu copii; când te vede în halul ăsta, rupt, dărâmat, se sperie la gândul că și gâgâlicea ei ar putea ajunge ca tine; cu toată educația aia pe care zice că i-o dă; înțelegi? Și-atunci devii un pericol, nu? pericol social ...”. Decorticând acest citat, găsim mai multe idei demne de notat. Mai întâi, că femeia mamă zice ipocrit sau crede fals că-i dă copilului educație, dar în realitate nu-i așa; chiar ea presimte sau bănuiește că educația nu educă și nu ferește copilul de primejdia de a sfârși „rupt, dărâmat”. Apoi, că responsabilitatea pentru eventuala decădere a copilului este aruncată asupra rupților și dărâmaților care ar putea servi de model copilului, care l-ar putea corupe. În acest fel, marginalii precum Cezar devin pericole pentru societatea în care mama de 35 de ani este un membru onorabil.
Această explicație are un cert aer „cezarist”. Dar există mult mai mult „cezarism” în cartea lui Monciu, fără ca referințele la Cezar Mititelu să fie explicite. Cezar Mititelu nu este prezent în Rebarbor numai ca „Cezar”, ci și ca un fel de supraego teoretic al autorului. Va trebui ca cititorul să mă creadă pe cuvânt, deocamdată, când spun că în continuare va fi vorba despre idei cezariste cărora Monciu le dă o formă literară. În viitorul apropiat sper să prezint publicului mai detaliat această gândire, așa cum se poate ea reconstitui din documentele și mărturiile de care dispun6.
Ciclul cel mai pertinent pentru argumentul meu este ciclul „Pedagogului”. Monciu lucrase ca pedagog la școli profesionale în ’62 – ’63 și ’65 – ’66. Inspirația vine neîndoielnic din experiența lui, dar nu există temeiuri pentru a face din Pedagogul brutal un alter-ego al lui Monciu. Mai curând, este vorba despre ironie la adresa „pedagogiei” care se rezumă la bătaie, la brutalitate în general. Există, însă, și un antiumanism în Weltanschauung-ul Pedagogului, de care Mititelu nu era străin și nici Monciu. Personajele principale ale acestui ciclu sunt Pedagogul și elevul Paul Ursescu. Povestirile care constituie ciclul (Pas de vals, Vals, Disciplina, Mela, Terasamentul) sunt scrise alternativ, naratorul fiind pe rând cele două personaje. În filosofia morală și politică este cunoscut principiul de a evalua o situație morală din perspectiva tuturor participanților la ea, a tuturor celor afectați. Numai acțiunea care convine tuturora sau care este universalizabilă este morală. Monciu narează și din pielea „victimei”, și din pielea „călăului”. Or, lucrul deosebit este că situația este acceptată de și acceptabilă pentru ambii. „Victima” se complace în situație și chiar o apreciază, resimte plăcere, iar „călăul” apare, din perspectiva victimei, drept un fel de victimă. A nu se înțelege de aici că ambii sunt victime și, deci, merită compătimiți. Monciu este departe de a insinua așa ceva. Dimpotrivă, ambii sunt responsabili, deci ambii sunt vinovați.
S-a vorbit despre realismul lui Monciu. Acest „realism” nu este decât consecința unei concepții pe care Monciu o împrumutase de la Mititelu, sau care se născuse și din discuțiile pe care le-au avut cei doi. Mai târziu comuniunea de idei s-a spart și cei doi au rupt prietenia. Dar, în 1971, literatura lui Monciu este practic tezistă, iar „teza” ei este cezaristă. Nu există, așadar, victime și călăi, oprimați și opresori, așa cum pot fi unii tentați să creadă. Aceste categorii moral-ideologice nu pot servi la aprecierea realității din R.S.R., pe care o pune sub lupă Monciu. Literatura lui este antiumanistă, disprețuitoare față de omul obișnuit și față de societatea descrisă. Ceea ce divulgă Monciu este că realitatea din R.S.R. se înțelege numai în orizontul zoologiei sau al etologiei.
Astfel, în Vals și Pas de vals, Ursescu este bătut de Pedagog pentru a spune unde ascunsese banii pe care îi furase (îi furase într-adevăr și îi ascunsese sub podea). Ursescu protestează juridic față de metodele Pedagogului, ar vrea să fie dat pe mâna legii, ar recunoaște „da’ pe baza legilor și-a probelor, iar nu cu bătaia ...”. El „știe precis” că faptele trebuie dovedite „cu probe materiale”, că trebuie „corpul delict”. O idee care pare nouă și irelevantă pentru Pedagog, care răspunde „Probe, da ... de ce nu?”, apropiindu-se pentru a îl lovi. Pedagogul se simte constrâns să-i bată pe elevi și întreabă „De ce mă siliți să vă bat? Vouă vă place?”. O face contra înclinațiilor sale, adică din datorie. Pentru el ar fi „mai comod”, „mult mai bine” ca lucrurile să se facă în duhul blândeții, dar elevii nu vor așa ceva și nu cred că le-ar fi mai bine fără bătaie. De aceea Pedagogul trebuie să-i bată, pentru a le băga în cap cu bătaia că este mai bine pentru toată lumea, „mai comod”, fără bătaie: „am să vă bat ... am să vă bat până am să vă conving că trebuie să mă lăsați să mă port așa cum vreau eu; adică plin de blândețe ...”.
Dezvăluirea ideologiei Pedagogului și a elevului continuă în Vals și în Disciplina, mai întâi din perspectiva lui Ursescu, apoi din cea a Pedagogului. Pedagogul vrea „să facă oameni” din elevi cu bătaia. În ciuda brutalității sale și a trecutului de boxer, Pedagogul este un utopist, „mult mai învățat decât noi șeleviiț, numai că priceperea lui era fără rost și, asemenea cărților, moale și încâlcită”. Utopia lui este să facă din elevi oameni, să umanizeze prin bătaie și prin muncă forțată. În Disciplina Pedagogul mărturisește: „Aveam eu un gând cu ei: să-i reeduc prin muncă. Să-i pun la treabă până le ies ochii din cap, să-i văd rupți, căzând de oboseală, să le zăresc în ochi licărirea aceea duioasă care apare de obicei în clipa sfârșelii și a resemnării”. În duioșia de la capătul calvarului s-ar putea întâlni Pedagogul și elevii, la capătul unui chin care e, pentru toți participanții, muncă. Ursescu intră în pumnii pedagogului cu plăcere, chiar fericit: „nu simțeam decât amorțeala plăcută a loviturilor, veselia ciudată din mine, pacea și libertatea ... mă bătea pedagogul meu și eram fericit ca-ntr-un ceas de beție”. Pedagogul lui, în bătaie se stabilește o relație personală între bătăuș și bătut, care ajunge la sfârșit să-i vorbească Pedagogului „ca lui frati-miu”. Perversitatea situației pare să-l ajungă din urmă și pe pedagog, odată nervii și energia epuizați (în momentul în care ar fi trebuit să se arate duioșia): „- Măi băiete ..., bolborosea, ce-am făcut noi ... ce facem noi aici... Nu e bine.” Ursescu îi amintește prompt motivația „muncii” lui: „Pentru asta luați leafă. N-ați spus că o să ne faceți oameni?”. Munca Pedagogului nu-și atinge scopul, umanizarea elevilor și aceasta nu datorită deficienței de metodă, erorii de „pedagogie”, inadecvării bătăii ca mijloc, ci datorită faptului că „Noi... dom’ pedagog... ce să vă spun? Noi nu vrem să fim oameni...”.
Există aici primejdia de a citi „noi nu vrem să fim oameni în sensul în care înțelegeți dvs de a fi om” – însă Monciu nu face decât să exprime un adevăr cezarist pe șleau: indivizii din masă, în R.S.R., nu vor să fie oameni. Ei preferă să trăiască ca niște animale între care singura formă de interacțiune este bătaia amestecată cu duioșie. (S-a vorbit despre „brutele duioase” ale lui Monciu; această cruzime duioasă îi vine lui Monciu din proza rusă, are ceva teribil de rusesc. O analiză aprofundată, din partea unui foarte bun cunoscător al lui Cehov, ar putea arăta în proza din Rebarbor un Cehov „cezarizat”). Dacă cititorul dorește neapărat, poate vedea aici un ecou al stării de natură hobbesiene și poate pricepe prin acest ecou aluzia că în R.S.R. nu exista de fapt deținător absolut al puterii, așa cum se întâmplă să fie considerați și dictatorii. Generalizarea violenței arată tocmai inexistența dictaturii. Iarăși, o idee cezaristă fundamentală.
Proiectul pedagogic de reeducare prin muncă se izbește de rezistența încrâncenată a reeducaților: „...începeau să se târâie ca niște ploșnițe, să lucreze doar atât cât să nu înghețe. Râcâiau zăpada cu lopețile, se înjurau între ei și-mi trăgeau chiulul. Nici pomeneală de resemnare”; „Nu înțeleg nici acum de ce preferau să degere decât să muncească”. Elevii sunt refractari la muncă, trag chiulul, „lucrează” fără să „muncească” și numai pentru a nu degera. Intrând peste ei prin surprindere, Pedagogul îi surprinde ca pe niște animale gregare, strânși laolată pentru a nu le fi frig și muți, fără logos, fără umanitate: „Ședeau pur și simplu, toți șapte, strânși unii în alții ca oile în saivan. Nici măcar nu vorbeau”. Din lumea celor care nu cuvântă (E. Gârleanu).
Perspectiva aceasta asupra „omului” care este animalic și nu vrea să se umanizeze, care refuză munca și se poate simți fericit, în pace și în libertate când i se face violență este completată de reflecțiile lui Munteanu, o altă brută duioasă cu care Pedagogul împarte patul întrun cămin (de elevi sau de nefamiliști): „Peste tot trăiesc oameni. Iar eu pot să zic că omul, oricât de rău ar nimerio, tot nimerește mai bine decât o merită. Pentru că – ce e omul? [...] Din punct de vedere just, vorbi el, eu, când mă uit la un om, mă gândesc cam așa: măi, ce lopată în cap i-ar trebui ăstuia!”.
În Terasamentul, în care Pedagogul și Munteanu dau foc unui câine ca să „lanseze un semnal infinitului”, animalitatea proletară este conturată încă și mai cinic. Nu trebuie să-ți fie milă de câinele fără nicio vină, întrucât nici de tine n-a avut nimeni milă. Pedagogul, care, beat, lansează absurd un semnal infinitului, incendiindu- și propriul câine, resimte contradictoriu afecțiune față de animal: „am început să gem și să-l sărut și-i spuneam cât suntem noi, ăștia, de ticăloși”; „Câinele ăsta ... Maică-mea nu m-a iubit niciodată cât m-a iubit el”. Tranziția de la om la câine și de la câine la om se face neîncetat, culminând cu scena finală, când din câinele în flăcări „se smulgeau urlete groase de om”.
„Omul” ca animal este tematizat și în parabola Guliver, în care un deratizator mutilează metodic șobolani. Detaliul dinților „galbeni, murdari” ai deratizatorului poate sugera din nou o referință la Cezar Mititelu. La fel și alte detalii, faptul că se plimba pe stradă cu „o sacoșă, un sac murdar și-ncăpător” și că „arăta mai mult a profesor sau chiar a muzicant”. Numai ochelarii lui Cezar nu sunt de recunoscut direct în pince-nez-ul „igienistului”. Igienistul manipulează dispozitive tehnice ca în Colonia penitenciară și taie cu o foarfecă picioarele șobolanilor, îi coase între ei făcându-i „siamezi”, face experimente ca un Mengele – pentru a face din șobolani oameni. Ca și Pedagogului, deratizatorului „nu-i face plăcere” să tortureze, el nu-i „un sadic sau mai știu eu ce”. Și în privirea lui se simte aceeași „nesfârșită, duioasă blândețe”. La intrarea în camera atrocităților scrie cu majuscule „libertate și rațiune” și deratizatorul afirmă, confruntat cu caracterul irațional al experimentului său, că „rațiunea sunt EU”. Dincolo de aceste detalii scenice care deschid textul la o lectură naivă, kafkian-„antitotalitară”, „orwelliană” a parabolei, se ascunde adevărul cezarist. Șobolanii mutilați sunt la un moment dat închipuiți ca oameni, „niște omuleți”. „Sunt aici, pur și simplu, și nici ei nu știu pentru ce... ”. Cheia parabolei, însă, se găsește în explicațiile pe care le dă deratizatorul cu privire la cuvântul „Libertate”:
„Răcni:
– Libertate? Uite-o aici, dacă vrei. A deschis poarta țarcului, larg; lentilele îi sclipeau furios.
– Poftim! Vezi tu pe cineva că fuge? Nici măcar nu se mișcă, nu vezi? Poftim!
– Ce dracu-i asta, dacă nu libertate?” (115)
Șobolanii-omuleți nu fac nici o mișcare în direcția libertății. Ei rămân în țarc de bună voie, refuză liber libertatea. Cum remarca A. Grinea, ideea că șobolanii sunt oameni se convertește, oamenii sunt șobolani care nu vor să fie liberi, nu vor să fie oameni cu adevărat.
Așadar, omul generic al lui Monciu aparține regnului animal, este un animal care, având posibilitatea să se înalțe la umanitate și libertate, nu vrea să se umanizeze, refuză munca și libertatea. El merită tot ceea ce îndură. Aceasta este teza cezaristă din Rebarbor și tot ea domină și Caractere și Biografii comune. În volumele de „reportaje” Monciu- Sudinski scrutează mai în profunzime realitatea muncii într-această lume de abrutizați. Reportajele sunt în continuitate cu proza „Rebarbor”, care dă titlul primului volum. Caractere (1973) și Biografii comune (1974) articulează mai în detaliu portretul omului generic ca „proletar”, ca om al muncii de la oraș și sat, studiat in media res, în câmpul muncii. Omul muncii de la oraș și sat nu e nici uman, nici al muncii, nici la oraș și nici la sat. Este același individ brutal, incompetent și chiulangiu din Rebarbor, cu deosebirea că acum este înfățișat mai ales ca o secătură fără valori morale, ca un „huligan” limitat și inept.
Interpretat din perspectiva „cezarismului” său, Monciu-Sudinski nu apare, prin urmare, ca un scriitor protestatar la adresa regimului totalitar, ci ca un scriitor antiumanist, care ia în colimator omul generic al epocii sale, demascându-l ca pe un abrutizat atașat de condiția lui, ca pe o făptură liberă care se folosește pervers de libertatea sa, alegând să fie un abrutizat, complăcându-se în starea de lucruri care îl abrutizează. Nu regimul, așadar, îl abrutizează pe om, ci omul abrutizat își tocmește un regim pe măsură. Aceasta este in nuce concepția singulară a lui Cezar Mititelu, „vagabond de geniu”7, autentic filosof cinic în epoca „socialismului multilateral dezvoltat” și ea informează în profunzime proza lui Monciu din toate cele trei volume publicate. Dacă receptarea lui Monciu abia începe, cum scrie Mircea Mihăieș, este important ca ea să nu înceapă prost. Pentru aceasta, cercetătorul interesat de literatura lui Monciu- Sudinski nu se poate dispensa de cunoașterea gândirii lui Cezar Mititelu.

__________
1 Andrea Grinea, Rebarbor și alte piese (II), „Timpul”, nr.12/2009.
2 Sintagma „scriitor contestatar” apare în titlul articolului lui Virgil Ierunca, Un nou scriitor contestatar: Alexandru Monciu-Sudinski, în „Limite”, nr. 28-29 (decembrie)/1978, precum și în titlul unei teze de doctorat scrisă de Dan-Anton Dăncescu sub direcția lui Nicolae Manolescu, Un scriitor contestatar. Alexandru Monciu Sudinski, București, 2012. Dăncescu este autorul mai multor articole recente despre Monciu-Sudinski.
3 Așa se exprimă Virgil Ierunca în Semnul mirării, București, Humanitas, 1995, p. 244.
4 „Cezarismul” lui Monciu-Sudinschi, România literară, nr. 30-31/2016.
5 Mircea Mihăieș în recenzia tezei de doctorat a lui Dăncescu, Despre Monciu- Sudinski (rubrica Contrafort), România literară nr. 20/2012 scrie: „A sosit vremea ca o altă perspectivă, aceea a protestului antitotalitar, să ocupe primplanul analizelor critice. Este tocmai ceea ce dl. Dăncescu întreprinde – poate prea în fugă, în opinia mea – prin analiza cărților lui Alexandru Monciu-Sudinski”.
6 Începutul a fost făcut cu articolul Un filosof cinic în „epoca de aur”: Cezar Mititelu, „Vatra”, nr. 11-12/2016.
7 N. Iuga, Securitatea, Cezarul și sfoara de câlți a lui Elie Wiesel, Cluj-Napoca, Limes, 2012, p. 61.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara