Câteva dintre acestea sunt importante în mod deosebit. După momentul - l-aş numi - de recul ce a urmat concertelor Festivalului enescian al lunii septembrie, viaţa muzicală bucureşteană îşi reia cursul firesc, cotidian. Cu o anume vigoare pe care nu o conferă, din păcate, societăţile de concerte instituţionalizate, bugetare. E trist de constatat faptul că evenimentele muzicale de nivel absolut mondial pot fi întâlnite la Bucureşti doar o dată la doi ani, în săptămânile începutului de toamnă. Criza economică mondială nu are nimic de-a face cu această situaţie. Sărăcăcioase, şi astăzi şi ieri, bugetele instituţiilor de concert pun la grea încercare imaginaţia direcţiilor manageriale. în rest, viaţa muzicală se descurcă cum se poate. Şi se descurcă!
De departe, evenimentul important al primei jumătăţi a acestei luni îl reprezintă serialul de concerte grupate sub emblema "Sonoro". Nu e formularea cea mai fericită pentru ce se întâmplă în realitate. Căci mai mult decât sonorităţi plăcute acest eveniment festivalier al toamnei bucureştene ne aduce muzică. Muzică bună, muzică agreabilă, bine cântată, programe ce reuşesc să atragă un public numeros, divers, un public prioritar tânăr. Nu-mi imaginez ce anume au înţeles din Cvintetul cu două viole de Mozart, adolescentul cu faţa împodobită de numeroase "piercing"-uri sau fata ce etalează cu nonşalanţă multicolore şuviţe de păr. Este bine că au venit la acest concert, este bine că au aflat că acolo se întâmplă ceva important. Poate vor reveni. Poate vor citi despre... Căci şcoala le oferă prea puţin pe direcţia formaţiei umaniste a viitoarei lor personalităţi.
Există un anume spirit al acestor concerte. A luat naştere, a crescut de la o ediţie la alta, pe parcursul ultimilor trei ani. "Sonoro" a devenit un brand. Este animat cu participarea unor tineri maeştri ce aparţin, prioritar, circulaţiei celei importante a vieţii de concert din partea de vest a continentului european. Etalează disponibilităţi solistice. în anume cazuri spectaculoase. Mă refer, bună-oară, la pianista Mihaela Ursuleasa, prezentă alături de colegii ei în concertul de deschidere, la Cotroceni, în Sala "Unirea". Au bucuria de a face muzică de cameră, de a comunica. O fac fie în spiritul unei colaborări quasi-colocviale, pe parcursul unor întâlniri muzicale - le-aş numi - ad hoc, fie în baza unui nucleu de muzicieni, stabil, cu rezultate artistice admirabile. Voi spune că acest serial de concerte împlineşte o anume carenţă a vieţii noastre muzicale. Mă refer la domeniul vast, atât de consistent în plan spiritual, al muzicii de cameră, al relaţiei apropiate, intime, de semnificaţie, în ce priveşte investigarea zonelor afunde, în egală măsură familiare, ale cântului în duo, în trio, în cvartet... Este o dovadă în plus că suntem, în mare parte, 22 de milioane de solişti. Ne adunăm greu în edificarea marilor proiecte. Personal nu am ajuns la toate concertele serialului "Sonoro". Am parcurs cu atenţie programul. Se cântă, spre exemplu, muzică de largă accesibilitate, muzică ce întreţine buna dispoziţie pigmentată de sonorităţi ale folclorului orăşenesc central-european, se cântă muzică ce aparţine marii culturi europene, de la Barocul muzical târziu şi până la creaţiile semnificative ale primelor decenii ale secolului trecut, de la Bach la Igor Stravinski. Sunt antrenaţi în producţii comune, cu maeştrii, cei mai tineri instrumentişti, studenţi, elevi, ai instituţiilor noastre de învăţământ artistic. Originar din România, violistul Răzvan Popovici se dovedeşte a fi sufletul acestor acţiuni; este un spirit dinamic, întreprinzător, imaginativ. Este principalul organizator al acestor concerte, cel care adună oamenii, mobilizează muzicienii, obţine mijloacele, le face să devină eficiente.
Şi totuşi, nu poţi să nu observi, pe parcursul a 11 concerte - susţinute la Bucureşti, câte unul la Cluj, la Iaşi - poţi audia, spre exemplu, un concert integral de muzică evreiască, un altul de muzică germană, un altul de muzică cehă. E interesant. E captivant. Şi totuşi, nu se cântă nici măcar o singură lucrare din creaţia românească! Deşi, în repertoriul câtorva muzicieni prezenţi la Bucureşti asemenea opus-uri există. Lipsă de informare? Neglijenţă? Atitudine? Greu de apreciat. Atunci când intri în casa unui prieten, în mod firesc, faci onorurile gazdei. îi oferi un lucru ce-i poate fi apropiat. Mai ales atunci când avem de-a face cu un public cald, generos, atent, cu tineri care au umplut până la refuz sălile de concert. Este un aspect asupra căruia merită a se medita cu sporită seriozitate. Până în acest moment atât Ministerul Culturii, cât şi Preşedinţia ţării, instituţii tangente actualei serii de concerte, s-au arătat a fi indiferente pe această direcţie. Evident, au alte priorităţi.
Evenimentul celei de a doua jumătăţi a acestei luni? ...este concertul închinat memoriei marelui muzician, marelui om care a fost Yehudi Menuhin. Lumea muzicală internaţională comemorează în acest an împlinirea unui deceniu de la plecarea sa în eternitate. Este omul, este muzicianul, este spiritul generos care orientează şi astăzi - prin exemplul său - drumul către muzică, către oameni. Este ilustrul elev al lui George Enescu faţă de care nu a pregetat a-şi arăta preţuirea promovându-i opera, promovându-i idealurile. Este spiritul viu al muzicii înseşi, cea care şterge barierele dintre oameni, îi adună pe tineri în jurul marilor idei ale umanităţii. în aceste zile în care lumea internaţională sărbătoreşte împlinirea a două decenii de la căderea Zidului Berlinului, personalitatea lui Menuhin devine o veritabilă efigie, un semn cardinal pe drumul apropierii, al înţelegerii dintre oameni. Astfel, cu ani în urmă, la îndemnul lui Menuhin însuşi, a luat naştere Orchestra de Tineret a C.E.I., Uniunea Central Europeană. Iniţiativa îi aparţine dirijorului sloven Igor Coretti-Kuret, un muzician al cărui preţios merit este acela de a comunica cu tinerii în numele muzicii, la nivelul unui profesionalism entuziasmant. Orchestra însăşi este un organism viu, dinamic, aflat în continuă primenire, organism simfonic compus prioritar din tineri instrumentişti cu vârste cuprinse între 15 şi 18 ani. Este vârsta formării conştiinţelor, a formării prieteniilor celor trainice.
În cea de a doua parte a lunii, concertele din ţară au loc la Oradea, la sediul Filarmonicii, unde au început repetiţiile, de asemenea la Bucureşti, la Ateneul Român. în actuala ei structură "C.E.I. Youth Orchestra" cuprinde aproape 70 de tineri instrumentişti din 14 ţări ale regiunii, din Albania, Austria, Ungaria, Cehia, Belarus, Bulgaria, Slovacia, Macedonia, Serbia, Ucraina, Polonia, Moldova, Italia, România...; sunt tineri ce aparţin unor etnii diferite, unor culturi şi religii diferite, unor populaţii aflate - unele dintre acestea - până mai ieri în conflict deschis. Se vor pregăti împreună, vor cânta împreună aceeaşi muzică, de pe aceleaşi partituri, opus-uri simfonice semnate de George Enescu, de Verdi, de Elgar, de asemenea Concertul pentru vioară de Beethoven...
Protagonistul concertului bucureştean este marele violonist italian Uto Ughi, unul dintre ultimii importanţi elevi ai lui George Enescu, un muzician de faimă internaţională, artist aflat la zenith-ul unei prodigioase cariere solistice. Celălalt protagonist al actualului turneu este tânăra violonistă italo-română Anna }ifu, laureată cu distincţie supremă a ediţiei din anul 2007 a Concursului Internaţional "George Enescu". Cu toţii aduc un pios omagiu memoriei acestui mare om, acestui minunat muzician, prieten apropiat al vieţii noastre muzicale, prieten al ţării noastre, care este Lord Yehudi.
Nu poţi să nu observi faptul că viaţa muzicală bucureşteană a ratat cu dezinvoltură această importantă comemorare. Instituţiile noastre de concert au trecut-o sub tăcere. Din comoditate. Din neatenţie. Au venit tineri din această regiune a Balcanilor, a Europei de Est, pentru a ne atrage atenţia asupra dimensiunii umane, artistice, morale, a acestei uriaşe personalităţi a secolului XX. Le suntem recunoscători.
