Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cronica muzicală:
Momente semnificative ale stagiunii de concerte de Dumitru Avakian


Aflându-mă în sala Ateneului la unul dintre ultimele concerte simfonice ale lunii din urmă - un program pe care dirijorul Horia Andreescu l-a dedicat în exclusivitate creaţiei beethoveniene, discutam cu un coleg muzician dacă, de pildă, Simfonia „Destinului" poate fi considerată un şlagăr al programelor simfonice.

Şi nu numai al simfonicelor. Este o simfonie - să recunoaştem - foarte populară. Ecourile ei, semnalele destinului formulate răspicat chiar în debutul lucrării, au pătruns demult chiar şi în genurile muzicii aşa-numite „pop", în muzica de largă adresare.

Şi totuşi... Este sau nu Simfonia „Destinului" un şlagăr? Este! Dar numai prin banalizare, prin vulgarizare. Atunci când semnificaţiile temei iniţiale dispar, când cunoscuta temă-personaj din debutul lucrării este siluită, târâtă la nivelul de jos al percepţiei, când este folosită drept un simplu semnal de patru sunete, puternic ritmat, de profil descendent, semnal ce trebuie să genereze un flux săltăreţ menit a declanşa anume reflexe ale centrilor motori. Sigur că s-ar putea divaga mult pe direcţia autonomiei esteticului faţă de etic sau a semnificantului faţă de semnificat.

Sigur că Beethoven nu dispune, pentru a se apăra, de un certificat de proprietate intelectuală asupra temelor, asupra ideilor, a lucrărilor sale. Ele au devenit un bun comun al întregii umanităţii; care le foloseşte, cum se poate observa, în toate felurile. Există desigur anume conduite ale bunei simţiri. Iar unele dintre acestea sunt în mod abuziv depăşite.

Spre deosebire de contemporanii săi, spre deosebire de Haydn, de Mozart, de predecesorii acestora, de Gluck, primul mare reformator al genului operei, spre exemplu, Beethoven urmăreşte şi realizează - chiar din anii tinereţii - o excepţională elocvenţa a limbajului muzical. Consideră că muzica poate oferi revelaţii superioare filosofiei. Imaginează ceea ce putem numi temele-personaj. Ulterior această idee a fost preluată şi dezvoltată de marii simfonişti ai secolului XIX, romantic, de Berlioz, de Lszt, iar mai târziu de Ceaikovski.

A-l cânta astăzi pe Beethoven este un act de specială responsabilitate. Cum îl cântăm? Cui ne adresăm? Ce comunicăm cântând muzica sa? Comunicăm aceleaşi evenimente precum cele imaginate de compozitor în anii debutului de secol XIX? Astăzi memoria imprimărilor din deceniile unui întreg secol reţine variante ilustre.

Se poate cânta Beethoven foarte muzical şi corect fără a nemulţumi pe nimeni, sub forma unei relatări agreabile a evenimentelor. Se poate cânta Beethoven în maniera lui Berlioz. A fost printre primii săi dirijori. Răvăşit de răvăşirile interioare ale muzicii, de tumultul acesteia.

La polul opus, se poate cânta Beethoven de o manieră academică. Aşa a fost constituită tradiţia germană şi austriacă până spre mijlocul secolului trecut; în anume cazuri până în zilele noastre. Să o recunoaştem, la Furtwaengler, spre exemplu, în deceniile de mijloc ale secolului trecut, actul simfonic întru Beethoven capătă virtuţile unei adâncite meditaţii filosofice. Un caz aparte îl constituie viziunea lui Sergiu Celibidache, artistul pentru care muzica se constituie într-un miracol ce se naşte sau nu, la un moment dat, într-un anume loc, în anume condiţii, din relaţia de semnificaţie dintre sunete, un miracol iscat de dirijorul magician, miracol la care participă muzicienii ansamblului, publicul, oblăduiţi de locul, de cutia de rezonanţa a sălii de concert, un veritabil altar al sunetelor, al muzicii.

Îndrăznesc să cred că dirijorul Horia Andreescu configurează în ultimii ani o viziune pe cât de particulară pe atât de coerentă asupra sinfonis-mului beethovenian.

Revelează în prim planul acţiunii muzicale nu atât forţa cât energia afirmărilor beethoveniene. Dinamismul acţiunii muzicale constituie factorul care asigură coerenţa construcţiei Allegro-ului con brio, prima parte a Simfoniei în do minor, „a destinului". Astfel ni se dezvăluie logica construcţiei, dar şi cursivitatea comunicării, claritatea acesteia în partea secundă a lucrării, cunoscutul Andante con moto, de fapt duble variaţiuni simfonice. Andreescu îşi fundamentează conceptul simfonic bazându-se în mod consecvent pe cei doi factori care reprezintă la Beethoven tocmai esenţa gândirii muzicale, anume echilibrul dintre factorul dinamic pe care îl instituie forma de sonată bitematică şi celălalt aspect, factorul meditativ extatic pe care îl aduce genul, forma temei cu variaţiuni. Este un principiu asupra căruia Beethoven însuşi se clarifică în anii maturităţii târzii, abia în ultima sa Sonată pentru pian, op. 111, tot în do minor! Cele două părţi ale lucrării - Allegro con brio ed appassionato şi Arietta con variazioni - configurează cu claritate cele două aspecte fundamentale ale spiritualităţii beethoveniene, aspecte pe care Andreescu le observă a fi constructive încă în creaţiile mult anterioare, chiar în lucrările primului deceniu al secolului al XIX-lea.
La noi, realizarea lui Andreescu în ceea ce-l priveşte pe Beethoven constituie o primă alternativă, în adevăr coerentă, de semnificaţie, după cea imaginată tot la Filarmonică, cu o jumătate de secol în urmă, de legendarul George Georgescu.

Nu poţi să nu observi, Andreescu nu se lasă intimidat de proximitatea unor realizări ilustre din trecutul apropiat şi construieşte la rândul său o versiune care aparţine în mod cert vremurilor noastre, acestei perioade a deceniilor aflate la cumpăna dintre secole. Nu se lasă a fi clătinat nici de devălmăşia evenimentelor cotidiene, nici de confuzia valorilor actuale. Dimpotrivă ne arată că Beethoven poate rămâne un reper valabil şi actual, bine împlântat în contemporaneitate.

Important îmi apare faptul că membrii Orchestrei Filarmonicii bu-cureştene s-au lăsat antrenaţi în acest temerar proiect. Au făcut-o cu bucuria cu care înţelegi să construieşti un important fapt de cultură, de muzică.

Întâmplător sau nu, la Filarmonica bucureşteană şi, de asemenea, în compania Orchestrei de Cameră Radio, pe temeiul aceluiaşi proiect beethovenian, Andreescu a colaborat cu doi tineri maeştri apreciaţi în mod cu totul special de publicul bucureştean. Mă refer la pianistul Daniel Goiţi protagonistul Concertului nr. 1, în do major, pentru pian şi orchestră. Ne-a apărut într-o excelentă formă de concert susţinută de o sensibilitate artistică orientată de datele unui ireproşabil bun-gust. La Goiţi logica expresiei reţine firescul comunicării unor lucruri importante, formulate îngrijit atât în ce priveşte unitatea timbrală a sunetului pianistic cât şi construcţia mare a lucrării.

Pe de altă parte, este de admirat în continuare la Mihaela Ursuleasa energia interioară cu care susţine fiecare adresare muzicală; de această dată mă refer la Concertul al 3-lea - tot în do minor! - pentru pian şi orchestră. De altfel, tocmai proeminenţa acestei combustii interne ce se reflectă în strălucirea sonoră a demersului pianistic, constituie un dat important al identităţii artistice a Mihaelei. Sunt momentele speciale ale harului sub care, în răstimpuri, muzica înfloreşte în valorile ei de semnificaţie. De această dată graţie lui Horia Andreescu, Daniel Goiţi, graţie Mihaelei Ursu-leasa, datorită înţelegerii pe care o dovedesc membrii celor două colective simfonice.