Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

centenar George Ivaşcu:
Momente cu G. Ivaşcu de Alexandru Niculescu

1. De cînd l-am cunoscut pe George Ivaşcu? De pe cînd citeam Vremea,
în timpul dictaturii antonesciene, din anii grei de război sau, de mai
tîrziu, de cînd citeam Contemporanul pe care l-a condus cu succes? Din
scrierile profesorului său, G. Călinescu, cel care afirma că „G. Ivaşcu
îi luminează calea cu o respectuoasă lampă“? Sau din Jurnalul literar,
broşurarevistă pe care o cumpăram de la portarii Facultăţii de Litere,
prin anii 1947- 1948?
Fapt este că de-a lungul anilor studiilor
mele, numele lui George Ivaşcu îmi apărea legat de G. Călinescu, dar şi
de Al. Piru, Adrian Marino, colaboratorii lui direcţi, în Universitate
şi în publicistică.
Dar apropierea lui George Ivaşcu de prea puţin
însemnata mea persoană a avut loc mult mai tîrziu. Dacă nu mă înşală
memoria, ne-am încrucişat paşii în Facultatea „de Filologie“ prin anii
cînd, după G. Călinescu şi după Ion Vitner („doctorul“!), G. Ivaşcu a
devenit profesorul „şef“ al Catedrei de Istoria literaturii române
(1958-1968). Nu făceam parte din cîmpul literaturii, dar, ca elev şi
membru al catedrei profesorului Iorgu Iordan (precum fusese, la Iaşi, şi
G. Ivaşcu) legătura ne-a fost uşoară. Iar eu, care-i frecventasem, în
anii 1947-1948, pe Al. Piru şi Adrian Marino, pe vremea cînd aceştia,
sub oblăduirea profesorului lor din Iaşi, conduceau la Bucureşti pagina
2, literară, a ziarului Naţiunea (la care colaborasem) – aveam un motiv
întemeiat pentru a-l cunoaşte şi pe cel „al treilea ieşean“.
2.
Toate acestea nu puteau fi suficiente dacă nu aş fi avut şi alte
„proptele“ (vreau să spun „recomandări“) literare. Acestea mi-au venit
de la foşti studenţi ai mei care intraseră şi se făcuseră cunoscuţi şi
apreciaţi în viaţa literară a ţării. Printre aceştia, un anume student,
Nicolae Manolescu, căruia, intuindu-i superioritatea intelectuală,
căutam să-i atenuez – cum puteam – consecinţele dureroase ale
persecuţiilor politice abătute asupra tinereţii lui studenţeşti (îmi
vorbise despre el şi Andrei Oţetea, renumitul istoric al Renaşterii). Nu
ştiam atunci că N. Manolescu devenise, după o îndelungată conlucrare cu
G. Ivaşcu la revista Contemporanul, un indispensabil, preţios
colaborator al directorului România literară, profesorul G. Ivaşcu. De
bună seamă, o vorbă bună, o apreciere, venite din partea unei / unor
persoane de încredere au putut atrage atenţia lui G. Ivaşcu, mai ales
atunci cînd acesta era în căutarea unor lingvişti cu orizont cultural
mai larg – oarecum în buna tradiţie ieşeană. Astfel – cred – s-a ajuns
la publicarea unor articole ale mele şi, ulterior, după acest „stagiu“,
la încadrarea mea în echipa rubricii „Limba noastră“, în alternanţă cu
Al. Graur şi Th. Hristea. Nu pot însă uita un articol pe care l-am scris
la îndemnul d-lui N. Manolescu, despre Limba culturii şi cultura limbii
(titlul îi aparţinea)1, care, apărut în revista lui G. Ivaşcu, a avut
un oarecare răsunet în ziarele… comuniste ale vremii (coincidea cu o
campanie oficială de presă în favoarea corectitudinii limbii literare).
Aş spune că, de atunci, am intrat în cercul apropiat al colaboratorilor
lui G. Ivaşcu.
3. Dar pînă în anii 1980-1981, odată cu plecarea mea
în Franţa, cîte s-au mai întîmplat! Frecventam pe G. Ivaşcu, mergînd
uneori şi la el acasă, pe Şoseaua Jianu, mai ales după ce s-a retras din
Universitate – prin anii 1976-1980. Îl descopeream de fiecare dată, mai
mult, mai în profunzime. G. Ivaşcu era un intelectual de înaltă clasă,
un „produs“ al Universităţii şi al rafinatei culturi străvechi din
„dulce tîrgul Ieşilor“. Era un elev de elită al lui G. Călinescu, dar şi
un excelent om de presă, un jurnalist experimentat. În furtunile
politice opresive şi distrugătoare ale vremii sale, el a reuşit, fiind
om „de stînga“ (occidentală), să conducă reviste de cultură demne de
acest nume, uneori cu preţul propriului sacrificiu, al propriilor
renunţări. El, menţinînd legătura cu tradiţia literară, a promovat în
acelaşi timp talentele tinerilor, încrezător în continuitatea valorilor
culturii. În condiţii dure el şi-a creat un drum sui generis
independent.
4. Puteam să nu preţuiesc şi să nu mă alătur lui şi
celor ce-l înconjurau? Acest cărturar lupta – cum puţini au făcut-o – cu
valorile vrăjmaşe ale epocii comuniste – în care, vai!, crezuse şi el,
odată, înainte de a fi fost el însuşi lovit.
De aceea m-am gîndit
să-l ajut – aşa cum puteam eu, pe linia universitară. Era profesor, dar
îi lipsea doctoratul. Am crezut de cuviinţă să-l sfătuiesc a se ocupa de
situaţia administrativă a studiilor sale. Devenind eu însumi profesor
universitar şi conducător de doctorate, am luat contact cu Catedra de
Istorie a literaturii române şi am reuşit să organizez susţinerea
reglementară a tezei sale de doctorat. Titlu: Istoria literaturii
române, vol. I. Conducător: acad. Şerban Cioculescu.
Înţelegea
oricine că, la vîrsta şi la renumele lui în lumea literară, o biată
diplomă de „doctor în ştiinţe filologice“ era întru totul inutilă. Ce
interes putea avea pentru el, retras încă din 1968 din Universitate, o
abilitare doctorală? Mi-o spunea chiar el, conştient de zădărnicia
efortului, o ştiam şi eu. Şi totuşi! Eu nutream undeva gîndul unei
reîntoarceri a lui la Catedră, dar şi speranţa că, astfel, i se va
reactiva dorinţa de a-şi continua opera începută, cu al doilea volum al
Istoriei literaturii… (Păstrez de la el o dedicaţie în care îşi exprima
gratitudinea pentru a-l fi determinat să aibă un titlu doctoral. )
Dar
continuarea Istoriei literaturii nu s-a mai realizat! Vana spes! Ivaşcu
nu avea stofă de cercetător! El era un om al actualităţii fugitive, al
însemnărilor generale, nicidecum al documentării aprofundate. Mi-am dat
seama de aceste aspecte ale personalităţii sale profesionale şi, cu
permisiunea lui, i-am prezentat pe un tînăr absolvent al Universităţii
din Timişoara, un elev al profesorului Gh. Tohăneanu, ca să-l ajute în
documentarea bibliografică şi, eventual, chiar în redactarea (sau
definitivarea) unor capitole din volumul al doilea din Istoria
lieraturii române. Ştefan Badea era profesor de liceu în
Mîneciu-Ungureni. A acceptat să vină regulat la Bucureşti, ca să-l ajute
pe profesor în lucrare. Nu s-a obţinut ceea ce aşteptam, o continuare a
Istoriei literaturii, dar, obiectiv şi generos ca întotdeauna, G.
Ivaşcu a deschis tînărului colaborator paginile România literară.
Începînd de prin 1976, am putut citi mai multe articole semnate de noul
colaborator al lui G. Ivaşcu, iar după 1985 am observat că Ştefan Badea
fusese solicitat şi pentru rubrica „Limba noastră“ – ceea ce era pentru
mine un semn bun. Eram departe. Dar îi dădusem lui G. Ivaşcu
posibilitatea de a fi îndrumător unui tînăr şi valoros intelectual in
fieri. Ştefan Badea este ultimul elev al profesorului G. Ivaşcu2!
5.
Treptat, relaţiile cu G. Ivaşcu au devenit şi mai apropiate. Pe lîngă
unele vizite de lucru în locuinţa lui de pe Şoseaua Jianu, am avut
prilejul de a-l avea ca oaspete în locuinţa noastră. Într-una din aceste
reuniuni de seară, G. Ivaşcu ne-a demonstrat încă o dată afecţiunea
fidelă pentru Nicolae Manolescu. Eram atunci în perioada „suspendării“
punitive a distinsului său colaborator din pagina-rubrică de critică
literară a revistei – drept urmare a publicării antologiei Poezia română
modernă (1968) în care apăruseră nume de poeţi repudiaţi de regimul
comunist. Ei bine, atunci, în casa noastră, soţia mea şi cu mine l-am
auzit pe George Ivaşcu spunînd „voi lăsa cîteva numere să treacă, avînd
titlul «actualitatea literară» şi îl voi readuce la «cronică» pe
Manolescu“. Şi a adăugat: „Este un critic de mare viitor“.
G. Ivaşcu şi-a ţinut promisiunea. Dar mai ales a ştiut cum să rezolve criza, cum să-şi atingă scopul cel nobil şi reparator.

6. Viaţa mi-a dat posibilitatea să-l mai întîlnesc pe G. Ivaşcu, şi în
alte circumstanţe, la Paris. Eram acolo profesor-asociat la
Universitatea Paris IV-Sorbonne – iar directorul România literară se
afla, prin 1984, într-o călătorie în capitala Franţei. Trebuie să
subliniez aici admiraţia intelectuală pe care G. Ivaşcu o nutrea pentru
Franţa şi cultura franceză. Chiar basca şi fularul pe care le purta erau
à la française (de bună seamă, odată la modă în Iaşi!) Ştiam mai de
mult că profesorul îşi căuta fiica, plecată mai demult, cu mama ei, în
Franţa. Atunci cînd l-am anunţat, în 1980, că voi pleca la Paris, m-a
rugat (acesta este cuvîntul!) să mă „interesez“ unde ar putea să o
revadă.
7. Ocazia s-a ivit! Pe cînd eram încă „oficial“, am fost
invitat împreună cu directorul Institutului de Italiană-Română, prof.
Christian Bec, la un dejun festiv la Ambasada „RSR“ (ambasador era un
anume Aninoiu, cu grad înalt în Securitatea externă). La reuniune
participau, între alţii, Virgil Cîndea (cel pe care Ambasada voia să-l
recomande lui Bec spre a mă înlocui, nemaifiind eu persona grata) şi…
ambasadorul Libanului (amic cu V. Cîndea). Ambasadorul, aflînd că sînt
român şi profesor la Sorbona, s-a apropiat de mine şi mi-a spus că are,
în Ambasadă, o colaboratoare româncă, al cărei nume coincidea, pentru
mine, cu numele fostei soţii a lui G. Ivaşcu.
Atunci cînd am primit,
telefonic, anunţul sosirii sale la Paris şi am aflat în care hotel va
poposi (era pe lîngă locuinţa mea) m-am grăbit să-l întîlnesc. Eram, de
data aceasta, numai noi doi: el, profesor, şi eu, profesor, amîndoi
dezlegaţi de constrîngerile social şi cultural „corecte“ de la
Bucureşti. Aveam în faţa mea, acum, un prieten, un părinte dornic de
a-şi recupera copilul. I-am „divulgat“ secretul aflat întîmplător la
Ambasada lui Aninoiu: „Luaţi imediat contact cu Ambasada Libanului, de
acolo începe totul!“. I-am dat şi numărul de telefon.
Profesorul,
intelectualul de elită, publicistul de excepţie s-a dovedit a fi un om
cald, iluminat interior de dragoste filială: a telefonat imediat! Eu am
plecat – lăsîndu-l în conversaţia telefonică despre care îmi imaginam că
este calea cea bună, izbăvitoare, a unei nemărturisite, permanente
iubiri a tatălui pentru fiica lui. (De ar putea înţelege fiica
profesorului G. Ivaşcu cu cîtă ardoare o iubea tatăl său!) Îmi
îndeplinisem misiunea.
8. L-am reîntîlnit, tot singur, în aceeaşi
cameră de hotel modest. Primul cuvînt pe care mi l-a spus a fost: „Îţi
mulţumesc!”. Avea lacrimi în ochi, în ochii săi albaştri. (Dar, în
timpul nopţii nu se simţise prea bine…)
Îl simţeam mult mai apropiat de mine.

L-am invitat să viziteze Sorbona (cea din rue Victor Cousin 1) unde se
găsea atunci catedra mea de română – care fusese a lui Jean Boutière,
Yves Margueron, asistaţi de Emil Turdeanu. A declinat invitaţia – era
departe, era obosit. „Mai bine să mergem la masă!” Am intrat într-un
„bistrou” (aşa îl numea el; era de fapt un bar) alăturat. Şi am vorbit
mult despre Iaşi, despre viaţa culturală din vremea ferice d’antan,
despre Călinescu, Al. Piru, Petre Stati, C. Botez şi de… Iorgu Iordan.
Redevenise, cu seninătate, intelectualul ieşean dintotdeauna – care-şi
arbora (de astă dată, în ambianţă potrivită) basca şi fularul
franţuzeşti. Vorbea franceza destul de bine, cu un uşor accent
moldovenesc.
Pentru mine, aceste puţine momente de comunicare
directă şi sinceră (a fost ultima oară cînd l-am mai întîlnit) mi-au
confirmat ceea ce ştiam dintotdeauna: G. Ivaşcu a fost o personalitate
aparte în cultura noastră contemporană. Prin G. Ivaşcu a supravieţuit
literatura din bătrîna noastră Moldovă, de la Ibrăileanu la Sadoveanu şi
G. Călinescu, reunindu-se – în vitregia vremurilor – cu eminenţi
scriitori din Bucureşti, ostracizaţi ori marginalizaţi (Tudor Arghezi şi
Geo Bogza, printre cei mai cunoscuţi). Dar nu a fost oare G. Ivaşcu cel
dintîi care a publicat – salvîndu-l din interdicţie – pe Lucian Blaga?
Şi nu tot el este acela care, pe cînd conducea Catedra de literatură
română, l-a adus, în repetate ore de curs, prin anii 1962- 1963-1964, pe
marele G. Călinescu, în faţa studenţilor îmbulziţi în amfiteatrele
Universităţii (unii, căţăraţi pe ferestre!)? Erau ultimele prelegeri
universitare ale „Divinului Critic” şi acestea se datorau elevului său,
G. Ivaşcu…
9. Nu exagerăm – credem – afirmînd că, sub bagheta
(magică) a lui G. Ivaşcu, prin eforturile lui, s-a reuşit o sinteză, o
primă reconstituire a literaturii române grav avariate de comunism. În
acelaşi timp, cu ocrotitoare viziune clară în viitor, G. Ivaşcu a ştiut
să adune în jurul său, în publicaţiile pe care le-a condus, cultura nouă
şi proaspătă a unor tineri de mare valoare, critici literari, eseişti,
poeţi şi prozatori, care fac, astăzi, cinste literaturii române.
Există în istoria culturii noastre o generaţie G. Ivaşcu. Mentorul ei, animatorul s-a stins din viaţă în iunie 1988.


1
Acelaşi concept apare, într-un recent editorial al d-lui N. Manolescu
intitulat Limba culturii (România literară, 49 / 2011), cu referinţe la
strădaniile Academiei Franceze de a „apăra” (şi „ilustra” printr-un
dicţionar) limba culturii franceze.
2 Astăzi, profesorul Ştefan
Badea este un binecunoscut cercetător al limbajului poeziei româneşti.
După o serie de lucrări despre „poezia de inspiraţie folclorică“ a lui
Eminescu, el este autorul unui cuprinzător Dicţionar al limbii poetice
româneşti, 2 vol., Ed. Verus 2011. (De notat: toate lucrările sale
anterioare încep DUPĂ 1980, DUPĂ întîlnirile frecvente cu G. Ivaşcu, pe
care îl recunoaşte a-i fi fost MAESTRU.).


Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara